Recenzia filmului românesc „Pop-Up” (2015)

coproducţie Australia-România, 2015

scenariul şi regia: Stuart McBratney

produs de Rebecca Abramovic

Vizionat la Cinema Elvire Popesco/Institutul Francez în cadrul Festivalului Internaţional de Psihanaliză şi Film din decembrie 2015. Data vizionării: vineri, 11 decembrie 2015.

Premiera în Australia, la Newcastle: 4 octombrie 2015

Premiera în România, la Sebeş: 29 decembrie 2015

Subiectul

„Filmul, o comedie cu accente dramatice, prezintă trei povești care se întrepătrund, cea a unui tată șomer, a unei imigrante din România și a unui director de teatru care urmărește răzbunarea asupra unui critic.

Prezentat în avanpremieră în România, în prezența regizorului australian Stuart McBratney și a actriței Laura Vasiliu. Andrea Sabbadini, directorul European Psychoanalytic Film Festival va comenta acest film împreună cu Directorul Festivalului Internaţional de Psihanaliză și Film, criticul de film Irina-Margareta Nistor.” (de pe site-ul festivalului: http://www.famart.ro/pop-up/)

(continuă să citești după media ↓)

Recenzia critică

Vizionarea acestui film independent, coproducţie Australia-România, produce reacţii în salturi: ba te minunezi de genialitatea unei replici, unei scene sau a expunerii unui mecanism psihologic, ba te întrebi ce cauţi în sala de cinema şi de ce timpul trece aşa de greu.

Această inegalitate vine din însăşi oscilarea regizorului, care, deşi creativ, nu are foarte clar în minte ce a vrut să exprime şi, mai ales, ce a reuşit să exprime. Eu am fost fericitul spectator al unei proiecţii în care autorul a apucat să explice pe larg intenţiile sale. Probabil însă că marea majoritate a spectatorilor nu vor avea acest privilegiu – cum se întâmplă cu majoritatea covârşitoare a filmelor „de artă”.

Pe principiul „unde dai şi unde crapă”, punctul forte al filmului nu stă în tehnica narativă folosită (întretăierea unor poveşti care converg incidental către un eveniment narativ ce leagă personajele), pentru că aici lucrurile sunt chiar trase de păr, apar foarte improbabil şi ieftin. Punctul forte este construcţia personajelor, datorită cărora actorii (foarte talentaţi, de altfel) chiar au ce să joace şi mecanismele psihologice pe care autorul le subliniază au cum să iasă la iveală.

Desigur, sublimarea emoţiilor nu este un subiect foarte interesant sau foarte evident în afara zonei specialiştilor în psihologie, dar, cumva, spre meritul lui, Stuart reuşeşte cu creativitate să îl facă cinematografic. Avem, aşadar, un muncitor necalificat care îşi înfruntă fobia de lifturi, o româncă ce îşi înfruntă teama de respingere şi un regizor de teatru care luptă pentru a-şi obţine recunoaşterea. Ceea ce fac personajele pe ecran cu emoţiile şi situaţiile în care se găsesc este desigur emoţionant şi, pe alocuri, amuzant.

Totuşi, direcţia în care fiecare din aceste personaje merg nu este dramaturgică, nu este dramatică şi nu este nici măcar credibilă. Punctul de pornire conţine un potenţial nefructificat. Creativitatea autorului funcţionează în avantajul filmului până la un punct. Acel punct e cel în care structura ar trebui să intervină. Pop-Up e o comedie care vrea să fie dramă sau o dramă care vrea să fie o comedie şi nu reuşeşte să fie nici una, nici alta, aşa că rămâne o mediocritate.

(continuă să citești după media ↓)

Pop Up_02

Desigur, nu e greşit să faci un film de personaje. Ca atare, Pop-Up ar sta ca pe un loc de cinste într-o galerie a portretelor psihologice. Însă tragedia sa este că nu îşi propune să fie film de personaje, ci film de naraţiune. Şi, ca atare, nu reuşeşte.

Definiţia dramei este „cum reuşesc personajele să triumfe în ciuda celor mai grele condiţii”. Definiţia comediei este „cum reuşesc personajele să eşueze în ciuda celor mai bune condiţii”. Astfel, personajele eşuează în intenţiile lor iniţiale (Mick nu păstrează slujba pe care o alege, Neil nu reuşeşte cu piesa de teatru, Rada nu reuşeşte să găsească un iubit) într-o manieră destul de comică. Totuşi, ei reuşesc, în ciuda unor condiţii destul de limitate şi disperate, să triumfe, dar nu ca urmare a propriilor merite, ci ca urmare a unui eveniment de tip Deus Ex Machina: lucrurile pur şi simplu se aranjează de la sine pe făgaşul cel bun. Ce drăguţ! Totul se termină ca într-un basm:

fără ca personajele să-şi asume responsabilitatea pentru ce li s-a întâmplat în viaţă;
fără consecinţe negative;
fără prea mult efort conştient din partea lor.

Într-o manieră similară, filmul lui Stuart McBratney reuşeşte să facă un meci cu sumă nulă, din întâmplare. Adică nu e un film prost. Dar nici bun nu este. Şi nu spune ceva despre realitate, ci despre cum funcţionează mintea lui Stuart McBratney. De la care sper să vedem la mai bine.

Pop Up_01