Cu I’Velo la ASTRA FILM Sibiu 2015. Filmul-portret, partea I

12 10 2015

Un documentar-portret este întotdeauna dificil de realizat pentru un regizor de film. Arta de a descoperi ce anume este interesant pentru spectator şi ce poate să aibă relevanţă în faţa camerei de filmat este o parte consistentă a succesului unui asemenea proiect. Cu atât mai mult când este vorba despre documentarul observaţional (ale cărui reguli sunt prost îneţelese de mulţi care aleg să doarmă cu camera în mână), faptul că cineva obţine vreo 300 de ore de material brut poate fi chestionat: se datorează unei lipse de strategie, sau unei atenţii minuţioase la detalii?

În acest sens, munca de cunoaştere interpersonală a regizorului cu subiectul documentarului său este foarte importantă pentru un rezultat cinematografic. Un film banal despre un om banal este irelevant. Trebuie ca atât omul, cât şi filmul, să fie extraordinar. Argumentam, bunăoară, cum se poate da rasol (studiu de caz: Omul-pasăre) chiar şi în cazul în care subiectul chiar este extraordinar. Atitudinea de tipul: „ah, păi noi nu am vrut să facem povestea unui erou, am vrut să-l surprindem aşa cum e el în viaţa de zi cu zi” este una foarte riscantă. Dacă văd un film despre un campion la ceva, pe mine mă interesează să ştiu care este filosofia de viaţă a omului acela, stilul său de gândire, ceea ce îl deosebeşte pe el de ceilalţi. Nu îmi pasă atât de mult ce mănâncă, ce părere are despre politică, despre vreme, şi cum arată la el în budă.

Din acest punct de vedere, subiectivitatea implicării poate să fie avantajoasă sau detrimentală rezultatului: spectatorul nu cunoaşte care este povestea din spatele proiectului finit, montat. Şi nici nu ar fi cazul să o cunoască, pentru că privilegiul de a asista la o proiecţie cu autorul proiectului este limitat presei, bloggerilor, oamenilor de film şi fanilor festivalurilor de film.

În cadrul festivalului de film ASTRA 2015, au rulat mai mult filme-portret. Unele au fost mai bune, altele mai puţin.

  

1. Afară/Himmelverbot/Outside

regia: Andrei Schwartz

Lung-metraj documentar, coproducţie România-Germania, 2014

Între regizor şi personajul principal, Gavril Hrib, există o istorie de prietenie profundă de vreo 10 ani. Regizorul intervine în viaţa lui Gavril şi devine un personaj activ şi implicat (de exemplu îi găseşte o slujbă) dar asta nu ştirbeşte cu nimic demersul documentaristic, ci chiar îl îmbogăţeste, invitându-l pe spectator să se pună în papucii săi. Practic, filmul este o propunere de întâlnire cu cineva care abuzează de pretextul impactului comunismului.

Filmul este valoros prin naturaleţea şi onestitatea demersului şi a comunicării dintre Gavril şi Andrei pe de-o parte şi prin importanţa mesajului universal. Ce se întâmplă cu cei care folosesc comunismul drept ţap ispăşitor pentru a câştiga empatie în ochii celorlalţi?

Filmul este dur prin seriozitatea subiectului abordat: personajul mărturiseşte despre o crimă – a ucis doi oameni – pentru care a fost pe drept întemniţat 21 de ani. Motivaţia sa este mobilul atenţiei spectatorului, iar în cele din urmă, spectatorul conştientizează că a trecut printr-o călătorie de cunoaştere a personajului principal, o călătorie autorevelatoare chiar şi pentru el.

Iată cum demersul cinematografic poate să aibă un impact în viaţa personajului pe care îl surprinde, nu doar prin premisa de a-l face un soi de vedetă cum se întâmplă uneori (aici nu e cazul), aducându-l mai aproape de chipul său din oglindă.

L-am întrebat pe Andrei Schwartz cum s-a simţit atunci când a descoperit revelaţia din final. Emoţia sa este împărtăşită de mine ca spectator, dar motivaţia sa ca autor a rămas neschimbată – demersul său documentaristic a reuşit. Viziunea pe care el o propune spectatorului este mult mai profundă decât pare la prima privire.

Am apreciat mult partea tehnică a acestui film: montajul, imaginea, sunetul.

Punctajul meu: 7/10

  

2. Toto şi surorile lui

lung-metraj documentar

regia: Alexander Nanău

Am văzut prima jumătate a acestui film pe HBO şi mi-a mâncat nervii în încercarea frustrantă de a înţelege ce spun personajele fără subtitrare. Cu ocazia aceasta, ţin să menţionez că este o mare lipsă de respect din partea producătorilor şi a distribuitorilor să arate acest film în public fără subtitrare.

Aşdar, a trebuit să aştept un festival pentru a vedea filmul complet, cap-coadă, cu o şansă reală de a înţelege ce se petrece acolo.

Din fericire, răbdarea spectatorului este recompensată, deoarece filmul se duce într-o direcţie clară: Toto trebuie să aleagă dacă în viaţă va merge pe calea surorii sale Ana dependentă de droguri sau pe calea surorii sale Andreea, care face eforturi de a se depărta de un mediu familial nociv. Poate de aceea, premisa funcţionează nu doar ca o oglindă pentru Totonel, ci şi la nivel societal: care sunt drumurile pe care poate să meargă un rom care este înconjurat de veritabile antimodele (de exemplu mama, care în final îşi justifică traficul de droguri prin intenţia de a avea grijă de familia sa).

Scenele autentice în care unele personaje sunt surprinse drogându-se sau în care Andreea îşi filmează o discutţie în contradictoriu cu sora sa sunt landmark-uri de originalitate şi prospeţime care dovedesc creativitatea realizatorului.

Totuşi, mizând pe efectul de şoc în faţa unui public neobişnuit cu această lume, efectul riscă să fie unul mult prea amplu prin raportare la perspectiva personajului principal: spectatorii câştigă mai multă înţelegere decât Totonel. În acest sens, este reprezentativă scena în care Andreea vrea să vorbească cu Totonel despre importanţa deciziei luate, de a pleca de acasă, iar Toto se strâmbă la cameră. Poate neintenţionat, filmul surprinde o altă esenţă a regretabilei marginalizări a romilor în societatea contemporană: câţi dintre ei percep realmente că ceea ce fac este greşit, şi câţi pot deveni vectori de schimbare în lumea lor? Poate, din punctul acesta de vedere, era mai bine ca filmul să se numească „Andreea, Toto şi sora lor”.

Punctajul meu: 7/10

  

3. Rezoluții 2014

Documentar de lung-metraj (67 de minute)

regia: Mihai Cristian Trancă

Filmul prezintă felii din viața lui Alex, un tânăr manager din București: un monolog despre problema dificilă a concedierii unor angajați din firma pe care o conduce; o vizită făcută colegei lui, Mariana, cu care discută despre clienții ce nu și-au mai reînnoit contractul; Alex și Ingrid povestesc despre relația lor și despre ce cred ei că îi leagă; seara de Anul nou și distracția împreună cu câțiva prieteni; o plimbare cu mașina pentru a o învăța pe Ingrid să conducă. După această prezentare realistă și fragmentată din viața lui Alex, acesta își prezintă într-un monolog frenetic opiniile generale despre viață și problemele societății românești.

Cuvântul „rezoluţie” are mai multe sensuri după cum putem constata aici şi aici. Totuşi, acest film nu este despre sensurile la care cineva s-ar putea gândi, ci mai degrabă este o demonstraţie de:

rezoluțiúne f. (lat. resolútio, -ónis, fr. résolution. V. soluțiune). Acțiunea de a saŭ de a se rezolva, descompunere, reducere: rezoluțiunea apeĭ în abur

Cu alte cuvinte, toate intenţiile autorului din spatele camerei şi opniile din faţa camerei se dezintegrează într-o nefericită peroraţie care nu duce nicăieri. Pe principiul „dacă lumea ar fi cum zic eu”, Alex îşi dă cu părerea pentru că poate, pentru că e întrebat, şi pentru că are cine să-l filmeze.

Din nefericire, filmul nu propune soluţii, nu propune obiective şi nu propune nici acţiuni concrete. Totul nu este decât o colecţie însăilată de scene plitcisitoare în care personajele trăncănesc despre lucruri care nu prea îl afectează pe spectator. De ce sunt aceşti oameni speciali? Care este scopul acestui demers?

Eu personal nu am nimic, în princpiu, împotriva ideii „dacă lumea ar fi cum zic eu”, atâta vreme cât ceea ce urmează în acestă direcţie are la bază o înţelegere profundă şi o acceptare a hibelor societăţii, ori Alex de-abia dacă are o înţelegere şi o acceptare a ce se cuvine să facă el ca antreprenor.

Consider jignitor pentru răbdarea publicului spectator să-i reţii atenţia cu banalităţi lipsite de direcţie sub pretextul realizării unui portret nereprezentativ şi fără temelie.

Punctajul meu: 3/10

Cronică

Trailer.

  

4. Fraţii Dabija

Lung-metraj documentar 63 minute, producţie România, 2015

regia. Cătălin Drăghici

Premisa experimentală a acestui film a fost să surprindă comunicare de zi cu zi a trei fraţi: Matei, Andrei şi Mihai, care locuiesc împreună şi discută într-o bucătărie. Filmarea a fost realizată pe parcursul câtorva luni, iar o dată la câteva săptămâni, se filma câte 4-5 ore într-o seară. Montajul a fost realizat pe parcursul a un an şi jumătate.

Prima jumătate de oră a acestui film a fost deosebit de chinuitoare pentru mine. Am sperat din tot sufletul ca discuţiile care aveau loc pe ecran pe subiecte de exemplu: psoriazis, deodorante pentru bărbaţi, sănătatea alimentaţiei, suplimente alimentare, vestimentaţia, viaţa sentimentală, se duceau într-o direcţie. Din fericire, a doua jumătate de oră a filmului recompensează spectatorul pentru set-up-ul iniţial: este vorba despre lipsa de comunicare în familie. Comunicarea autentică presupune dreptul de a fi în dezacord cu interlocutorul. Aici, asta nu se întâmplă. Teoretic, personajele se ascultă, discută despre tot felul de soluţii care nu vin deloc în întâmpinarea adevăratelor lor necesităţi şi de fapt toate recomandările sănătoase intră pe o ureche şi ies pe alta. Abia atunci când Matei se simte agresat de Andrei, îi reproşează modul său de abordare. Andrei se simte judecat şi pus într-o poziţie de inferioritate, nu acceptă nicio critică şi refuză chiar să-şi privească în ochi fratele când acesta vorbeşte despre lucruri importante. Andrei rămâne alături de Mihai, faţă de care ţine un monolog.

Problema care apare, pe care am simţit-o la vizionare şi mi s-a confirmat la sesiunea de întrebări şi răspunsuri cu regizorul, este că această situaţie este constatată cu titlul de spectacol, de observaţie de dragul observaţiei, nu cu dorinţa de a influenţa realitatea: fraţii au rămas la fel. Vizionarea acestuia nu le-a produs vreun insight. Aşadar, în societatea conemporană, este perfect acceptabil şi dezirabil ca lucrurile să rămână cum sunt: vorbirea se produce în prezenţa unui interlocutor, cu ochii într-un dispozitiv mobil, doar ca pretext ca acesta să nu vorbească singur sau la perete, dar efectul este acelaşi.

Lipsa de conştientizare a traumelor despre care se vorbeşte în film, precum şi patologia triunghiul victimă-agresor-salvator care se joacă în familia Dabija pot să trăiască în continuare, şi în neamul neamurilor ce va să vie! Din păcate, singurul discernământ care s-a aplicat în acest film este cel al montajului (şi încă mai era loc de îmbunătăţire, căci dimensiunea de lung-metraj este supralicitată).

Premisa este bună, însă merita o execuţie mai bună.

Punctajul meu: 5/10

  

5. Tatăl meu, Lucian Blaga

regia: Iulian Ghervaş, Adina Popescu

documentar de lung metraj (67 min), producţie România, 2015

Fiica scriitorului Lucian Blaga, Dorli Blaga este o femeie traumatizată. Povesteşte cu emoţie despre cum a fost persecutat taăl ei de comunişti, însă nu numai. Ea ne arată care a fost râşniţa cu care Lucian Blaga îşi făcea cafea. Vedem patul în care a dormit Lucian Blaga. Avem interviuri cu bătrâni care l-au cunoscut. Ce premisă minunată!

Din păcate, vizionarea acestui surogat de film este o chinuitoare tortură. Desigur, este permis ca unele filme să se desfăşoare cu lentoarea siropului care se prelinge în Siberia, cu condiţia ca răbdarea spectatorului să fie recompensată cu informaţii relevante. Camera rămâne pornită mai mult decât timpul în care se spune ceva relevant. Informaţiile sunt mult mai puţin relevante, iar despre Lucian Blaga se află foarte puţin. Sunetul este absolut chinuitor, iar oamenii intervievaţi nu sunt deloc telegenici. Plec de la acest film cu senzaţia cumplită că nu este nimic memorabil sau meritoriu pe care regizorul a găsit să-l transmită spectatorilor. Nu am înţeles de ce relaţia dintre Lucian şi Dorli Blaga era specială, nu am aflat nici cine erau urmăritorii sau persecutorii lui Lucian Blaga, nu am înţeles nici efectele pe care le-a avut asupra activităţii sale acea perioadă, nu am înţeles ce-l făcea pe el un geniu şi, mai rău, după un asemenea supliciu, nici nu-mi mai pasă.

Această oribilitate este cu siguranţă un veritabil contraexemplu de cum se face un documentar.

Punctajul meu: 2/10

Am reuşit săptămâna trecută, în Sibiu, la festivalul de film ASTRA, să mă deplasez în maxim 5 minute între locaţiile de proiecţie ale acestor filme şi guest office-ul de la sala Thalia. Bicicletele I’Velo pot fi închiriate cu ziua sau cu ora de la centrele din Bucureşti, Sibiu, Iaşi, Oradea, Constanţa, Alba Iulia, Braşov. Detalii pe site.

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.


Acțiuni

Information

3 responses

13 10 2015
Cu I’Velo la ASTRA FILM Sibiu 2015. Filmul-portret, partea II | DISCERNE

[…] început ieri să scriu aici despre filme-portret producţie România care au putut fi văzute în cadrul […]

Apreciază

16 01 2016
Retrospectiva 2015 pe Discerne | DISCERNE

[…] Globurile de Aur, premiile Oscar, premiile Gopo, şi festivalul ASTRA (aici, aici, aici, aici, aici şi […]

Apreciază

23 01 2016
Cronica filmului Usturoi (2014) de Lucian Alexandrescu | DISCERNE

[…] (mă bucur totuşi că au pus subtitrare – au avut mai mult bun-simţ decât autorii lui Toto şi surorile lui – alt film românesc cu şi despre ţigani, dar care a fost difuzat la HBO fără subtitrare) […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: