Cronica filmului Paşi spre conştientizare

Documentar de lung-metraj producţie România, 2015

Durata: 105 minute

Scris, regizat şi produs de Irina Thiery

(continuă să citești după media ↓)

Organizaţia Lion Mentor are o activitate susţinută în sprijinirea femeilor însărcinate şi a mamelor privind informarea, promovarea şi apărarea cu privire la drepturile pe care acestea le au spre protecţia lor şi a copiilor.

Mi-a rămas în minte comparaţia aceasta: omul, ca să conducă un autovehicul, are nevoie de un permis de conducere. Cu toate acestea, nu este nevoie de un permis pentru a deveni părinte, ceea ce poate facilita ideea că acesta nu este un eveniment pentru care este nevoie să te pregăteşti, să înveţi. Părerea mea este că există o nevoie foarte stringentă cu atât mai mult în lumea „modernă” ca părinţii, atât mamele cât şi taţii, să înveţe ce au de făcut, de la specialişti care sunt familiarizaţi cu ceea ce presupune naşterea, creşterea şi mai ales educarea corespunzătoare a copiilor, şi nu „după ureche”. De asemenea, mai trebuie subliniat că medicii ginecologi din spitale nu sunt principalii specialişti la care mă refer, ci mai ales moaşele, specialiştii în alăptare şi formatorii certificaţi internaţional în diverse tematici specifice legate de anumite etape ale dezvoltării copilului, de la concepţie la maturizare. Există, de exemplu, specialişti în alăptare care sunt acreditaţi în urma unor formări, cu dreptul de practică (IBCLC) – în România sunt 20.

Irina Thiery are o activitate filmografică bine prezentată şi, de asemenea, demonstrează o perseverenţă demnă de luat în considerare chiar şi de marii autori ai filmului documentar românesc. Documentarul Paşi spre conştientizare se adresează în special proaspetelor şi viitoarelor mămici care au de ales între alăptare şi substituenţii de lapte matern (mai ales laptele praf), adresând încă de pe coperta documentarului o întrebare retorică: „cum poate artificialul să crească imunitatea?”. Mai mult, documentarul reprezintă o reiterare şi o îmbunătăţire a unui material documentar din 2012 (Îndrăznesc să alăptez).

Acest gest de curaj şi de învăţare ne arată un cineast care îşi asumă sarcina de a reveni spre a îmbunătăţi un material anterior, spre a-l îmbogăţi şi a-l reîmbrăca într-o nouă viziune, mai matură, mai utilă, mai completă. Desigur, aceasta este o practică des întâlnită în rândul regizorilor americani, însă foarte rară în videografia românească şi extrem de rară în cea de documentar românesc – celălalt exemplu notabil şi inovator în această direcţie fiind Colţuri de Bucureşti de Vlad Trandafir, despre care am scris aici şi aici.

Documentarul este un dialog organizat şi logic care expune într-o manieră mult mai subiectivă decât Îndrăznesc să nasc aşa cum vreau păreri ale specialiştilor în alăptat, ale medicilor, moaşelor şi mai ales ale mamelor.

(continuă să citești după media ↓)

Documentarul pune în faţa spectatorilor o lume a femeilor informate, care ştiu că pentru a se bucura de sănătatea copiilor lor, au nevoie să se informeze despre ce presupune hrănirea copilului şi mai ales care sunt implicările.

Alăptarea este:

  • un mijloc de apropiere între mamă şi copil;

  • imunizează copilul;

  • e un drept al copilului;

  • foarte importantă în primele ore de viaţă ale copilului, care are un stomac foarte mic;

  • normal să fie exclusivă până la şase luni şi apoi continuată în paralel cu mâncare complementară până la 2-3 ani.

Documentarul prezintă şi războiul psihologic al ignoranţei marei mase care descurajează femeile în alăptare. Din păcate, presiunea anturajului incompetent în creşterea (darămite educarea!) copilului îşi spune cuvântul în România, în care femeia care nu vrea să meargă pe urmele turmei neînvăţate este supusă oprobiului public. Personal, am rezonat destul de mult cu acest aspect, întrucât mama mea a fost o femeie care deşi m-a născut şi m-a crescut pe vremea comunismului, s-a informat şi a învăţat din cărţi de specialitate ce înseamnă să fii părinte şi a ignorat aberaţiile pe cât de bine-intenţionate pe atât de delirante ale rubedeniilor. Rezultatul? De fiecare dată când rubedeniile nu mai ştiau ce să facă cu al lor copil crescut după ureche, o chemau pe mama să remedieze problema de sănătate sau comportamentul.

În a doua jumătate a documentarului, există o contra-argumentare puternică, folosind elemente ştiinţifice şi de marketing, împotriva laptelui praf şi a tuturor substituenţilor de lapte matern. Cu cât mai mult anumite companii trâmbiţează că laptele lor este mai apropiat de laptele matern, cu atât mai mare este minciuna. Realizatorii au încercat să ia legătura cu reprezentanţi români din partea companiilor multinaţionale producătoare de substituenţi ai laptelui matern, dar au fost duşi cu vorba, amânaţi, plimbaţi degeaba, amăgiţi cu promisiuni, pentru ca în cele din urmă aceştia să nu mai apară în film.

Paşi spre conştientizare continuă ideile din Îndrăznesc să nasc aşa cum vreau. Cele două filme pot fi pe bună dreptate considerate ca făcând parte dintr-o trilogie unitară, coerentă din punct de vedere ideatic şi stilistic, împreună cu documentarul pe care îl aşteptăm cu interes de la Irina Thiery, Îndrăznesc să diversific.

O problemă tratată de ambele documentare şi dezvoltată aici este tratamentul inuman la care sunt supuse femeile însărcinate la venirea la spital şi după naştere: sunt tratate ca nişte animale, sunt sedate, le este luat copilul imediat, sunt dezinformate, aproape minţite. Orice dorinţă de bun-simţ a mamei este întâmpinată cu dispreţ şi dezgust. Aceste momente marchează traume atât pentru mamă cât şi pentru copil, care sunt lipsiţi de preţiosul timp în care se formează primele legături afective şi neuronale. Femeile care sunt pentru prima dată mame nu ştiu ce întrebări să pună, ceea ce le face mai degrabă victime ale abuzurilor.

Ce am apreciat foarte mult la acest documentar a fost eficienţa folosirii timpului de pe ecran. Montajul, atât video cât şi al sunetului, sunt la calităţi superioare faţă de Îndrăznesc să nasc aşa cum vreau, iar discursul pare că ar curge mult mai bine organizat, fără sincope de ritm. Tinerele sau viitoarele mame primesc informaţii practice cu privire la cum să se comporte în spital, ce drepturi să ceară, ce anume să facă în funcţie de anumite probleme care ar putea să apară (de exemplu: colici, poziţii de alăptare, afecţiuni ale sânului).

(continuă să citești după media ↓)

Ce mi-a plăcut să văd în acest documentar este despre efectele negative, din punct de vedere imunologic şi psihic asupra copiilor care nu sunt alăptaţi suficient. Din ce am citit şi observat personal, copiii care au fost îndepărtaţi prea devreme de la sânul mamei dezvoltă tulburări care le afectează până la maturitate capacităţile afective şi inteligenţa emoţională. Părerile specialiştilor despre timpul, cantitatea şi calitatea alăptării confirmă ceea ce ştiam.

De asemenea, acest documentar este mai puţin echilibrat şi îi lipseşte tocmai punctul de vedere al celor care sunt atât de înfierate de mamele care îşi mărturisesc păţaniile: asistentele din maternitate. Acele asistente obsedate de proceduri şi sarcini în detrimentul empatiei pentru mamă ca o fiinţă umană.

Urmărind documentarul, mi-am imaginat că unei femei dezinformate i-ar trebui în spital un avocat precum personajul de ficţiune Saul Goodman din serialul american Better Call Saul, care să stea cu gura pe toţi medicii, care să-i ameninţe că dă în judecată spitalul şi conducerea şi pe medici şi pe asistente dacă îndrăznesc să tulbure liniştea mamei şi a copilului. Apoi, mi-am dat seama că acela ar trebui să fie tatăl informat, dacă are, săracul, şansa de a nu fi dat afară ca o cârpă, de cum intră pe uşa spitalului.

Reiterez ce am scris în cronica documentarului de anul trecut, Îndrăznesc să nasc aşa cum vreau, music supervision este unul din factorii care mă calcă pe nervi şi mă împiedică să fiu atent la subiectul documentarului. Un exemplu relevant este tema muzicală Missing care este folosită ca fundal muzical obsesiv de repetitiv pentru relaţia ce se construieşte între mamă şi copil. Amintesc aici că Missing al lui Costa Gavras este despre un tată care caută să găsească rămăşiţele fiului său ucis de un regim dictatorial din America de Sud cu binecuvântarea, între alţii, a criminalului de război Henry Kissinger. Deci avem o primă asociere care funcţionează ca nuca în perete. În timp ce vizionam documentarul, mă chinuiam să îmi imaginez cum ar fi o binecuvântată tăcere obiectivă în locul unei muzici prost alese. Cred că asta se datorează unui simţ ce realizatorilor le lipseşte cu desăvârşire: documentarul nu poate prezenta nişte probleme atât de grave şi în acelaşi timp să pună muzică relaxantă şi nu poate pune muzică având conotaţii grave pe idei frumoase. Muzica trebuie să dea o sugestie spectatorului cu privire la cum se simte, ori când senzaţia pe care o crează se bate cap în cap cu ideeea pe care documentarul vrea să o transmită în acel moment, întregul demers este subminat. Desigur, bună parte din spectatoarele feminine nu vor fi atât de influenţate de muzică văzând atât de multe imagini cu bebe mici şi drăgălaşi şi vor suspina: „awwwww”, dar acesta NU e scopul acestui documentar. Pentru asta, ajunge să se uite pe Facebook la sutele de poze ale copiilor cunoştinţelor care tocmai au născut.

Per ansamblu însă, cu atât mai mult cu cât este un film independent şi un produs audiovizual, Irina Thiery reuşeşte să demonstreze un înalt profesionalism în îmbinarea funcţiilor de informare şi promovare a documentarului. Contribuţia sa este dublă: în filmografia românească de documentare (filmul a avut premiera în Bucureşti printr-o proiecţie la cinema Elvira Popescu în primăvara lui 2015) şi în videografia de specialitate la nivel internaţional. Un material de referinţă ale cărui concluzii sunt valabile cu siguranţă şi în zeci de alte ţări în afara României. Merită să fie înscris la premiile Gopo, UCIN şi de asemenea în festivale internaţionale de film.

(continuă să citești după media ↓)

copertapasispreconstientizare

Iată ce scrie pe coperta DVD-ului:

Paşi spre conştientizare este un documentar al Lion Mentor Association despre protejarea sănătăţii sugarilor, indiferent dacă sunt alăptaţi sau hrăniţi cu lapte praf, despre laptele matern şi substituenţii lui. Paşi spre conştientizare este adresat tuturor, atât mămicilor care alăptează şi care nu alăptează, tăticilor cât şi oricăror persoane ardente de informare corectă şi mânate de dorinţa de a schimba disfuncţionalitatea cu naturalul. Este al doilea documentar din cadrul campaniei Îndrăznesc pentru copilul meu! Demontăm mituri, analizăm opţiunile citind şi înţelegând eticheta laptelui praf şi dezbatem violările codului internaţional de marketing al substituenţilor de lapte matern de către producătorii de lapte praf.”

Între parteneri se numără Anion Care, Laboratoarele Remedia, Motherlove şi Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor.

Prezentare a documentarului la TV

(continuă să citești după media ↓)

CUMPĂRĂ ACUM DOCUMENTARUL DE AICI

Punctajul final: 7/10 – un documentar foarte bun, de referinţă pe tematica sa, recomandat pentru toată lumea

PS: Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să vizionezi mai jos şi documentarul de scurt-metraj realizat de Irina Thiery în 2014, Vaccinezi sau raţionezi?, prezentat pe larg aici.

Marcus Victor Grant

ocazional, critic de film

Copyright © Marcus Victor Grant 2015-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.