Recenzia documentarului TV „Cinema, mon amour” (2015) de Alexandru Belc

16 12 2015

coproducţie România-Cehia, 2015

documentar TV de lung-metraj

produs de: Andra Radu, Aurelian Nica, Tudor Giurgiu

regia: Alexandru Belc

Libra Film şi HBO Europe au produs acest film mult-aşteptat, la care autorul a lucrat mai bine de 3 ani, filmând peste 350 de ore. Alexandru Belc a mai regizat şi documentarul 8 martie (2012), produs de asemenea de Tudor Giurgiu, pe care însă eu nu l-am văzut.

Filmat într-un stil observaţional, filmul se încadrează la categoria documentar portret. Nu este un film despre cinema, aşa cum ar părea, nu este nici despre sistemul de cinematografe din România, ci este despre un om pasionat de cinema: Victor Purice, directorul cinematografului de stat „Dacia Panoramic” din Piatra Neamţ, România. Redus la dimensiunile unui material convenţional despre un om interesant, acest proiect îşi găseşte bogăţia interioară pe principiul: „mai puţin e mai mult”.

cinema mon amour 8

Victor Purice este un român căruia îi pasă. După cum mulţi profesionişti cunosc, asta e boală grea şi se plăteşte scump. La un pahar de vin, în faţa scenei goale imense din cinematograful înfrigurat, Victor Purice plânge şi povesteşte despre cum obsesia de a vedea sala plină cu spectatori mulţumiţi i-a luat trei decenii din viaţă. Mai târziu, la o reuniune cu cele 2 colege şi 1 coleg, explică faptul că „merge înainte” de dragul celei de-a şaptea arte şi de dragul colaboratorilor ce i-au rămas alături de mulţi ani.

cinema mon amour 1

Chiar şi atunci când sala de cinema nu rulează spectacole pentru publicul larg, ea se poate constitui în spaţiu de spectacol pentru divertismentul angajaţilor: mai un tango, mai o glumă, mai un film românesc de pe vremuri, să mai treacă timpul fără jale. Cu zâmbetul în colţul gurii şi cu chitara în mână, Victor nu se lasă cu una, cu două şi face escale până în Bucureşti, ba chiar până în Germania, de unde se întoarce cu un colţ de promisiune şi-o firimitură de speranţă, numai bune de uns pe vreun pesmet udat cu lacrimi.

Rezilienţa acestor oameni este fenomenală. Documentaristul surprinde, cu o răbdare admirabilă, material esenţial care stârneşte emoţie şi reuşeşte să recompună prin detalii relevante peisajul tragicomic al unui cinematograf de stat de provincie.

CLUJ 10

Acest documentar face parte dintr-o iniţiativă don quijotescă a producătorului Tudor Giurgiu de a resuscita sălile de cinematograf în oraşele de provincie ale României. Iniţiativa se numeşte „Salvaţi Marele Ecran” iar acest documentar este vârful său de lance. Cu această operă în mână şi cu cealaltă întinsă pentru strângerea de fonduri, Tudor Giurgiu, acest temerar terraformator al cinematografiei româneşti îşi propune să aducă spectacolul cinematografic al celei de-a şaptea arte în cât mai multe locuri, pentru cât mai mult timp, pornind cu o caravană cinematografică în 2016.

Documentarul este util, pentru că reprezintă un bun studiu de caz în PR, despre cum, cu vervă intraprenorială, proprietarii de săli cinematografice pot reuşi să-şi fidelizeze publicul spectator. Coproducătorii Radovan Sibrt şi Viktoria Hozzova au afirmat că provocările cu care se confruntă Victor Purice, ca reprezentant al funcţionarului în luptă cu sistemul, de dragul artei, se regăsesc şi în Cehia. Filmul este bun, însă nu este foarte bun şi nici nu avea cum. Nu te dă pe spate. Nu-ţi spune nimic nou, nimic spectaculos. Nu este un tur de tehnică cinematografică, aşa cum era Afacerea Tănase. Leapşa pe murite (2013). Nu e ingenios scenaristic precum Experimentul Bucureşti (2013). Nu e provocator la nivelul stilului, aşa cum era Păcătoasa Teodora (2011). Nu e şocant sau liric, precum era 7 cuvinte (2015). Nu este distant, precum Roboţelul de aur (2015). E doar un documentar agreabil, puţin peste ştacheta medie a producţiilor de televiziune, care face un portret frumos, memorabil. Şi atât. Apoi schimbi canalul şi te culci.

Am asistat la lansarea documentarului, proiecţia sa de gală realizându-se luni 14 decembrie 2015 la ArCub în Bucureşti. Ironia este că la premieră au participat în mare parte oameni care cunosc prea povestea de pe ecran. Şi eu am spus o poveste similară în cartea mea, Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală, în capitolul 5, cu diferenţa că acolo iubitorii de cinema din sistem erau personajele secundare.

Ca de obicei, Tudor Giurgiu a aruncat cu cifre elefantastice: că filmele româneşti nu ajung la Timişoara şi la Iaşi (fals), că în Bucureşti nu sunt decât vreo 2-3 săli de cinema la care chiar vine lumea în afară de multiplexuri (fals, sunt cel puţin 4: Elvira Popescu, Union, Eforie, Muzeul Ţăranului Român), că 80% din oraşele României nu au acces la o sală de cinema (fals). Desigur, situaţia este gravă, dar dacă tot folosim cifre, bine ar fi ca acestea să fie reale.

Desigur, pe mine sincer nu mă interesează atât de mult unde mai rulează filmele româneşti după ce ajung eu să le văd. Pentru mine, că locuiesc în Bucureşti şi am conexiuni cu mulţi dintre distribuitori, producători şi autori de film, îmi ajung vreo 2 vizionări publice, că poate-poate ajung la măcar una şi, dacă nu, poate prind filmul respectiv prin vreun festival. După părerea mea, concluzia destul de tragică este că, dacă un autor de film românesc vrea ca al său film să fie văzut de public, atunci ori îl vinde pe DVD, ori îl pune pe gratis pe YouTube să-l vadă cine vrea şi se roagă să aibă mai multe vizualizări decât va avea acest articol al meu.

Cinema, mon amour va avea premiera la HBO joi 17 decembrie 2015 la ora 20. Vă invit, dacă aveţi ocazia, să-l vedeţi. O să vă încălzească inimile.

Punctajul meu: 6/10

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.


Acțiuni

Information

2 responses

19 01 2016
10 filme de ficţiune româneşti din 2013-2015 pe care probabil n-o să le vedeţi niciodată | DISCERNE

[…] Filmul românesc se împarte în trei categorii principale: producţiile comerciale costisitoare, filmele independente şi cele necunoscute. Filmele necunoscute ajung astfel din două motive: fie sunt pretexte de jaf din banii publici (după cum am explicat aici şi am exemplificat aici), fie sunt filme făcute cu câteva sute sau mii de euro, în regimul „pentru familie şi prieteni”, pe care autorii lor nu au intenţia să le facă cunoscute, sau nu pot nici măcar sper la aşa ceva, din cauza distrugerii sistemului românesc de cinematografe, subiectul documentarului recenzat luna trecută, Cinema, mon amour. […]

Apreciază

28 03 2016
Live blogging despre gala decernării premiilor Gopo din 2016 | DISCERNE

[…] DADA (România), Producator: Tudor Giurgiu (Libra Film)Regia: Oana Giurgiu CINEMA, MON AMOUR (România – Cehia), Producator: Hanka Kastelicova, Tudor Giurgiu (HBO Europe, LIBRA Films) Regia: […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: