Cele mai debile filme româneşti din 2015-2016, partea IV

25 01 2016

 Continuare de aici, aici şi aici.

10. Child 44 (2014)

lung-metraj de ficţiune

gen: dramă

coproducţie SUA-UK-Cehia-România-Rusia

regia: Daniel Espinosa

scenariul: Richard Price

produs de Michael Schaefer, Ridley Scott şi Greg Shapiro

Această coproducţie internaţională care bifează trecător şi România ca ţară de origine a unuia din studiourile care au investit bani, timp şi efort în acest demers a reuşit să ruineze nişte premise promiţătoare. Criticii de film americani au sancţionat cu promptitudine eşecul, iar pe agregatorul de recenzii Metacritic, filmul are o medie de 41. Iată ce spun unii dintre cei care au recenzat critic filmul.

Filmul găseşte timp chiar şi pentru scenele de acţiune fără sens – în mod deosebit, o scenă macabră, o busculadă incoerenta, într-un vagon de tren, şi una finală, o luptă idioată în noroi. Sunt atât de multe lucruri aici încât investigaţia propriu-zisă pentru crimele copiilor rămâne o chestiune secundară, când ar fi trebuit să fie o coloană vertebrală în jurul căreia aceste alte elemente narative s-ar fi putut construi şi dezvolta. În schimb, filmul tratează acţiunea principală ca pe o pacoste (un intrus).

Bilge Ebri, Vulture

O parte din ceea ce face Child 44, atât enervant și obositor este că se crează impresia a 6 filme diferite plasate, vag, sub un singur acoperiș, cu începutul filmului extrem de îndepărtat de tot ceea ce se întâmplă mai târziu.

Drew Taylor, IndieWire

Dar, imediat ce deschide gura cineva, filmul se reduce la o farsă ridicolă. Hardy se desfăşoară cel mai rău, riscând o problemă la amigdale când latră şi înghite ca un leu de mare dement (aceasta nu ajută faptul că el continua să vorbească rusă fără nici un motiv aparent). Dar datorită unui scenariu slab, unei regii insipide şi – Doamne, de ce? – acestor accente impenetrabile, nimeni nu iese din acest fiasco cu multă demnitate.

Tom Huddleston, Time Out

O sumară căutare Google arată că, indiferent ce ar fi crezut Stalin despre capitalism, el nu a declarat omuciderea ca fiind o boală a Vestului. Fraza „Nu există nici o crimă în paradis” este repetata la nesfârşit, ca o mantra, de către lacheii Războiului Rece de-a lungul adaptării obositoare realizate de Daniel Espinoza a filmului Child 44 regizat de Tom Rob Smith.

Omucidere, cu siguranță, nu este numele pe care forța de securitate a statului l-ar folosi pentru a descrie executarea unui fermier și a soției lui, în fața lor două fetițe, aşa cum macabrele fapte a lui Vasili (Joel Kinnaman) ar putea fi înţelese, pentru a apărară, bineînţeles, sistemul comunist de dușmani.

În ceea ce privește descrierea vieții sovietice ca o stare de perpetuă supraveghere pe care filmul o prezintă – cum se spune, paradisul unui om este iadul altuia. Dar, în descrierea țipătoare a statului care ascunde sub covor moartea unor băieței găsiţi lângă piesele de tren între Moscova și Rostov Oblast în anul morții lui Stalin, filmul se revelează, în mod ironic, ca o propagandă, şi negreşit îndatorat bolii vestice de ficţiune de doi lei care se găseşte la chioşcuri în aeroport.

Ed Gonzalez, Slant Magazine

Ceea ce face înrăutăţeşte situaţia este faptul că atmosfera cărții, de tensiune și represiune, se transformă în spațiu de moarte și tăcere întrerupta ocazional de către trâmbiţatul lui Jon Ekstrand, muzica chinuită pe marele ecran, cu Hardy care nu dă rolului principal mult mai mult decât ceea ce, în mod deprimant, devine actorului de obicei: încă un chipeş repezit la harţă şi scurt la vorbă.

James Rocchi, The Wrap

 

11. Behind the Scenes. Fragile

documentar de mediu-metraj (45 min) despre un spectacol de dans contemporan

regia: Tania Cucoreanu (Veioza Arte), Cosmin Manolescu,

produs de Ştefania Ferchedău, „E-Motional:Rethinking Dance”

performance by Cosmin Manolescu

o creaţie colaborativă cu Giselda Ranieri, Tanja Andreeava, Cristian Nanculescu

Premiera în Bucureşti: 8 nov 2015, în cadrul Bucharest Dance Film festival la Cinema Union

Acest proiect reprezintă, de la început la sfârşit, un exemplu ideal despre cum să NU faci film, reuşind să constituie un minunat studiu de caz care bifează mari erori de care oricine care pune mâna pe o cameră de filmat trebuie să le evite.

Un documentar are o funcţie informativă de prezentare a realităţii, sau o funcţie obervaţional-contemplativă. Pentru un documentar despre dansul contemporan, la sfârşitul acestuia aflăm mai puţine despre acesta decât dintr-un articol de Wikipedia. Dacă sunt şanse să afli mai multe dintr-un articol, atunci nu are rost să vezi filmul.

Acest film este făcut fără un public-ţintă în minte, fără direcţie, fără scenariu. Cei care ştiu ce e dansul contemporan nu află nimic nou, iar cei care nu ştiu rămân nedumeriţi. Asta e pentru că cei care răspund nu sunt în stare să argumenteze cum le-a schimbat dansul viaţa. Fie că e vorba despre critici, artişti sau spectatori, atunci când vorbesc despre dansul contemporan, nu sunt în stare să dea exemple sau argumente concrete, detaliate, formulate în propoziţii cu început şi sfârşit. Pare mai degrabă ceva fără nicio logică, pentru cei obişnuiţi să nu analizeze prea mult.

Nu am înţeles ce e cu proiectul. Nu am înţeles în ce constă cercetarea. Nu am înţeles de ce în acele oraşe. Nu am înţeles de ce au fost aleşi aceşti oameni. Nu am înţeles legătura dintre teatru improvizat şi dans. Totul mi se pare o varză care pare să nu aibă niciun sens decât în mintea dezordonată (sau bolnavă?) a autorilor.

Dacă aş fi fost vreodată interesat de dansul contemporan, acest film cu siguranţă mi-a tăiat orice curiozitate.

Punctajul meu: 1/10

 

12. Sorin Chifiriuc: Compromis (2013)

documentar studenţesc de mediu-metraj (43 minute)

regia: Alexandru Badea

Filmul a fost proiectat în cadrul DocuArt 2013 şi ulterior în cadrul proiecţiilor cinematecii DocuArt în 2014. Aici se găseşte o scurtă prezentare a acestuia şi aici am găsit singura cronică.  Întregul film poate fi văzut aici. De curând, am reuşit să-l descopăr aici pe YouTube. Fie că îl luăm ca film de artă, sau ca film-portret, acesta este un interviu filmat care cu greu întruneşte definiţia de „film”. Ar fi probabil unul din cele mai plictisitoare şi irelevante filme româneşti făcute vreodată despre muzică.

Sorin Chifiriuc este un rocker român care a fost în componenţa unor formaţii de rock româneşti din timpul comunismului şi după.  Personajul reuşeşte să povestească viaţa sa într-o manieră total banală şi neinteresantă, fără să scoată în evidenţă chiar şi cel mai mic element care ar putea stârni interesul, curiozitatea spectatorului sau să-l recompenseze într-un fel. Dacă aş fi fost în locul părinţilor lui, l-aş fi pus să înveţe în loc să piardă nopţile ascultând un post care dădea un anumit tip de muzică. Iar dacă aş fi fost în locul nefericitului tânăr realizator al acestui surogat criminal de film, mi-aş fi dat seama pornind de la interviu în primă instanţă că acesta nu este material pentru un film. Nici n-am rezistat să-l văd până la capăt. Când vor înţelege oare o anumită categorie absolut retardată, autistă, de autori autohtoni care se halucinează a fi regizori de documentar că pentru a face dintr-un interviu un film trebuie ca al tău personaj să spună lucruri utile şi/sau interesante?

Punctajul meu: 2/10, pentru umorul involuntar de pe alocuri

 

13. Tibi  (2015)

fim de ficţiune de mediu-metraj (50 de minute)

regia: Dan Iliuţă

scenariul: Vlad Marina, Radu Alexandru Ianoş, după o idee de Dan Iliuţă

produs de Dan Iliuţă

Doamnelor şi domnilor, înainte de a lectura cronica acestui debut, vă invit la un deosebit de artistic prim balet al şchiopilor, urmat de un curs de pictură ţinut de un invitat orb, apoi puteţi asculta o simfonie a compozitorilor surzi. Toate acestea, în premieră absolută! Trebuie neapărat să vă bucuraţi, să aplaudaţi în picioare şi să daţi mai departe aceste îndrăzneţe iniţiative. De ce? Ca să încurajăm tinerele talente! Cum, îndrăzniţi să spuneţi că sunt inexistente? Huoooo! Afară cu voi, inculţilor!

Cam astfel se pune problema de a aprecia din condei şi fără creier o elucubraţie a unui puştan care a pus mâna pe cameră şi a filmat ce i-a trecut prin minte. Problemele apar atunci când această elucubraţie ajunge să pretindă statutul de film. Tibi este un tânăr impulsiv care încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tatăl său. Ca atare, actorul care îl joacă pe Tibi, probabil colegul de bătut mingea al regizorului, livrează fiece replică precum o scândură cu care te pocneşte în logică şi răbdare. Tânăra care îl însoţeşte ştie şi ea cam un singur registru, acela confuz. De fapt confuz este adjectivul care descrie cel mai bine filmul. Ce îşi propune să fie? O dramă psihologică? Un thriller cu iz poliţist? Un film de dragoste? O telenovelă de Dâmboviţa? Povestea pare să aibă câte ceva din toate, iar montajul alert pare să îţi ia ochii de la faptul că personajele nu sunt clar dezvoltate, sunt prost jucate, iar singurul lucru care are cât de cât o alură artistică în această tristă experienţă juvenilă este imaginea. Tibi este un film cu proşti (care arată, totuşi, bine), ca şi Box, cu singura deosebire că montajul este încă şi mai prost. Ca scurt-metraj, probabil că a funcţionat mai tolerabil – lucrurile se duc dracului mult mai repede. De obicei, atunci când un regizor alege să mai lucreze la montajul unui film, el preferă să taie, nu să adauge (asta dacă nu cumva te cheamă James Cameron, Ridley Scott sau Richard Donner şi filmele tale au zeci de milioane de fani până ajung la ediţia Director’s Cut).

Nu există niciun suspans, nicio gradare. Opţiunile pentru decizii sunt calculate foarte puţin, iar marea surpriză este de fapt o chestie la mintea cocoşului. Timpul de când apare pistolul până când face „poc” nu este foarte mare. Spectatorul nu ajunge să-şi formeze o idee nici măcar despre imaginea lui Tibi, darămite despre identitatea lui. Autorul nu stăpâneşte nici măcar limbajul cinematografic corect, darămite pe cel al simbolurilor. Nu există nimic minimalist în film decât inteligenţa care este aşteptată din partea spectatorilor. Singurul public care s-ar putea entuziasma cu adevărat în faţa unei asemenea incomensurabile degringolade este reprezentat de o mulţime de mutanţi care au fost ţinuţi în beci vreme de 16 ani şi de-abia au fost eliberaţi şi au văzut pentru prima dată în viaţa lor ceva cu aparenţa de film. Nu există nimic din poveste sau din intepretare care să-l facă pe spectator să-i pese de ceea ce se întâmplă cu acest neghiob, Tibi.

Deoarece eram plecat din Bucureşti în octombrie 2015, când acest film a avut, sper, unica şi ultima proiecţie cu public la cinema Elvira Popescu, autorul a fost de acord să-mi ofere un link privat pentru a-i vedea filmul, cu mare grijă ca nu cumva să-l dau mai departe. Nu numai că nu am să dau mai departe filmul, ci vă recomand, dacă prin vreo nefericită întâmplare acest film mai ajunge disponibil pentru publicul larg, vă recomand să fugiţi mâncând pământul în sensul opus! Există ceva mai grav decât să fii tânăr şi munca să nu-ţi fie recunoscută: să-ţi fie recunoscută în lipsa unor merite artistice reale!

Punctajul meu: 1/10

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Anunțuri

Acțiuni

Information

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: