Lamentaţie de Crăciun

imagine globuri

Copii, muzica pe care o auzim este simfonia Lamentaţie scrisă de Joseph Haydn anume pentru sărbătorile Crăciunului. Este momentul prielnic să ne amintim de ceva care ne-a impresionat sau ne-a ridicat semne de întrebare, să împărtăşim acele gânduri, să discutăm şi să desprindem pilde spre folos şi învăţătură.

– Eu aş vrea să vă povestesc despre o împrejurare care m-a lăsat foarte nedumerit cu privire la felul cum, în calitate de şcolar şi de viitor student, am datoria să mă comport şi să acţionez pentru a reuşi în viaţă.

Nu de mult am citit materialul pe care domnul profesor Marian Apostol, un mare înţelept, l-a expus în cadrul unei conferinţe cu tema Modern Ways of doing Research – The Plagues of our Society. De acolo am învăţat despre lucruri de care aceia dintre noi care se vor învrednici să ajungă în cercetarea ştiinţifică, au datoria de a se feri cu stăruinţă. Am văzut cât de aspru îi critica domnul profesor pe impostorii din ştiinţă şi am înţeles mecanismul prin care aceia îşi confecţionează publicaţii ISI, dezvăluit prin conţinutul celor şase reguli. Totodată, materialul domnului profesor m-a învăţat ce înseamnă să ai cu adevărat rezultate în ştiinţă – să ai rezultate proprii, nu în „colaborare” cu alţii, să ai articole proprii, nu laolaltă cu trei, patru sau chiar zeci de co-autori.

Însă concomintent părinţii, care sunt oameni de afaceri, mi-au povestit despre unul Cuza, o rudă săracă de-a lor, pare-se un fel de cercetător, nici ei nu ştiau prea bine fiindcă spuneau că n-au timp pentru amănunte de-astea, ei sunt ocupaţi cu treburi serioase. Despre el am aflat că în toată viaţa s-a ferit să se murdărească aplicând vreuna din cele şase reguli puse la zid. Nu s-a alăturat niciunei combinaţii sau cooperative. Nicicând n-a abdicat de la onestitatea în cercetare. Niciodată nu a compilat sau pieptănat date. Iar în ceea ce priveşte criteriile după care domnul profesor ne-a învăţat să judecăm dacă ai sau n-ai rezultate proprii, se pare că persoana despre care vă vorbesc le îndeplineşte şi pe acelea întrutotul. Din pricina vitregiei vremurilor, şi-a început cariera într-un domeniu în care s-a simţit străin, matematica pură. Dar chiar şi aşa, s-a achitat cu onoare, fiind citat cu 10 publicaţii într-o sinteză redactată de un reprezentant al faimoasei şcoli de matematică sovietice. Toate cele 10 lucrări avându-l drept singur autor, fără nici un alt co-autor! Apoi, nemai putând îndura mediul uscat al matematicii pure, s-a aventurat în domeniul teoriei matematice a ritmului. Mai întâi a elaborat, din nou singur, o teorie a ritmului periodic, publicată iniţial într-o revistă a Academiei Române dar republicată ulterior în Germania de Vest, în urma solicitării venite din nou din partea sovieticilor, de data asta a reprezentanţilor şcolii de teorie muzicală. Iar la sfârşitul activităţii în acest domeniu, a publicat, iarăşi singur, un studiu amplu, de peste 120 de pagini, pentru care revista Perspectives of New Music editată de Universitatea Washington i-a pus la dispoziţie patru numere consecutive, studiu datorită căruia numele său a rămas legat de ceea ce alţii numesc astăzi „canoane Cuza” şi continuă să le studieze şi să le aplice în activitatea componistică.

După care, mi-au povestit părinţii, Cuza ar fi lăsat baltă toată matematica pură în care se simţea străin şi s-a îndreptat către tehnologie, către electronică, pe care se spune că ar fi învăţat-o singur, fără nici un ajutor. Cică asta ar fi fost interesul lui dintotdeauna. Şi se pare că a învăţat-o atât de bine încât oficiul de brevete al S.U.A. i-a recunoscut în mod oficial o invenţie. Chiar am văzut pe net brevetul american, pe care scria: inventator – Cuza. Doar el singur, în condiţiile în care trei sau mai mulţi a devenit azi regula pentru numărul de autori la articole şi invenţii.

Şi cu toate astea, părinţii mi-au povestit ceva care m-a tulburat şi m-a nedumerit. Se spune că, în loc să fie cinstit şi sprijinit de societate, acel Cuza este marginalizat şi ţinut la periferia cercetării de parcă el singur ar fi dator să plătească pentru toate nelegiurile pe care le înfierează domnul profesor Apostol. Că, în vreme ce străinătatea vorbeşte şi azi despre „canoane Cuza”, casta muzicală din ţară nu i-a recunoscut niciodată această contribuţie, mergând până acolo încât să înlăture cuvântul muzică din titulatura unui premiu ce urma să-i fie acordat pentru matematică şi muzică. Iar casta tehnică nu-l recunoaşte drept tehnolog, cu toată invenţia lui recunoscută în S.U.A. Că, scârbit de această situaţie, s-ar afla în pragul de a-şi prezenta demisia.

Domnul profesor Apostol se referă cu mare dispreţ la cei care, nefiind în stare să-şi aducă o contribuţie proprie în cercetare, ajung cu toate astea miniştri ai cercetării, manageri, conducători de proiecte, şefi de departamente, şi în multe alte întruchipări ale puterii nemeritate. Iar acelui Cuza, care prin contribuţiile lui a dovedit că ar fi meritat să capete o formă sau alta de putere, nu i s-a dat nici un miligram din aceasta. Eu mă aşteptam ca, pentru realizările care le-a avut şi râvna pe care a depus-o în trei domenii complet diferite, la care se adaugă profilul său moral fără reproş, instituţiile statului şi cercetării să se bată să-l atragă de partea lor. Mă aşteptam că vor spune, iată în sfârşit găsim pe cineva nepătat care să ne reprezinte, în condiţiile în care potentaţii puterilor sunt mai puţin sau, mai degrabă, mai mult pătaţi. Aşa după cum, în alte vremuri, profesorul Moisil căuta să ne câştige pe noi şcolarii de partea matematicii, arătându-ne că dacă o vom învăţa bine vom căpăta un Mercedes, m-aş fi aşteptat ca statul să-i ofere o poziţie importantă lui Cuza dacă nu pentru altceva, măcar pentru a ne arăta nouă şcolarilor că iată, dacă vom învăţa şi ne vom purta bine vom ajunge ca el. Însă aşa, ce putem învăţa noi de aici? Că toată strădania lui Cuza n-a avut drept rezultat decât să-l ducă pe marginea prăpăstiei! Că, după tot efortul lui de a demonstra lumii că adevărata lui chemare nu este matematica pură ci tehnologia, societatea îl menţine cu forţa legat de cea dintâi într-o poziţie obscură, iar însuşi domnul profesor Apostol nu-i poate da alt sfat decât rămânerea la matematica pură, cu alte cuvinte rămânerea într-o situaţie înjositoare de impostură, acea impostură pe care tot domnul profesor o înfierează în termenii cei mai drastici!

Vă rugăm atunci să ne explicaţi, pentru că eu unul nu mai ştiu ce să cred. Încotro să ne îndreptăm? Să aplicăm cele şase reguli, prin care nu vom dobândi stima domnului profesor Apostol, dar vom ajunge poate miniştri, conducători de proiecte, şefi de departamente, etc.; sau să facem aşa cum ne îndeamnă domnul profesor, câştigând poate stima sa dar riscând să ajungem ca sărmanul Cuza?

Dragi copii, voi nu trebuie să uitaţi nici o clipă că noi trăim într-o ţară de basm numită România. În care, din bătrâni se povesteşte, totul e posibil. Dar nu pentru oricine, ci numai pentru cei deştepţi, pentru cei ce ştiu a se orienta. Iar voi aici aceasta învăţaţi, să deveniţi deştepţi pentru ca atunci când veţi creşte mari, să vă puteţi orienta.

Veţi învăţa în primul rând că în ţara numită România, existenţa se desfăşoară pe două planuri: cel ideatic, unde se duc disputele şi se scriu teoriile, filosofiile şi poeziile; şi cel concret, unde se munceşte, se mănâncă şi se luptă pentru existenţă. Cele două se întrepătrund, dar în acelaşi timp rămân distincte. La istoria comunismului veţi învăţa că acesta se cheamă raport dialectic, după cum îl numeau cei dinaintea noastră. A dibui unde anume se află, la momentul dat, frontiera mişcătoare dintre cele două planuri, în asta constă îndemânarea celui ce ştie a se orienta.

Aşadar, voi care sunteţi copii deştepţi, veţi citi printre rânduri şi veţi înţelege că la nevoie veţi aplica chiar şi cele şase reguli dacă asta vă va ajuta să progresaţi în planul concret, însă o veţi face cu dibăcie aşa încât să puteţi arăta voi cu degetul spre alţii şi nu altul să arate spre voi atunci când vă veţi disputa în planul ideatic. Acel domn profesor Apostol pe care voi îl numiţi înţelept, credeţi că el nu ştie de cele două planuri? Nu vă temeţi că nu veţi fi pe placul lui. De ce credeţi voi că i-a recomandat acelui Cuza să stea acolo unde-i este locul? Înseamnă asta impostură? O fi, în planul ideatic. Dar în planul concret, înseamnă că acel Cuza are un os de ros, şi atunci cui îi mai pasă de impostură? Că lui nu-i place, că socoate el că ar fi meritat mai mult? Sorry for him – astea sunt mofturi care arată bine în planul ideatic, dar pe care în planul concret nimeni nu le ia în serios – ai un os de ros, ce mai vrei? Că, spuneţi voi, n-a dobândit accesul la putere, cu toate realizările lui? Din nou sorry for him, înseamnă că acel Cuza al vostru, cine o mai fi şi ăla, nu e chiar atât de deştept, cu toate aşa-zisele lui realizări. Înseamnă că nu a înţeles esenţa existenţei în România, pe care voi vă străduiţi să o desluşiţi aici. Dacă ar fi înţeles-o şi s-ar fi orientat la timp, nu ar fi ajuns acum subiectul nedumeririi voastre. Aşa însă, locul lui este acolo unde e şi să fie mulţumit că are un os de ros.

Drept care, dragi copii, imaginea lui Cuza rozându-şi osul, unghiile şi amărăciunea fierii sale să nu vă mai tulbure bucuria de azi. Daţi uitării pe acel înăcrit. Să desprindem pilda din învăţătura de azi, după care mergeţi acasă şi petreceţi împreună cu părinţii voştri, aşa cum tot românul petrece în acest ceas, în ţara de basm numită România.

de Dan Tudor Vuza. Copyright (C) Dan Tudor Vuza, 2008

Anunțuri

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s