Recenzia documentarului TV „Cinema, mon amour” (2015) de Alexandru Belc

coproducţie România-Cehia, 2015

documentar TV de lung-metraj

produs de: Andra Radu, Aurelian Nica, Tudor Giurgiu

regia: Alexandru Belc

Cronica 1 de Marcus Victor Grant

Libra Film şi HBO Europe au produs acest film mult-aşteptat, la care autorul a lucrat mai bine de 3 ani, filmând peste 350 de ore. Alexandru Belc a mai regizat şi documentarul 8 martie (2012), produs de asemenea de Tudor Giurgiu, pe care însă eu nu l-am văzut.

Filmat într-un stil observaţional, filmul se încadrează la categoria documentar portret. Nu este un film despre cinema, aşa cum ar părea, nu este nici despre sistemul de cinematografe din România, ci este despre un om pasionat de cinema: Victor Purice, directorul cinematografului de stat „Dacia Panoramic” din Piatra Neamţ, România. Redus la dimensiunile unui material convenţional despre un om interesant, acest proiect îşi găseşte bogăţia interioară pe principiul: „mai puţin e mai mult”.

(continuă să citești după media ↓)

cinema mon amour 8

Victor Purice este un român căruia îi pasă. După cum mulţi profesionişti cunosc, asta e boală grea şi se plăteşte scump. La un pahar de vin, în faţa scenei goale imense din cinematograful înfrigurat, Victor Purice plânge şi povesteşte despre cum obsesia de a vedea sala plină cu spectatori mulţumiţi i-a luat trei decenii din viaţă. Mai târziu, la o reuniune cu cele 2 colege şi 1 coleg, explică faptul că „merge înainte” de dragul celei de-a şaptea arte şi de dragul colaboratorilor ce i-au rămas alături de mulţi ani.

(continuă să citești după media ↓)

cinema mon amour 1

Chiar şi atunci când sala de cinema nu rulează spectacole pentru publicul larg, ea se poate constitui în spaţiu de spectacol pentru divertismentul angajaţilor: mai un tango, mai o glumă, mai un film românesc de pe vremuri, să mai treacă timpul fără jale. Cu zâmbetul în colţul gurii şi cu chitara în mână, Victor nu se lasă cu una, cu două şi face escale până în Bucureşti, ba chiar până în Germania, de unde se întoarce cu un colţ de promisiune şi-o firimitură de speranţă, numai bune de uns pe vreun pesmet udat cu lacrimi.

Rezilienţa acestor oameni este fenomenală. Documentaristul surprinde, cu o răbdare admirabilă, material esenţial care stârneşte emoţie şi reuşeşte să recompună prin detalii relevante peisajul tragicomic al unui cinematograf de stat de provincie.

(continuă să citești după media ↓)

CLUJ 10

Acest documentar face parte dintr-o iniţiativă don quijotescă a producătorului Tudor Giurgiu de a resuscita sălile de cinematograf în oraşele de provincie ale României. Iniţiativa se numeşte „Salvaţi Marele Ecran” iar acest documentar este vârful său de lance. Cu această operă în mână şi cu cealaltă întinsă pentru strângerea de fonduri, Tudor Giurgiu, acest temerar terraformator al cinematografiei româneşti îşi propune să aducă spectacolul cinematografic al celei de-a şaptea arte în cât mai multe locuri, pentru cât mai mult timp, pornind cu o caravană cinematografică în 2016.

Documentarul este util, pentru că reprezintă un bun studiu de caz în PR, despre cum, cu vervă intraprenorială, proprietarii de săli cinematografice pot reuşi să-şi fidelizeze publicul spectator. Coproducătorii Radovan Sibrt şi Viktoria Hozzova au afirmat că provocările cu care se confruntă Victor Purice, ca reprezentant al funcţionarului în luptă cu sistemul, de dragul artei, se regăsesc şi în Cehia. Filmul este bun, însă nu este foarte bun şi nici nu avea cum. Nu te dă pe spate. Nu-ţi spune nimic nou, nimic spectaculos. Nu este un tur de tehnică cinematografică, aşa cum era Afacerea Tănase. Leapşa pe murite (2013). Nu e ingenios scenaristic precum Experimentul Bucureşti (2013). Nu e provocator la nivelul stilului, aşa cum era Păcătoasa Teodora (2011). Nu e şocant sau liric, precum era 7 cuvinte (2015). Nu este distant, precum Roboţelul de aur (2015). E doar un documentar agreabil, puţin peste ştacheta medie a producţiilor de televiziune, care face un portret frumos, memorabil. Şi atât. Apoi schimbi canalul şi te culci.

Am asistat la lansarea documentarului, proiecţia sa de gală realizându-se luni 14 decembrie 2015 la ArCub în Bucureşti. Ironia este că la premieră au participat în mare parte oameni care cunosc prea povestea de pe ecran. Şi eu am spus o poveste similară în cartea mea, Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală, în capitolul 5, cu diferenţa că acolo iubitorii de cinema din sistem erau personajele secundare.

Ca de obicei, Tudor Giurgiu a aruncat cu cifre elefantastice: că filmele româneşti nu ajung la Timişoara şi la Iaşi (fals), că în Bucureşti nu sunt decât vreo 2-3 săli de cinema la care chiar vine lumea în afară de multiplexuri (fals, sunt cel puţin 4: Elvira Popescu, Union, Eforie, Muzeul Ţăranului Român), că 80% din oraşele României nu au acces la o sală de cinema (fals). Desigur, situaţia este gravă, dar dacă tot folosim cifre, bine ar fi ca acestea să fie reale.

Desigur, pe mine sincer nu mă interesează atât de mult unde mai rulează filmele româneşti după ce ajung eu să le văd. Pentru mine, că locuiesc în Bucureşti şi am conexiuni cu mulţi dintre distribuitori, producători şi autori de film, îmi ajung vreo 2 vizionări publice, că poate-poate ajung la măcar una şi, dacă nu, poate prind filmul respectiv prin vreun festival. După părerea mea, concluzia destul de tragică este că, dacă un autor de film românesc vrea ca al său film să fie văzut de public, atunci ori îl vinde pe DVD, ori îl pune pe gratis pe YouTube să-l vadă cine vrea şi se roagă să aibă mai multe vizualizări decât va avea acest articol al meu.

Cinema, mon amour va avea premiera la HBO joi 17 decembrie 2015 la ora 20. Vă invit, dacă aveţi ocazia, să-l vedeţi. O să vă încălzească inimile.

Punctajul meu: 6/10

Cronica 2 de George Perju

Acest film preponderent observational iese din aceasta schema de exprimare artistica inca de la inceput printr-o scena teatralizata care ne face cunostinta cu subiectul uman principal al filmului: il vedem pe directorul singurului cinematograf din municipiul Piatra Neamt, Victor Purice, pe scena salii de cinema, in fata ecranului mare si alb al acesteia, in umbre si penumbre care stilizeaza puternic imaginea sa si care face nota discordanta cu restul minutelor care vor urma. Acest aspect si altele de natura mai tehnica l-au facut pe prietenul care m-a insotit la proiectie, un alt cinefil ca si mine dar si cu ceva cunostinte de montaj in plus, sa considere ca filmul e pseudo-observational si ca se bazaeaza intr-o pronuntata masura pe un scenariu fix si prestabilit, si mai putin pe o simpla tema generica si multe improvizatii spontante.

Dincolo de chestiunile care atenueaza din caracterul observational al acestuia, Cinema, mon amour este un film calitativ peste medie, chiar agreabil, asa cam cum este o pizza Margherita fara mozzarella cand iti este prea foame ca sa-ti mai pese ce mananci atat timp cat este comestibila si nu o sa-ti fie rau dupa ce o termini. Deci sanatatea dvs. cinematografica si vizuala va ramane intacta la sfarsitul celor 70 de minute din film.

Victor Purice este o persoana simpatica, un cinefil in sensul deplin al cuvantului, un om care iubeste filmul si se straduiste sa comunice aceeasi dragoste si celorlalti, mai ales tinerilor. In acelasi timp, in mod vadit acesta a imprumutat ceva din teatralismul personajelor care s-au perindat pe ecranul cinematografului pe care-l manageriaza. Il vedem dramatizand actoriceste tragedia salii sale de cinematograf, dansand, cantand, plangand si iar cantand si dansand. Intre diverse lamentatii pentru cinematograful din Piatra Neamt si care se doreste a fi un exemplu de lamentatie pentru toate cinematografele de stat din Romanaia se identifica si problema: managementul prost.

Filmul este usor patetic. Pana la urma ce deplangem: imprejurarea ca niste cladiri au cazut in paragina, faptul ca bietii romani nu vor mai avea acces la filme de arta sau ca proportia filmelor proaste romanesti este prea mare raportat la totalul productiilor din tara noastra si ca, astfel, critica de la noi nu prea este critica. Ce ar fi fost daca Titu Maiorescu ar fi zis confratilor junimisti pe la 1870 “Baieti, literatura noastra e la inceput, avem putini scriitori si sunt vai de capu’ lor, hai sa o lasam mai moale, sa-i mai scutim de cuvinte prea aspre, prea critice. Nu conteaza ce se scrie, atat timp cat se scrie in limba romana, chit ca se foloseste o limba stricata, ca mijloacele artistice sunt saracacioase, iar produsul final e maculatura curata.” Cu un astfel de discurs indulgent, probabil nu am fi avut niste scriitori remarcabili precum Eminescu si Caragiale.

Posterul cu filmul Gladiatorul apare de cele mai multe ori in film (cred ca de 3-4 ori) si este un fel de axus mundi al filmului, un ax figurativ care ar trebui sa reprezinte intr-un mod comic ce reprezinta Victor Purice pentru campania de salvare a cinematografelor de stat romanesti. Victor Purice este Gladiatorul cinematografului de stat, este generalul (in perioada comunista, cand nu exista competitie reala intre filme si intre cinematografe) care a devenit sclav (in perioada post-comunista cand a disparut monopolul de stat pe film si sali de cinema), sclavul care a devenit gladiator (sub obladuirea inteleapta si iluminatoare a lui Tudor Giurgiu si a campaniei sale) si gladiatorul care a sfidat imparatul (care poate fi oricine se opune subventionarii de stat cu bani publici).

Imaginea este menita sa fie si macar putin caragialesc-ironica, cam tot asa cum marele dramaturg a decis sa-si numeasca unul din personaje Agamita Dandanache, dupa marele erou grec.

Cred ca in spatele campaniei recente impotriva inchiderii cinematografelor de stat sta, de fapt, temerea, in primul rand a producatorilor romani dar nu numai, ca vor ramane fara retea de distributie a filmelor romanesti, din moment ce salile tip multiplex, gestionate in regim privat si orientate in mod surprinzator dupa ceva atat de marsav precum profitul comercial, nu prea gasesc loc in grila lor de filme si pentru produsele cinematografice romanesti, nu din anti-romanism convins sau datorita vreunei cabale menita sa distruga capodoperele romanesti, ci pentru simplul motiv ca filmele romanesti sunt, oricat de obscen ar suna, greu vandabile.

Prin urmare, singura sansa, in optica promotorilor acestei campanii, este conservarea cinematografelor de stat (adica cladirile alea urate, in paragina, care adapostesc niste sali de cinema industriale si in care iti doresti, atunci cand mergi la un film romanesc, sa bage si subtitrari ca sa intelegi mai mult de jumatate din replicile personajelor, daca tot se vorbeste atat de mult in filmele romanesti) si nu a Cinematografului romanesc, adica acea suma nedeterminata si nedefinitiva de filme romanesti a caror valoare artistica va ramane si dupa ce se strange covorul rosu al nu-stiu-carui-festival-romanesc de snobi flecari pe post de critici de film lipsiti de simt critic.

Aceasta atitudine inseamna a pune carul inaintea boilor, a idolatriza niste cladiri facute din caramizi, in loc de a pune probleme reale: cum sa facem filme mai bune, care sa fie si calitativ apreciabile si sa fie indragite si de marele public, astfel incat sa nu mai fie nevoie de subventii de la stat pentru fiecare film in parte, ci acestea sa fie capabile sa traiasca pe propriile picioare, adica din vanzarea de bilete catre spectatori dornici sa le vada.

Publicat de Marcus Victor Grant

ocazional, critic de film

Copyright © Marcus Victor Grant și George Perju 2015-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.