Unde e butonul de restart pentru aşteptări?

31 10 2015

Motto:

„Vorbeşti cu unul zâmbind, iar el îţi răspunde răstit, şi de aceea te mânii. Mare naivitate. Grşeală grosolană. Îi spui altuia: „te rog, adu-ţi aminte şi de mine cândva”, dar acela te uită. Aşa e el, aşa o minte are. Ce altceva să aştepţi? Dacă vrei să bei apă, nu mergi la o stâncă seacă, ci te duci la un izvor […] Aşadar, când vedeţi pe cineva că se ceartă cu altul şi că nu înţelege ce poate şi ce trebuie să ceară, puteţi să-i faceţi rugăciune de pomenire, să-l plângeţi pe acela. […] Să nu cerem ceva pe care celălalt nu poate să ni-l dea, pentru că ne amărâm inima, ne întristăm duhul, ne pierdem pacea, ne separăm de Dumnezeu.”

Stareţul/arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cum să trăim frumos, fragment din Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie (Editura Sf. Nectarie, 2008), publicat în Familia Ortodoxă nr. 7 (78)/2015, pp 48-49. Traducere de ieromonah Agapie (Corbu)

 

Halucinaţiile noastre cele de toate zilele

Găsesc întotdeauna cu desăvârşire fascinantă capacitatea oamenilor de a halucina pozitiv (adică văd lucruri care nu sunt acolo) şi negativ (adică să nu vadă lucruri care sunt acolo). Desigur, există unii care îşi câştigă existenţa din abilitatea lor de a genera halucinaţii pozitive pentru alţii: designerii de interioare sunt obişnuiţi cu asta. Se plimbă printr-o încăpere complet goală şi spun: „iată, aici punem şifonierul, iar dincolo patul. Candelabrul va fi aici, desupra mesei, iar şemineul dincolo”, iar cei ce îl ascultă nu protestează, ci participă la această halucinaţie, care devine astfel colectivă. Totuşi, sub rezerva utilităţii finale (cineva urmează să scoată bani din buzunar ca aceste halucinaţii să se întâmple), acest exerciţiu se numeşte planificare, sau, pentru cei mai filosofi, folosirea productivă a imaginaţiei.

Atât halucinaţia pozitivă cu privire la calităţi pe care le aşteptăm, cât şi halucinaţia negativă cu privire la defecte reale, sunt mult mai comune decât suntem adesea dispuşi să recunoaştem. Avem în mintea noastră modele despre cum ar trebui să fie ceilalţi, mai ales cei dragi, şi ne permitem să fim cu atât mai critici şi mai duri şi mai sinceri în calificările pe care le emitem asupra lor, pentru că „îi iubim şi le vrem binele”. Atât de mult le vrem binele, încât ne permitem, pentru sinceritatea şi dăruirea noastră, să ţipăm, şi să facem scandal, şi să-i facem chiar cu ou şi oţet, aşa cum nu ne-am permite faţă de un străin, pentru că… „la naiba, chiar nu înţelegi că aşa e mai bine, cum zic eu?”. Şi care ar trebui să fie reacţia la un asemenea discurs? Reacţia dorită subconştient, de obicei, este „ai dreptate. am greşit. am să fac aşa cum zici tu”. La urma urmei, dacă spui lucrurile aşa cum sunt, cuvântul tău o să devină literă de lege în univers!

De fapt, modelele din mintea noastră sunt atât de perfecte, atât de puternice, atât de durabile încât nici dacă am dori nu am reuşi să găsim pe cineva care să se potrivească cu acestea.

 

Spune-mi cât (te) accepţi ca să-ţi spun cât de mult te poţi transforma

Putem face însă altceva. Putem să îi acceptăm pe ceilalţi aşa cum aleg să fie, aşa cum aleg să devină şi să observăm cum cu o floare nu se face primăvară. Există ceva profund greşit şi patologic în dorinţa de a transforma pe alţii sau pe noi pentru a fi în corespondenţă cu nişte aşteptări străine sau împrumutate de la alţii. Dorinţa de transformare, de creştere, de dezvoltare, este una sănătoasă, care cu atât mai mult merită pusă în seama unor obiective personale, pe care să le hrănim cu propria motivaţie de a deveni oameni mai buni în faţa noastră, nu a altora, nu pentru alţii.

A transforma, a creşte, a evolua, a schimba, presupune să porneşti de la ceea ce este, de la ce există, aşa cum este. Fără supărări, fără suferinţă, fără resentimente, fără halucinaţii, fără iluzii. Nu poţi să te aştepţi să ajungi de la Iaşi la Bucureşti dacă tu eşti la Giurgiu şi pleci spre Călăraşi.

În plus, oamenii nu sunt comportamentele lor, deşi comportamentele le determină abilităţile, abilităţile le determină atitudinile, atitudinile le determină valorile, iar valorile le determină caracterul.

Pentru a ajunge la transformarea profundă a cuiva, primul pas de pornire este schimbarea comportamentului, instalarea unor obiceiuri. Cu cât avansăm în vârstă, cu atât este mai greu să ne instalăm noi obiceiuri în propria viaţă, pentru că lucrurile pe care le-am făcut dintotdeauna şi-au creat nişte reţele neuronale de asociere puternică cu stabilitate, siguranţă, ceea ce numim în termeni comuni comoditate, confort şi normalitate. Partea şi mai interesantă este cât de greu se renunţă la obiceiurile nocive chiar şi atunci când conştientizăm că sunt nocive.

 

Culegem, dar cu ce ne alegem?

Dacă ceva nu funcţionează în propria viaţă, singurul mod sigur în care ne putem schimba, independent de voinţa noastră, este o traumă: o boală, un abandon, o pierdere, un accident, un conflict. De obicei, aceste schimbări sunt necontrolate şi nefericite. În urma lor, învăţăm nişte lecţii, în funcţie de cât de pregătiţi suntem să învăţăm. Aceste lecţii pot fi corecte sau greşite. Dacă învăţăm lecţii greşite, atunci viaţa, ca un profesor răbdător, ne obligă să luăm alte lecţii. Lecţiile greşite repetate duc la patologie psihică: este ca şi cum folosim o hartă greşită pentru realitate şi ne aşteptăm ca realitatea să se schimbe în loc să schimbăm noi harta. Dacă învăţăm lecţii corecte, atunci principiile noastre de viaţă se confirmă într-o manieră care ne hrăneşte sănătatea fizică, emoţională şi psihică pe termen lung.

Chiar şi dorinţa de a nu învăţa merită să fie respectată. Şi asta e o alegere, ce adeseori poate veni din lipsa de alegere. Desigur, ceilalţi te pot accepta, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu tine. Respectul real pentru ceilalţi trebuie să pornească de la înţelegerea şi acceptarea lor aşa cum sunt, aşa cum gândesc, aşa cum simt ei, lăsând la o parte scuzele, declaraţiile şi dorinţele (din orice parte ar veni ele). Uită-te mai degrabă la ce fac oamenii decât la ceea ce spun. Uită-te la ce fac ei zi de zi, cum îşi petrec timpul, căror motive atribuie succesul şi eşecul, cât de mult îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa proprie.

Respectul pentru ceilalţi porneşte de la acceptarea diferenţelor: ceilalţi sunt mai mult decât oglinzi ale noastre. Au propriile valori. Fiecare om are valori, doar că nu sunt neapărat aceleaşi cu ale noastre. De fapt, nu există doi oameni cu aceeaşi structură a valorilor. Chiar dacă ar avea exact aceleaşi valori, le-ar avea într-o ordine diferită. Există valoare şi în afara valorilor pe care le preţuim noi. Există modele şi în afara modelelor pe care ni le imaginăm şi pe care le aşteptăm noi. Ceilalţi pot fi frumoşi, unici şi minunaţi şi dacă sunt altfel decât îi vrem noi. De fapt, poate că tocmai din cauza acestor diferenţe, ne este mai uşor să-i iubim îi iubim. Când spunem altcuiva: „te accept”, înseamnă că „eşti OK aşa cum eşti”.

Învăţăm să vrem prea mult de la ceilalţi încă din familie, când, copii fiind, resimţim dorinţa de a fi pe placul mamei şi al tatălui. Dacă tata vrea fim ingineri şi mama medici, singura modalitate de a-i satisface măcar parţial este să alegem una din acestea. Dar dacă nouă ne place dreptul?

Dacă mama şi tata vrea să ne angajăm, dar noi vrem să devenim liber-profesionişti sau să ne construim propria afacere, vom ajunge să fim pedepsiţi, pentru că nu merităm, în ochii lor, să fim ajutaţi. În schimb, fratele sau sora care s-a angajat sau a devenit ce a vrut mama şi/sau tata merită să fie ajutat/ă. Astfel, cel care plasează locul controlului în exteriorul său, la angajatorul care stabileşte cu cât să-l plătească pe oră, este răsplătit şi ajutat pentru că „face tot ce-i stă în putinţă”, iar cel ce munceşte zi-lumină ca să câştige mai mult pentru serviciile de un înalt profesionalism, având tot atâţia şefi câţi clienţi serveşte, merită luat la mişto, privit cu neîncredere şi exclus, trimis la marginea societăţii.

În cele din urmă, dragostea şi sprijinul altora par a fi condiţionate de alegerea de a ne supune cel puţin formal aşteptărilor lor. Acceptarea lor condiţionată devine o formă de invaziune în viaţa proprie: „trebuie să faci aşa, că de nu, atfel…”, adică o formă de control şi şantaj. Ba chiar, ajungem să credem că aşa este normal să gândim şi căutăm să transformăm iubitul/a ca să fie aşa cum suntem noi, şi/sau să ne transformăm pe noi înşine ca să fim aşa cum vor părinţii noştri. Dar asta nu are legătură cu respectul şi cu atât mai puţin cu înţelegerea sau acceptarea.

Este cunoscut dictonul: „în viaţă trebuie să faci şi ce trebuie, nu numai ceea ce îţi place”. Cel mai adesea, cei care îl folosesc sunt oameni care nu se cunosc pe sine, nu ştiu la ce sunt buni, care le sunt talentele şi care nu au reuşit să se depărteze de capcana aşteptărilor celorlalţi. Alegerile şi părerile lor nu mai contează, pentru că că ei nu se simt responsabili pentru nimic din ce s-a întâmplat în viaţa lor: „asta e, aşa e viaţa, trebuie să suporţi” este discursul resemnatului care şi-a asumat în viaţă pietrele de moară ale altora şi caută eventual să i le plaseze pe ale sale celor dragi. Această plasare în exterior a locului controlului este comodă multora, deoarece astfel nu li se va putea reproşa niciodată că nu au făcut mai mult. Păi dacă nu au putut, că „aşa au fost vremurile”, că „aşa e scris în stele”, „aşa a fost să fie”, „fir-ar ei de soartă”. Ce e scris în frunte ţi-e pus.🙂 Mai ales când cei dragi semnează etichetele cu aşteptările lor.

Te-ai săturat de acest carusel al aşteptărilor? Cauţi butonul de „eject” ca să ieşi din această situaţie? Ahhhh, unde este butonul de restart?

 innovation finger

VA URMA

 

Ştefan Alexandrescu

consultant în dezvoltare personală şi profesională

autorul cărţii „Modelarea din NLP, o cale rapidă spre excelenţă

Modelarea din NLP, o cale spre excelenta coperta I

Copyright text © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.


Acțiuni

Information

3 responses

6 11 2015
Ce ne spunem de fapt când ne criticăm aproapele „spre binele său”. Partea I. Copii şi părinţi. | DISCERNE

[…] Unde e butonul de restart pentru aşteptări? (31 octombrie 2015) […]

Apreciază

12 11 2015
Ce ne spunem de fapt când ne criticăm aproapele „spre binele său”. Partea II. Bărbaţi şi femei. | DISCERNE

[…] de sine, acceptarea celorlalţi, acceptarea societăţii aşa cum este) ca temelie, lucrurile ar putea avea un nou început. Însă, de fapt, cum anume ne rănesc aşteptările pe care le avem? Am luat dat câteva exemple, […]

Apreciază

17 12 2015
Retrospectiva 2015 a seriei „De la aşteptare la realitate” | DISCERNE

[…] Unde e butonul de restart pentru aşteptări? (31 octombrie 2015) de Ştefan […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: