Cronica filmului Usturoi (2014) de Lucian Alexandrescu

Am publicat a doua jumătate a acestui articol la 18 noiembrie 2014, ca rezultat al frustrării mele de a nu fi reuşit să văd unul din cele mai bune filme româneşti ale anului 2014. Unii s-ar încumeta să considere că există şi o cinematografie clujeană (şi 2014 ne-a oferit din plin prilejuri: Bartolomeu, omul fără vicleşug şi Pânza), dar aceste filme ajung foarte rar proiectate la Bucureşti. Ieri seară, punând în practică mai multe din cele pe care le-am scris în cartea mea, Căile persuasiunii în negociere, am reuşit, cu chiu, cu vai, să văd filmul tizului meu, Usturoi, la Bucureşti.

Cinematograful Scala este unul din cele care au căzut anul trecut în Bucureşti, alături de Studio, Corso, Patria, Europa şi la relativ scurt timp după Gloria şi Cityplex. Adică e una din acele săli unde nu se mai proiectează film. Mare mirare şi bucurie a fost pe capul meu când am descoperit vineri dimineaţă în programul de la cinemagia că Usturoi (adică un rar film de artă) rulează la un cinematograf-fantomă din Bucureşti. Oarecum temător, mi-am luat inima în dinţi, deoarece în 2015 am tot încercat să văd nişte filme la Scala dar de fiecare dată ba era stricat aparatul, ba nu primiseră filmul, ba eram singurul spectator şi am ajuns la concluzia că dacă rage o vacă sau scrie pe cinemagia că e un film la Scala, tot aia e. Ajuns acolo, m-am înfipt lângă casa de bilete, în ciuda argumentelor pe care mi le dădeau angajaţii cinematografului („Ştiţi, în sală e frig”, „sunteţi singurul spectator”, „ummm, au venit nişte oameni să verifice sala pentru spectacolul teatral de mâine”): mi se părea o scenă suprarealistă: angajaţii unui cinematograf încercau să mă convingă să NU cumpăr un bilet. În cele din urmă, omuştenii care veniseră pentru spectacolul de mâine au fost uşchiţi din sală ca eu, singurul spectator, să reuşesc să văd filmul.Şi încă zic bodaprosti că a fost de ajuns să cumpăr un singur bilet, nu două sau trei, cum mai păţeam anii anteriori la Europa sau Gloria ca să reuşesc să văd filmul că altfel nu-l dădeau pentru un singur om.

Şi ce experienţă a fost! De mai bine de doi ani n-am mai râs aşa la o comedie (mai exact, de când am văzut American Hustle). Geniul acestei capodopere vine din atât de multe surse, încât este în mod autentic o operă care merită studiată la şcolile de film. Ritmul, actorii şi montajul sunt atât de alerte şi susţin dezvoltarea narativă a poveştii şi caracterizarea personajelor, încât nu ai timp să te uiţi la micile scăpări tehnice, apropiind filmul de perfecţiune.

Prima sursă a umorului vine din diferenţa între modul în care se văd personajele şi modul în care vor să pară. Aici, ţiganii adulţi aleşi drept protagonişti de către autori, pe numele lor Ceapă şi Usturoi sunt intervievaţi şi vorbesc unii despre alţii ca într-un mockumentary, aducând aminte de tehnica folosită în comediile de artă americane, însă procedeul este aplicat adaptat la realitatea din România.

A doua sursă a umorului vine din naivitatea şi ingeniozitatea copiilor care sunt personajele principale. Aici, este vorba despre povestea copilului din satul mic care descoperă oraşul mare şi pleacă din lumea sa mică având speranţe imense. Într-o manieră cu totul neaşteptată, pe principiul „unde dai şi unde crapă”, misiunea lor ajunge să fie încununată cu succes şi demonstrează, la trei niveluri, că nu trebuie să fi făcut cine ştie ce studii de film pentru a reuşi să faci un film foarte bun. La nivel narativ, povestea se rezolvă într-o manieră credibilă şi ingenioasă. Această rezolvare vine tot din zona „copilul mic în lumea mare” şi demonstrează că uneori, ajunge să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a atinge un vis şi forţe nebănuite îţi vor sări în ajutor. Al doilea nivel este cel metanarativ: cei doi copii, povestind în faţa camerei de filmat, în partea de interviu stil mockumentary, ajung chiar actori, pentru filmul în film, deci îşi îndeplinesc visul. Al trilea nivel este cel al autorilor: aceştia ajung, chiar de la Cluj, să fie actori pe scena cea mare a filmului românesc, care deşi produce câte 50-60 de filme pe an, mai are loc şi foame, chiar şi prin cinematografe stinghere, pentru calitate.

A treia sursă a umorului vine din referinţele cinematografice: calul Ciubaca, 300-Eroii de la Termopane, „Cichie Cian” sunt doar câteva din şotiile şi năzbâtiile pe care autorii le pun în gura copiilor care se mişcă mai ceva ca mercurul, mai vivace ca Steven Seagal şi mai amuzant decât în comediile lui Wes Anderson. La acestea, se mai adaugă şi trimiterile subtile la Crna maca, beli macor/Pisică albă, pisică neagră (1998) şi Le Fabuleux Destin D’Amelie Poulain (2001).  Acest joc de-a filmul se face simţit şi la nivel stilistic: genurile îmbină road-movie, mockumentary, satira, filmul de familie şi parodia. O asemenea îmbinare de genuri ar putea să fie dificilă chiar şi pentru un mare maestru al filmului. Adesea, chiar şi cei mai versaţi regizori abia reuşesc să îmbine două sau trei genuri. Însă, la filmul lui Alexandrescu şi Băzăvan, lucrurile merg unse atât din condei, cât şi cinematografic.

A patra sursă a umorului vine din distracţia pe care este atât de evident că autorii au avut-o filmând această producţie, ceea ce se vede la final în cadrele bloopers: am fost şi eu impresionat cum au reuşit să convingă berbecul numit Pepe să intre în Dacie. Însă, dincolo de asta, ceea ce este remarcabil nu este faptul că se simte că autorii şi actorii s-au distrat la filmări, ci că asta nu a dăunat filmului. Orice regizor ştie că dacă se râde prea mult în spatele camerei de filmat, atunci spectatorul nu mai rămâne cu cine ştie ce spectacol. Însă aici, lucrurile au un cu totul alt sens.

A cincea sursă de umor vine din surprinderea mecanismelor psihologice produnde ale personajelor. Tipologiile umane surprinse (beţivul satului, vrăjitoarea, vânzătoarea de bilete acră) au strălucirea lor în interpretarea naturală a unor actori extrem de talentaţi, care livrează într-o manieră foarte economică şi eficientă replici savuroase, bine scrise şi care stârnesc hohote de râs. Personajele, chiar şi cele terţiare, episodice, nu sunt schematice, ci au consistenţă.

A şasea sursă de umor vine din interferenţele culturale. Prima interferenţă şi cea mai importantă stilistic, deşi nu cea mai evidentă, mi se pare cea între cinematograful american şi filmul românesc. Spre exemplu, porcăriile făcute de MediaPro şi care adună cu zecile de mii de spectatori încearcă fără succes să copieze clişeele americane fără a le adapta la societatea românească. Prin inserturile în limba engleză, precum şi din micile diferenţe între subtitrarea în engleză şi dialogul în română, autorii reuşesc să încadreze filmul în tiparele stilistice ale cinematografiei americane (la urma urmei, filmul este coproducţie cu SUA – şi încă una mult mai reuşită decât Closer to the Moon) şi totuşi să le reinventeze, credibil. Diferenţele sunt o sursă genială şi inepuizabilă de umor. A doua interferenţă este între ţigani şi non-ţigani. Şi aici, poantele sunt făcute subtil, cu consideraţie, fără a jigni pe nimeni. Înţelegând background-ul cultural din care vin ţiganii, o incursiune atât de onestă în lumea lor face chiar şi exagerările credibile. Kusturica ar fi probabil încântat să vadă filmul! A treia interferenţă este între români şi unguri. Mai precis, între ţiganii români şi ţiganii unguri, motiv de discordie pentru un… manelist bătăuş. Ceea ce îi lipseşte filmului totuşi este calitatea sunetului (mă bucur totuşi că au pus subtitrare – au avut mai mult bun-simţ decât autorii lui Toto şi surorile lui – alt film românesc cu şi despre ţigani, dar care a fost difuzat la HBO fără subtitrare) şi calitatea tehnică a imaginii. Aşadar, din toate motivele pe care le găsiţi la mine şi la alţii, există o singură posibilitate ca Usturoi să ruleze săptămâna aceasta la Bucureşti: să vă duceţi să-l vizionaţi, chiar dacă în sală e mai frig decât afară. Doar aşa, poate, poate, reuşeşte să-l vadă şi proiecţionistul.

Punctajul meu: 8/10

Urmează, în continuare, a doua jumătate a articolului, pe care am scris-o în toamna lui 2014, ca o sinteză a criticii existente la momentul respectiv. Am rescris şi actualizat conţinutul său cu această ocazie.

Întotdeauna am fost curios ce s-ar întâmpla dacă un blogger român ar face un film: care ar fi strategia de promovare, care ar fi rezultatele şi primirea. Ei bine, cu ocazia producţiei Usturoi (România-SUA, 2014, R: Lucian Alexandrescu) am aflat, deoarece scenariul a fost co-scris de regizor cu bloggerul Radu „Groparu” Băzăvan, despre care am înţeles că a avut de ales între a realiza un film şi a cumpăra un apartament. Eu aş fi ales apartamentul, dar asta nu are legătură cu subiectul de astăzi.

Acest film are o listă impresionantă de linkuri la „external reviews” pe imdb. Multe articole, puţine cronici. Deci un prim efect al acestui experiment este presă multă şi proastă, poate şi din cauza faptului că nu există un cod deontologic al bloggerului care să îl oblige să cunoască diferenţa între o cronică critică şi un articol de prezentare a unui eveniment.

Apoi, filmul a fost savurat de mii, poate chiar zeci de mii de spectatori care l-au văzut la diferite proiecţii ici şi colo prin România. Un detaliu important: de cele mai multe ori, intrarea a fost moka. Cred şi eu că dacă nu se cer bani, mai ales în oraşele lipsite de cinema, vin spectatorii cu sutele.

Premisa este lăudabilă: doi copii trec printr-o serie de peripeţii, unul din ei fiind romi, iar asta sparge stereotipurile despre ţigani. Frumos, dar nu este de ajuns. Un film nu primeşte puncte pentru intenţii, ci pentru ceea ce realizează.

O distincţie (prea) importantă care se face în România în discursul cinematografic este aceea între filmul de artă şi filmul comercial. Şi, de obicei, se merge pe ideea că filmul de artă musai este bun, mai ales dacă autorul transmite o idee pe care nu reuşeşti să o înţelegi. Iar filmul comercial de obicei este o plăcere vinovată pentru cei care ştiu că se uită la o porcărie care urmăreşte să le scoată bani din buzunar. Ei bine, nu este chiar aşa. Există nenumărate filme comerciale bune şi foarte bune (de exemplu, Titanic, Jurassic Park -1 şi 2, seriile Die Hard, Lethal Weapon, Batman) ce reuşesc foarte bine în ceea ce-şi propun fără neapărat să trimită mesaje foarte profunde, oferind în schimb un spectacol extraordinar, stăpânit cu un stil regizoral remarcabil şi inspirat de un scenariu foarte bine articulat). În acelaşi timp, există în egală măsură filme care se vor de artă dar sunt proaste, sunt porcării neremarcabile (Dincolo de dealuri, 12 Years a Slave, The Hundred-Foot Journey, The Book Thief, The Broken Circle Breakdown, etc.).

Aşadar, doar pentru că un film este comercial, sau „de public”, asta nu înseamnă că trebuie trecute cu vederea defectele sale. Se găsesc suficiente dude care au avut succes la public (Tăntălăul şi gogomanul, Ace Ventura, etc.). Ori, când citesc cronici ce ridică unele filme în slăvi cu foarte puţine argumente, sau folosind sofisme, devin foarte sceptic.

Succesul de public nu are legătură cu succesul de critică iar, de obicei, cine stabileşte calitatea unui film este critica. În schimb, cine stabileşte dacă producătorii recuperează banii din investiţie sunt spectatorii. Numai că, în absenţa unei distribuţii în cinematografe şi cu proiecţii răzleţe cu intrare gratuită, nu se face nicio afacere. Cel puţin în România.

Totuşi, tehnica de PR nu e greşită: să convingi alţi bloggeri să scrie de bine despre filmul tău e o strategie funcţională pentru creşterea popularităţii.

Mă bucur că un blogger român a reuşit să contribuie la realizarea unui film, în calitate de scenarist. Vorbim, aici, desigur, de un om care şi-a făcut o carieră de blogger, nu de un artist care are între altele şi un blog leşinat. Această producţie transilvană a reuşit să fie dusă la bun sfârşit într-un mod independent şi într-un timp suficient de scurt comparativ cu duratele cu care ne-au obişnuit hoţii şi incompetenţii unii artişti români între momentul câştigării banilor de la CNC şi momentul lansării filmului. Felicitări! Salut de asemenea şi sinceritatea şi disponibilitatea lui Radu Băzăvan de a-mi răspunde clar şi punctual la întrebările pe care i le-am adresat despre film prin e-mail.

Vă invit să citiţi cronicile bine argumentate ale unor bloggeri care au apreciat pozitiv filmul: Andrei Aroneţ, Claudiu Ciobanu, George Toma, Ovidiu Sîrb.

Iată însă şi câteva extrase din cronici care menţionează şi aspectele negative:

Scenariului îi lipseşte omogenitatea iar abordarea poveştii nu este una tocmai fericita, linia narativa fiind întrerupta adesea de momente în care personajele sunt intervievate. Cu ce ocazie şi de catre cine n-am aflat pâna la final. Dar aş fi putut accepta aceasta convenţie stilistica daca lipsa de consistenţa din scenariu n-ar fi facut respectivele intervenşii destul de derutante şi obositoare.

Deşi nu ţine decât 90 de minute, nu poţi trece cu vederea cum multe scene sunt prelungite inutil. Subtitrarea în limba engleza, care a însoţit filmul la vizionarea la care am participat, s-a dovedit de un real ajutor în momentele în care dialogurile erau de neînţeles. Iar muzica, ce nu se opreşte aproape nicio clipa pâna la genericul de final, încearca sa ascunda lipsa de idei în naraţiune.

Filmul Usturoi este un experiment care ar fi avut nevoie de puţin mai multa atenţie pentru a fi realizat la un nivel acceptabil.”

Marian Apostol

„O sa fac abstractie de conditiile pe care le-au avut, de bugete, de faptul ca s-a jucat partial cu oameni neprofesionisti si o sa compar direct cu ce e acum în cinematografe: Usturoi este mult peste unele filme de Hollywood”

Alex Ciucă

„Toate astea sunt în film, plus o poveste simpla, fara mari pretenţii de suspans sau rasturnare de situaţie, dar captivanta prin unghiul relaxat şi copilaresc din care este exploatata – de la nivelul unor copii de şcoala generala care îndraznesc sa viseze pâna hat-departe la Hollywood.”

Robert Antonescu

„Ceea ce spectatorul va observa pe toata durata filmului este ”joaca” în care a fost facut, ”joaca” pe care alţii nu şi-o permit. Radu Bazavan şi Lucian Alexandrescu n-au avut nimic de pierdut, n-au avut nimic de aparat şi acest lucru se simte puternic în rezultatul final. Aceasta ”joaca” este cea care face din Usturoi una din cele mai interesante producţii cinematografice româneşti din ultimii 25 de ani, la fel de bine cum poate fi, în acelaşi timp, şi cea mai mare hiba a lui.[…] Este important ca acest film sa ajunga în cinematografe şi este important ca lumea sa ştie ca a fost facut de cineva care pâna acum nu avea nimic de-a face cu cinematografia. Pentru ca la final vor fi oameni în sala care vor fi inspiraţi de acest proiect sa-şi spuna: ”şi eu pot face un film!”.”

Vlad Dulea

 

Vă invit să citiţi pe blogul unuia din scenarişţtii filmului această scrisoare deschisă adresată de către autori lui Emil Boc în calitatea sa de primar al Clujului.

Alte articole: aici, aici , aici, aici, aici

Teaser trailer


Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci vino la acest seminar despre cum să alegi un film.

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Anunțuri

4 păreri la “Cronica filmului Usturoi (2014) de Lucian Alexandrescu”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s