Despre istoria SUA în vremea corectitudinii politice – analiză pe filmele The Revenant şi The Hateful Eight

17 01 2016

Aşa cum am promis aici, azi încep cele 10 zile despre film pe Discerne, cu ceea ce se anunţă ca cel mai bun film al anului 2015 (câştigător al Globurilor de Aur pentru cea mai bună dramă, regie şi interpretare masculină – Leonardo DiCaprio). Şi cu filmul care de fapt este mai bun decât acesta.

 

Rolul westernului în filmul şi cultura americană

The Revenant aduce în discuţie rolul cinematografului în spunerea istoriei „aşa cum a fost”, precum şi conflictele morale apărute la conflictul între civilizaţii. Este un film despre trecut aşa cum este un film despre viitorul umanităţii, mai ales pentru cei care aleg să nu înveţe din istorie.

Western-ul a fost unul din genurile cele mai accesibile şi cele mai curtate la începutul industriei cinematografice hollywoodiene. Mari regizori, precum D.W. Griffith şi John Ford au speculat caracterul epic şi spectaculos al Vestului Sălbatic acum un secol, când luptele între bande de răfăcători şi şerifi, între soldaţii americani şi indieni erau tot la fel de proaspete în conştiinţa publicului precum sunt pentru noi Războiul din Vietnam şi Holocaustul. Funcţia propagandistică a filmului nu a trebuit să fie descoperită. Cinematograful s-a născut cu ea.

Prin urmare, ceea ce au descoperit fraţii Lumiere când au proiectat scurtmetrajul trenului care ieşea din gară şi ce a încercat George Melies să ilustreze cu primele sale SF-uri era că ceea ce arată pe ecran poate să pară mai real decât însăşi realitatea.

Una din funcţiile westernului hollywoodian, mai ales cel susţinut şi promovat de John Wayne, a fost să aducă o alură mitică, eroică, civilizatorului american cu pistolul în mână, care îi punea pe fugă pe „răii de indieni” şi eventual le băga „frica de Dumnezeu” în oasele lor păgâne. Foarte interesant, High Noon, un western foarte atipic, a fost criticat de John Wayne pentru că ar fi fost „neamerican”, adică nu se încadra în tiparele de eroistică aprobate, ba chiar mai îndrăznea să aibă şi un mesaj politic despre rolul artei.

Acum, că au trecut deja cam 150-200 de ani de când bravii soldaţi americani îi căsăpeau pe nativii amerindieni, toate neamurile lor sunt oale şi ulcele, şi nu mai e nimeni care să aibă ceva de pierdut dacă spunem adevărul (spre deosebire, de exemplu, de asasinarea lui Kennedy, pentru care încă mai trebuie să aştptăm câteva decade până se vor desecretiza anumite dosare). Aşadar, putem încerca să avem sentimente mai nobile faţă de indieni, pare să spună retorica revizionistă şi corectă politic faţă de minorităţi. Dacă pe vremuri westernul trebuia să îl facă pe american mândru că i-a stârpit pe indieni, acum rolul său este să-i facă să se simtă vinovaţi pentru acelaşi lucru. Poate că în secolul XXII, după graniţele conceptuale în mişcare, westernul le va ţine predici americanilor pentru că strămoşii lor nu le-au ţinut amerindienilor lecţii despre educaţia şi diversitatea sexuală.

Aşadar, westernul în sec. XXI nu mai merge după tiparul clasic, prin urmare trebuie (să încerce) să spună ceva nou. Avem, pentru anul 2015, două filme care îşi propun să redefinească, prin simbologie creştină şi prin viziunea asupra istoriei, ce s-a întâmplat: The Hateful Eight şi The Revenant. Luând în considerare că au fost lansate în acelaşi timp – luna decembrie 2015 şi sunt în competiţie pentru unele din cele mai importante premii, este oarecum dificil a scrie despre unul fără a-l menţiona pe celălalt. Ambele filme sunt geniale şi revoluţionare, capodopere tehnice şi de interpretare. Totuşi, unul spune o poveste mai sângeroasă, mai greu de înghiţit şi care este incorectă politic inclusiv în zilele noastre (The Hateful Eight), în timp ce The Revenant are muliple căi şi niveluri de interpretare. Ceea ce înseamnă că The Revenant este un film mai bogat stilistic şi mai profund, dar în acelaşi timp îşi asumă mai multe riscuri. Prin comparaţie, The Hateful Eight este o glumiţă, o şotie (ce-i drept, genială) a lui Quentin Tarantino care îşi asumă pe deplin statutul de trăznaie, prin urmare se menţine la un nivel artistic asumat fără prea mari riscuri.

Ceea ce face totuşi The Hateful Eight un film de nota 10 şi The Revenant un film de nota 8 este că The Revenant nu reuşeşte în tot ce îşi propune.

 

Vizionarismul lui Iñárritu

Aşadar, aceasta nu va fi o cronică ce-şi propune să demonstreze că acestea sunt filme bune care merită să fie văzute la cinema. Este clar pentru oricine care are o minimă cultură filmică faptul că ambele pelicule şi-au asigurat pe deplin locul în istoria cinematografiei şi vor fi studiate şi peste 20, şi peste 30 de ani, drept clasice, îndrăzneţe şi vizionare.

The Revenant arată de parcă ar fi fost imaginat de Mihail Kalatozov, scris de Terrence Malick, produs de James Cameron şi regizat de Andrei Tarkovski. Rădăcinile şi influenţele sale ar putea la fel de bine să se constituie într-o prelegere despre istoria cinematografului. Îmi aduce aminte de gluma aceea că James Cameron, înainte să scrie scenariul pentru Titanic, a constatat că ce-i trebuie unui film ca să ia o puzderie de Oscaruri este o poveste de dragoste pe fundalul unei mari tragedii a umanităţii.

De la Tarkovski şi de la cinematograful rusesc, în general, se resimte atât poezia vizuală, cât şi simbolurile. Calul, copacul, biserica, apa, bizonii, cerul – multe piste de interpretare pentru fiecare dintre acestea. The Revenant invită la vizionări repetate cu dicţionarul de simboluri într-o mână şi cealaltă pe butonul de pauză. Însă prima vizionare trebuie să fie musai într-un cinematograf – cu cât mai mare, cu atât mai bine. Numai astfel puteţi simţi ritmul filmului, emoţia personajelor, experienţa priveliştii impresionante, frumuseţea decorurilor naturale.

De la James Cameron, se simte mâna de fier a preciziei tehnice, austeritatea experienţei de filmare şi perfecţiunea tehnică: imaginea, scenografia, compartimentul sonor, montajul, efectele vizuale.

the-revenant-image-leonardo-dicaprio-alejandro-gonzalez-inarritu

De la Mihail Kalatozov se simte căutarea omului pentru sensul suprem în mijlocul pustietăţii, precum şi capcanele ideologiilor atunci când personajele au de luat decizii de viaţă şi de moarte.

De la Terrence Malick, filmul parcă ia căutarea spiritualităţii ca expresie definitorie pentru sufletul omenesc, drept tânjire profundă, obsesivă, ancestrală şi universală.

Acum să intrăm în profunzimile lui The Revenant.

Acţiunea filmului se petrece în 1823 şi este inspirată vag de fapte reale: a existat un Hugh Glass, care a trecut prin repetate şi variate experienţe care pe alţii i-ar fi omorât şi care a trăit în mijlocul pustietăţii din Vestul Sălbatic şi îngheţat de pe lângă râul Missouri. Nici nu se împliniseră 50 de ani de la fondarea SUA, iar în multe zone amerindindienii încă erau stăpâni pe teritoriu. Aceştia sunt portretizaţi ca foarte îndemânatici, precişi, eficienţi, elevaţi spiritual şi mai morali decât cotropitorii americani şi francezi. Cine nu ştie istorie, uitându-se la The Revenant s-ar putea întreba oare cum au supravieţuit sărmanii, neîndemânaticii, violatorii şi rapacii colonişti fără Superman în faţa amerindienilor.

 

 

Ideologia lui The Revenant

Prima condamnare morală într-un film făcut de un mexican cu bani americani despre istoria americanilor şi aclamat la ei acasă este că rapacitatea acumulării resurselor naturale cu orice preţ, în dauna celor mulţi, drepţi şi nativi, este aducătoare de moarte şi distrugere – nu doar moral, ci şi spiritual. Şi, în caz că americanii încă mai rezistă acestei lecţii, sutele de milioane de mexicani o vor dovedi cu vârf şi îndesat în istoria şi demografia secolului XXI, după cum a prevăzut George Friedman în cartea sa pe care am recenzat-o aici. Americanii se pot retrage acum cu coada între picioare şi îşi pot turna cenuşă în cap şi pentru episoadele Afghanistan, Irak, Libia, Siria, etc.

A doua condamnare este împotriva segregării culturale dusă la extrema exterminării reciproce – studiu de caz: triburile indiene care se măcelăresc între ele. Aşadar, dacă Superman nu i-a salvat pe sărmanii, lacomii, alcoolicii şi criminalii de colonişti, cu siguranţă i-a salvat faptul că indienii s-au omorât între ei – aceasta pare să fie singura explicaţie plauzibilă din cele disponibile în film, pentru supremaţia albilor. Aşadar, dragi concetăţeni americani şi hispanici, lăsaţi cuţitele deoparte şi zâmbiţi larg, că altfel papa Iñárritu nu mai pupă un Oscar şi anul ăsta. Oricum, poate dacă nu câştigă Oscarul, poate va câştiga vreun premiu Nobel pentru pace prin artă (deşi încă n-am citit titlul „acest film a oprit un război”).

A treia condamnare în film este a ateilor. Personajul principal negativ în film este ateu. Este bine pentru Iñárritu că nu este şi homosexual, evreu, sau negru, că altfel Carol, The Danish Girl, Straigh Outta Compton sau The Son of Saul s-ar fi putut alege cu o nominalizare şi la Oscarul pentru cel mai bun film, în detrimentul lui. Este rău să fii ateu, filmul ne învaţă, pentru că toate celelalte personaje cred în ceva – nu contează prea mult în ce, de fapt filmul nu este prea clar în legătură cu asta (agenda corectă politic spune că „vag” este tonul just pentru o asemenea întreprindere). În orice caz, Dumnezeu nu este o veveriţă – măcar atâta lucru e clar din film.

După ce a condamnat imperialismul american fără un discurs comunist, a pledat pentru toleranţa interrasială şi I-a dat lui Dumnezeu o definiţie negativă prin excludere, lui The Revenant nu-i rămâne decât să bântuie conştiinţa Academiei Americane de Film, care nu va mai trebui să aştepte un an ca să dea Oscarul pentru cel mai bun film unui film corect politic pe o temă pe care Quentin Tarantino merita de fapt. Adică, aşa cum s-a întâmplat cu porcăria de 12 Years a Slave după westernul politic Django Unchained (foarte incorect politic).

Ceea ce m-a deranjat cel mai tare la 12 Years a Slave nu a fost nici scheletul dramatic destul de subţire, nici finalul banal, obosit şi plictisitor şi nici pretenţiozitatea lirismului vizual, ci faptul că prezenta un fals flagrant drept o autenticitate morală şi istorică: scena în care personajul principal este pus să o biciuiască pe cealaltă sclavă nu era cu nimic excepţională, ba chiar era o practică obişnuită pe care sclavii care ajungeau în poziţii de conducere erau puşi să o facă.

The Revenant, în schimb, nu este o propagandă subţire, comercială şi proastă precum 12 Years a Slave, ci este un film cu multiple niveluri de interpretare, cu o bogăţie vizuală şi simbolistică, cu personaje tridimensionale. Totuşi, păcătuieşte prin cuminţenie şi ipocrizie. Nu blatantă, ci subtilă.

Câteva exemple sunt date de acest recenzor aici. Scena finală este în acelaşi timp una care conţine în sine o ironie destul de funebră şi care ridică întrebarea motivelor reale pentru care Hugh Glass ia decizia din punctul culminant.

Desigur, aceste mici derapaje nu iau din faptul că filmul este o capodoperă genială, în schimb îi iau din perfecţiune, din strălucire, şi arată că de fapt un act artistic îndrăzneţ nu este recunoscut la valoarea lui în vremea pentru care îşi are timpul: The Hateful Eight ar fi meritat nominalizările la Oscar pentru film, regie sau măcar scenariu. Nu în detrimentul lui The Revenant, ci alături de el (mai ales că la scenariu nici nu ar fi concurat, luând în considerare că The Revenant e scenariu adaptat, iar The Hateful Eight scenariu original).

 

Spiritualitatea în The Revenant

the-revenant-set-design-007Hugh Glass are un vis. În vis, apare o biserică. În biserică, apare un copac în mod deosebit (veţi vedea care e în film). Copacul este un fel de scară a lui Iacob, atâta doar că acest simbol, arborele, are o semnificaţie sugestivă atât la amerindieni, cât şi la creştini. Biserica este distrusă, în schimb copacul este viu. Semnificaţia este că Hugh Glass îşi redescoperă conştiinţa într-un loc uitat de lume, distrus. Creaţia lui Dumnezeu este distrusă de om. Casa lui Dumnezeu, în film, este distrusă de om. Omul tinde să se raporteze la planul spiritualităţii în primul rând prin rudele sale. Vorbind despre cum îi abordează pe adolescenţii care se declară atei, un preot pe care îl cunosc a afirmat că le spune: „tu îi iubeşti pe părinţii tăi, nu-i aşa? Şi vrei să fii mereu cu ei. Ei bine, creştinismul asta spune: că poţi să fii mereu împreună cu ei, în eternitate”. Cei dragi, dispăruţi, familia ucisă, se transformă în altar al jertfei pe care, ca un creştin, este chemat să o lase în mâna lui Dumnezeu. Hugh Glass îşi descoperă misiunea creştină urmând vorbele unui indian. Bunul samaritean este un indian. Însă Hugh Glass nu se renaşte din apă şi duh, deşi supravieţuirea sa din râu poate fi interpretată de unii drept un botez. Hugh Glass se renaşte, vorbind simbolic vizual, dintr-un cal. În acest film, după cum bine remarca acest cronicar, Dumnezeu este o noţiune relativă şi difuză în reprezentarea personajelor, însă ceea ce este comun acceptat ca un act deasupra firii este comportamentul moral, biruinţa asupra păcatului, în cel de-al 12-lea ceas. Tocmai din cauza acestui intenţionat vag, filmul nu poate fi interpretat cu certitudine ca fiind ecumenist, sau pro-creştin, sau pro-şamanist, sau pro-ecologist, sau pro-new-age-ist. Are de toate pentru toţi, câte puţin pentru fiecare şi de ajuns pentru toată lumea.

Călătoria lui Hugh Glass mai poate fi interpretată şi ca fiind una care aduce viaţa în armonie cu natura. Amerindienii trăiesc în armonie cu natura, chiar dacă în film fac focul exact ca albii. Hugh Glass trăieşte în armonie cu natura şi se vindecă de rănile sale, reuşeşte să supravieţuiască. Este grav rănit, însă continuă să-şi revină, din nou şi din nou, într-o manieră credibilă şi coerentă, în mare parte datorită scenariului care lasă loc de desfăşurare acţiunii, regiei care stabileşte un ritm temeinic şi lent şi mai ales interpretării lui Leonardo DiCaprio care cel mai probabil îşi va merita Oscarul, dacă îl va lua. Ceea ce îi poate aduce viaţa spirituală este un gest neaşteptat , care în acelaşi timp îi poate aduce viaţa fizică, într-un twist care îmi aduce aminte de dialogul dintre Dumnezeu şi împăratul Solomon:

  • Doreşti să ai înţelepciune, sau bogăţie?

  • Înţelepciune

  • Pentru că ai răspuns aşa, ţi le voi dărui pe amândouă

Cu siguranţă, este un film pe care diferite confesiuni creştine îl vor găsi relevant şi reprezentativ pentru această morală, cum se poate observa şi aici.

Şi, ca să nu par cârcotaşul de serviciu, se pare că critica de film americană i-a acordat, per ansamblu, între toate filmele anului 2015, lui The Revenant, locul 22 din 30. Detalii aici.

 

Istoria SUA spusă pe şleau, cu şăgălnicie

The Hateful Eight începe, în mod cu totul neobişnuit pentru un film de Tarantino, cu imaginea lui Iisus Hristos pe cruce. Adică de Crăciun, când Hristos se naşte, este lansat un film care ne vorbeşte despre jertfa în numele dreptăţii, pe care fiecare din noi este chemat să o facă. Asta, dacă vrem să ne bucurăm de viaţa veşnică.

The Hateful Eight Cross

Ziua a opta, care urmează celor 6 zile ale creaţiei şi zilei a şaptea a odihnei, simbolizează „ziua Învierii, al transfigurării, al vestirii erei viitoare veşnice: ea cuprinde nu numai Învierea lui Hristos ci şi pe cea a omului.” (Dicţionarul de Simboluri de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant , vol. II, p. 381). 8 este totodată simbolul infinitului.

The Hateful Eight continuă tradiţia lui Tarantino de rescriere a istoriei, după Inglorious Basterds şi Django Unchained. Ce vedem în film este o alegorie a istoriei SUA cel puţin până la Războiul Civil şi ne invită să privim dintr-o altă perspectivă istoria cunoscută a SUA.

Istoria corectă politic ne spune cum războiul dintre Nord şi Sud a fost despre eliberarea negrilor de sub asuprirea albilor. În realitate, a fost un război care ţinea de finanţe. Albii au fost asmuţiţi împotriva negrilor, sclavii împotriva stăpânilor, bogaţii împotriva săracilor, Nordul împotriva Sudului, iar cei care câştigau cel mai mult este cei care împrumutau ambele tabere ca să se aprovizioneze cu armamament.

Avem două vehicule ale semnificaţiei în film, care duc acţiunea mai departe: pe de-o parte, căruţa în care Marquis (Samuel L. Jackson) şi Chris (Walton Goggins) urcă. O condiţie pentru a urca în acea căruţă este ca personajele să poarte cătuşe. Această condiţie este abolită indiferent de rasă sau partizanat, deoarece John (Kurt Russell) nu are încredere în Chris – este o problemă de bani.

Apoi, cabana unde sunt izolate personajele de viscol (precum continentul american de oceane) este setată pentru un conflict între cei din Nord şi cei din Sud (atenţie la vizionarea filmului – cine face propunerea prima dată? Oswaldo, care pretinde că este de-asemenea un om al legii). Atunci când părţile aparent rivale – de exemplu Marquis şi Chris, reprezentând Sudul şi Nordul se prind că au fost înşelaţi, ei sunt, până în ultima clipă, asmuţiţi unul împotriva altuia şi momiţi cu bani, cu ameninţarea duşmanului străin, etc. Sună familiar cu ce s-a întâmplat în Războiul Civil? Sună familiar cu ce se întâmplă cetăţenilor de rând în SUA în prezent? În acest context, invitaţia trailerului („petreceţi Crăciunul cu cineva pe care îl urâţi”), poate căpăta o nouă dimensiune. Pentru cei deranjaţi de creştinism, Acesta poate fi chiar Hristos.

The Hateful Eight nu este doar un anti-western făcut în cheie comică de Tarantino, este şi un film politic, o analogie matematic calculată pentru a ilustra cum istoria se repetă, cum declaraţiile politice sunt falsificate şi cum minciuna este aliatul nr. 1 al forţei dreptăţii. Marquis reprezintă FBI-ul în varianta sa modernă: inventează pentru a-i determina pe unii să comită crime apoi spune că a fost legitimă apărare, foloseşte documente false pentru a atesta autoritatea şi a câştiga încrederea, iar la sfârşit îşi ia laurii pentru că a prins personajul negativ.

Într-un fel, banda criminală din film poate fi asociată cu masoneria, care la data înfiinţării SUA era interzisă în Europa. Chris şi Marquis sunt asociaţi cu legea americană, care nu ar fi reuşit să-i dea de capăt decât cu riscul propriei periclitări. Numai că, în acestă interpretare, ameninţarea celor 15 membri ai bandei s-ar putea să fie reală şi cei care cunosc adevărul să fie morţi fără a putea sufla o vorbă despre asta.

Finalul filmului este coşmarul oricărui producător american, opusul oricărei reţete de succes pentru un film pe care lumea vrea să-l vadă şi poate să-l înţeleagă. Conţine, de asemenea, o reinterpretare macrabră a cuvintelor din scrisoarea lui Abraham Lincoln, „mână în mână, către un ţel comun”.

Din cei 8 „plini de ură”, niciunul nu are pretenţia să îşi spele păcatele, însă 3 ajung să fie mai degrabă personaje pozitive, 4 mai degrabă negative, iar unul care iniţial este neutru pare să încline mai degrabă să fie manipulat spre partea negativă. Aşadar, set-up-ul nu este deloc prietenos de la bun început.

Quentin Tarantino se foloseşte în mod ingenios de alegorii ale trecutului pentru a face un mesaj adresat viitorului. Iñárritu se foloseşte de metafore ale trecutului pentru a face un mesaj adresat prezentului. De aceea, Inarritu este apreciat astăzi, pentru că ceea ce spune el este acceptabil social, politic şi ideologic, în timp ce dialogul următor este reprezentativ pentru discursul lui Tarantino:

  • Acum mulţi ani, Minnie avea un semn la bar pe care scria: „accesul interzis mexicanilor şi câinilor”. Acum vreo doi ani, l-a scos. Ştii de ce?

  • De ce?

  • Pentru că a început să dea voie câinilor să intre.

Desigur, The Hateful Eight nu este pe faţă un film creştin, aşa cum The Revenant nu este pe faţă un film anti-creştin. Dar discursurile celor două filme sunt diferite în temperatură: unul este călduţ, celălalt fierbinte. Amândouă sunt filme sângeroase (tag-line-ul promoţional de la The Revenant este chiar „sânge pierdut. viaţă găsită” – măi să fie, oare o fi vorba de creştinism?) . Cu ce scop, cu ce mesaj, şi cine beneficiază din asta? Iată nişte întrebări pentru cinefili, iar nu pentru cinefagi.

Istoria demonstrează că cel care nu-şi face singur ordine în casă va trebui să suporte ordinea făcută de altul. Dar, desigur, ca să vezi toate aceste lucruri în aceste filme, trebuie să ştii istorie. 

PS: Iisus Hristos nu a fost corect politic.

Filmul a rulat la Cinema Elvire Popesco/Institutul Francez în februarie 2016.

Cronică de Ștefan Alexandrescu

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

 


Acțiuni

Information

One response

28 03 2016
Live blogging despre gala decernării premiilor Gopo din 2016 | DISCERNE

[…] comparată scena de luptă a lui Florin Piersic cu ursul de acum 50 de ani cu cea din The Revenant. Mă tem că această comparaţie nu e chiar onorantă, ci mai degrabă de un umor involuntar. […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: