Cronica filmului Mission Impossible: Rogue Nation

Regia şi scenariul: Christopher McQuarrie

Produs de Tom Cruise, J.J. Abrams, Bryan Burk, David Ellison.

Producţie SUA, 2015

2 h 13 min

Filmat în Maroc (Marraketch, Casablanca, Rabat), Austria (mai ales Viena), UK (mai ales Londra).

Locuri de desfăşurare a acţiunii: Minsk, Casablanca, Paris, Havana, Londra, Viena, Langley.

Gen: film de acţiune

Mission Impossible: Rogue Nation este o îmbinare foarte reuşită şi de-a dreptul genială, între multe elemente şi aproape că are şanse să intre în istoria cinematografiei şi să devină revoluţionar.

 

Franciză comercială şi film de autor

În primul rând, al cincilea film al seriei este o combinaţie rară de franciză comercială şi film de autor, aşa cum numai la Hollywood se poate (later update: următorul film va fi scris, regizat și produs de aceiași oameni). Numai că pentru a înţelege asta, trebuie să facem o incursiune în filmografia principalilor responsabili de succesul acestui film particular şi al întregii serii.

Tom Cruise a fost, de la bun început, producătorul tuturor filmelor din această serie iar bună parte din succesul acesteia i se datorează lui. El este cel care a readus la viaţă pentru marele ecran cele două serii TV (din anii ’60-’70 şi din anii ’80). În sistemul hollywoodian, trebuie înţeles că primul autor al filmului este producătorul: el este cel care angajează şi concediază regizori. Foarte adesea, controlul asupra ceea ce fac regizorii este foarte strict. Tot în partea de producţie, trebuie luat în considerare Jeffrey J. Abrams (foto jos), care după ce a devenit un geniu multipremiat al televiziunii prin serialele Alias şi Lost, a demarat în trombă ca producător în cinema „confiscând” francizele Star Trek, Mission Impossible şi Star Wars.

abrams-trek-wars

J.J. Abrams nu este însă un simplu producător. El este înainte de aceasta, un bun scenarist. El reuşeşte să gândească personaje complexe, pe care să le construiască prin mijloace vizuale eficiente şi economice, care apoi se confruntă în secvenţe spectaculoase de acţiune. J.J. Abrams NU este însă un excelent regizor şi este bine că şi-a dat seama de asta (spre deosebire, de exemplu, de Tudor Giurgiu). Prin urmare, nu este de mirare că a numit, de comun acord cu producătorul Tom Cruise, regizori câştigători ai premiilor Oscar la cârma producţiilor Mission Impossible: Ghost Protocol (Brad Bird) şi Mission Impossible: Rogue Nation (Christopher McQuarrie). Acestor regizori li s-a lăsat mână liberă să se desfăşoare destul de mult (cel puţin până într-un punct). Astfel, acest al cincilea film din seria pentru cinema poartă amprenta vizibilă a cel puţin 2 autori: J.J. Abrams ca producător şi Christopher McQuarrie ca scenarist şi regizor.

Care este contribuţia cumulată pe care o aduc cei doi? În primul rând, filmele produse de J.J. Abrams au tot mai multă acţiune, în detrimentul suspansului, al spionajului şi uneori al construcţiei personajelor. În schimb, aici ne bucurăm de talentul scenaristic al lui McQuarrie, a cărui capodoperă, The Usual Suspects (pentru secenariul căruia a şi cîştigat Oscarul în 1996) i-a asigurat un loc de aur în istoria cinematografului. Notăm, totuşi, că McQuarrie a mai primit încă o şansă ca autor de superproducţie, în ciuda faptului că cel puţin 4 lungmetraje scrise de el (Public Access, The Underworld, The Tourist, Jack Reacher) s-au cam înecat în lada de gunoi a istoriei filmului.

Ajungem aşadar la motivul principal pentru care Mission Impossible: Rogue Nation funcţionează şi nu doar funcţionează, ci străluceşte: scenariul. Filmul are o îmbinare optimă de răsturnări de situaţie, inversări de roluri, capcane pline de suspans pentru personaje şi pentru spectatori. Dar despre asta voi vorbi mai multe în secţiunea următoare a articolului.

Aşadar, Mission Impossible: Rogue Nation este o dovadă de maturitate şi de înţelepciune din partea acestor autori experimentaţi:

  • J.J. Abrams s-a dat la o parte şi a învăţat să cedeze locul unor scenarişti şi regizori care ştiu să dozeze mai bine decât el însuşi ritmul acţiunii unui film şi să echilibreze acţiunea cu dezvoltarea personajelor;

  • Tom Cruise a învăţat că nu totul trebuie să se învârtă în jurul lui ca actor şi este util să-şi cedeze din timpul de pe ecran şi altor personaje cu care spectatorii să se obişnuiască (Benji, jucat de actorul comic Simon Pegg e un strălucit exemplu în direcţia asta); [Later edit: Simon Pegg a scris și scenariul pentru Star Trek: Beyond (2016)]

  • Christopher McQuarrie a învăţat să facă mai mult cu mai puţin: chiar dacă filmul nu e perfect, jocurile de trădări desprinse dintr-un film noir se echilibrează cu nevoia de acţiune pe care o impun producătorii şi cu formula de happy-end (Hollywood oblige) fără prea multe înflorituri.

 

Sesiune de întrebări şi răspunsuri cu membrii echipei de filmare

 

Îmbinaţia de genuri

A trecut deja în jur de un deceniu de când Paul Greengrass a revoluţionat combinaţia de spionaj/acţiune şi limbajul cinematografic actual cu The Bourne Supremacy şi The Bourne Ultimatum, iar seria Mission Impossible este unul dintre exemplele strălucite ce rezolvă nevoia de a îmbina genul de spionaj, împărţit de extremele John LeCarré vs. James Bond, cu acţiunea non-stop (fără însă a cădea în extremele adesea ridicole reprezentate de filmele lui Tsui Hark, Jackie Chan şi Jean-Claude Van Damme). Caracterizarea personajelor se poate face eficient prin intermediul alianţelor, loialităţilor şi răsturnărilor de situaţie la care iau parte. Actorii chiar au ce juca, nu sunt doar feţe drăguţe bune de pozat care livrează replici cretine (cum se întâmplă de exemplu în alte francize, cum este Fast & Furious).

Chiar genul filmelor din seria cinematografică Mission Impossible a cunoscut o schimbare radicală. Brian DePalma a văzut în primul film al francizei (1996) o producţie de autor, cu suspans clasic, á la Hitchcock. Ca urmare, i s-a reproşat la vremea aceea că ar fi prea inteligent şi intelectual. În al doilea film (2000), coscenarizat de Robert Towne (câştigătorul premiului Oscar pentru scenariul de la Chinatown), regizorul John Woo a realizat un vehicul pentru acţiune într-o combinaţie nereuşită de stiluri Hong-Kong vs Hollywood. Rezultatul a fost unul din cele mai slabe filme ale seriei, pentru că elementele combinate nu au fost amestecate după o reţetă bună. A urmat cea mai lungă pauză (6 ani) între două filme din seria Mission Impossible. Al treilea episod (2006) avea câteva highlight-uri de acţiune şi punea temeliile unui restart al seriei, însă avea probleme mari în gestiunea ritmului acţiunii şi lipsa dezvoltării personajelor, deoarece J.J. Abrams se afla la debutul său de regizor în cinema şi mai avea încă mult de învăţat, iar scenariştii au scris filmul precum un episod TV extins, ceea ce creează o doză de artificialitate ce nu-și are locul pe marele ecran. Al patrulea film din serie, Ghost Protocol (2011) a reuşit să fie o capodoperă de acţiune, care însă avea foarte puţină legătură cu spionajul şi care deja introducea nota de SF şi scene „trase de păr” care sunt încă şi mai evidente în Mission Impossible: Rogue Nation.

Prin urmare, producătorii Tom Cruise şi J.J. Abrams au găsit, după 15 ani de la iniţierea seriei, reţeta potrivită şi echilibrată pentru a produce capodopere din blockbustere în franciza Mission Impossible. Din păcate, tocmai această reţetă este cea care împiedică filmul să fie mai bun. Christopher McQuarrie a reuşit, în scenariile unor producţii ca The Usual Suspects (în primul rând!), The Way of the Gun şi Walkyrie să introducă noţiunea de ambiguitate a răului şi de nuanţare a justificării unor fapte extreme cu scopul de a opri „rele mai mari”. Altfel spus, McQuarrie merită aplauzele noastre pentru ce a reuşit să facă cu Mission Impossible: Rogue Nation, însă şi criticile noastre pentru faptul că i-a lipsit foarte puţin ca să-l facă să fie perfect. Germenii sunt acolo: umorul nu mai e apanajul lui Simon Pegg în rolul lui Benji, ci reiese şi din replici „one-liners” scurte şi inteligente de genul:

  • Dacă ştia, de ce MI6 nu a raportat asta la CIA?

  • Misiunea noastră este să-l eliminăm pe Hunt. Dacă nu reuşeşte să supravieţuiască, este problema lui, doar el e de vină.

Totuşi, Christopher McQuarrie nu este la prima încercare de a-şi „tempera” profunzimile scenaristice: finalul de la Jack the Giant Slayer este stricat prin aducerea mediului de basm în epoca contemporană, iar Jack Reacher este o colecţie nereuşită de clişee din filme de tipul personajul-bun-pus-pe-fugă. Christopher McQuarrie este un autor care nu îndrăzneşte să-şi ducă munca creativă de scenarist până la capăt, cedând reţetei de dragul reţetei (la urma urmei, va exista şi un Misssion Impossible 6). În acest sistem, se vede cum supremaţia filmului european asupra celui american este garantată nu doar numeric, ci şi calitativ.

Seria Mission Impossible nu poate să fie mai bună de atât pentru că nu vrea – producătorii se tem. Însă vestea bună este că autorii săi au descoperit echilibrul de elemente pentru a face filme suficient de bune – adică foarte bune. Din păcate, snobii care strâmbă din nas la blockbusterele americane din principiu și nu sunt în stare să deosebească un film de artă bun de un film de artă prost cu siguranță nu vor avea discernământul nici să distringă între un film comercial de acțiune bun și unul prost.

Mission Impossible: Rogue Nation este construit pe scheletului unui semi-noir (ah, dacă ar fi fost dus până la capăt, iar femeia fatală ar fi fost cu adevărat fatală…) şi îmbrăcat în intriga unui film de spionaj cu elemente SF de la James Bond. Nu degeaba a fost recrutat art-directorul Paul Inglis, care este responsabil pentru regia artistică sau scenografia filmelor Game of Thrones, Quantum of Solace, Skyfall, Children of Men şi Prometheus. Prin urmare, noul episod cinematografic este în mod esenţial un film de acţiune foarte inteligent, bine ritmat, plin de suspans şi spectaculos.

 

Inovaţia

În primul rând,Mission Impossible Rogue Nation plane 2 ceea ce aduce spectaculos Mission Impossible: Rogue Nation, pe lângă scena iniţială cu Tom Cruise atârnând el însuşi de uşa unui avion aflat în zbor (scenă turnată fără cascador), este o urmărire în care sunt implicate patru părţi (!). Ilsa este urmărită de Hunt, care este urmărit de o gaşcă de bad-guys pe motoicicletă, care sunt la rândul lor urmăriţi de Brandt şi Luther). Acesteia îi urmează o altă urmărire, cu motociclete, de data aceasta pe contrasens, pe serpentine, între trei părţi. Steven Spielberg, James Cameron, mâncaţi-vă de ciudă copiile de la Duel (1971) şi Terminator 2:Judgement Day (1991) ! Aşa ceva n-am mai văzut până acum într-un film şi nici nu mă aştept să mai văd prea curând. Scenele respective îi dau clasă până şi lui John Woo, maestrul hong-kong-chez care a introdus în serie urmăririle pe motociclete.

Mission Impossible Rogue Nation chase

Una dintre scenele de suspans se petrece pe un fundal muzical lent, ceea ce este un contrapunct cinematografic la ceea ce ne-am aştepta (ca crescendo-ul să corespundă la un punct muzical culminant). Suspansul funcţionează, ceea ce este o demonstraţie a faptului că autorii nu numai că stăpânesc suspansul á la Hitchcock, ci mai mult, că reuşesc să şi încalce cu efect regulile limbajului cinematografic. Un lucru pe care McQuarrie l-a împrumutat de la regizorul Bryan Singer (pentru care a scris scenariile la The Usual Suspects, Walkyrie şi Jack the Giant Slayer) este abilitatea folosirii muzicii şi a montajului pentru a crea suspansul, chit că de data aceasta nu a lucrat cu John Ottman. Remacabilă, din punct de vedere regizoral, este şi „liniştea dinaintea furtunii” – un moment de linişte absolută, care împrumută din stilul lui John Woo (pentru referinţă, vezi scena antologică din Face/Off (1997)). După acest moment, urmează altul care aminteşte de scena din Mission Impossible III în care Tom Cruise şi Keri Russell se deplasează spate în spate pentru a acoperi la 360 de grade câmpul de luptă.

Ascultă aici soundtrack-ul filmului.

În final, un moment de sinceritate. Ilsa îi spune lui Hunt că de fapt nu contează pentru cine lucrează ei ca spioni: pentru americani, pentru britanici, pe cont propriu sau pentru o „rogue nation”, ceea ce este un lucru destul de greu întâlnit în filmele de acţiune americane, a căror funcţie de propagandă pare să o domine pe cea de spectacol. De asemenea, este merituoasă prezentarea ideii de concertare „chirurgicală” cum o numeşte Solomon Lane (jucat de Sean Harris) a unor evenimente locale care să ducă la războaie şi schimbări de regimuri. Este credibilizată, astfel, ca o posibilitate reală a agenţiilor de spionaj, de a crea organizaţii teroriste tocmai pentru a avea împotriva cui să lupte (sună familiar cuiva, á propos de războaiele civile din Libia, Siria, Mali, Yemen)? La acestea, se mai adaugă şi campania promoţională a filmului care îi invită pe fani să „go rogue”.

Totuşi, chiar dacă nu sunt un fan al meseriei de spionaj, trebuie să spun că mă declar mulţumit în principiu de concluzia la care personajul lui Tom Cruise ajunge: aceea că totuşi contează ca un agent să aibă o anumită loialitate care îi oferă motivaţia de a lupta pentru interesele ţării sale. La urma urmei, îl iubim pe James Bond pentru că e atât de „british” şi pe Jason Bourne că este atât de „american”.

Mission Impossible Rogue Nation wall

Desigur, discursul nu merge până la capăt, dar totuşi leagă IMF (Impossible Mission Force) de Banca Mondială în schema făcută de Ethan Hunt asupra misiunilor Sindicatului şi introduce în discuţie posibilitatea ca pariul cu „teroriştii” să fie pierdut, iar antiterorismul să fie o farsă la fel de ridicolă precum Ethan Hunt ţinându-şi respiraţia 3 minute sub apă sau un personaj culegând ochelarii de soare întregi dintr-o maşină făcută zob. 

Scenaristic, McQuarrie se joacă cu mintea spectatorilor, încercând să-i pună să ghicească ce se va întâmpla mai departe. În primă instanţă, el ne dezvăluie planurile unora din personaje îndreptate unele împotriva altora, apoi foloseşte aceeaşi tehnică pe aşteptările publicului: urmăritul devine urmăritor, slăbiciunea devine avantaj, inamicul devine aliat. Iar asta e întotdeauna aduce iubire din partea publicului, chiar dacă ochelarii de soare ai supereroilor sfârşesc intacţi după ce o maşină s-a răsturnat de vreo 5 ori. 🙂 Există atât de multe lucruri bune în filmul acesta, încât acestea le depășesc clar pe cele care sunt greu credibile.

 

Concluzii

Mission Impossible: Rogue Nation are de toate pentru toţi. Pentru cei ce vor să vadă un film inteligent care le va întinde atenţia la maxim şi îi va invita să revadă filmul măcar o dată. Pentru cei ce vor să vadă un blockbuster hollywoodian, filmul are suficiente scene de acţiune al căror fir poate fi urmărit şi fără înţelegerea acţiunii. Pentru cei ce vor să vadă un film de autor şi mai ales pentru cei familiarizaţi cu filmografiile lui Christopher McQuarrie şi J.J. Abrans, filmul oferă suficiente teme de gândire. Doar pentru cei ce vor doar să se distreze, am veşti proaste: partea cea mai semnificativă a umorului din acest film este subtilă, mai inteligentă şi ceva mai cinică decât ne-a obişnuit seria.

Acestea fiind scrise, recomand filmul la toată lumea! Mai ales în Telekom IMAX, de la Cinema City din cadrul AFI Palace (Cotroceni, Bucureşti), unde l-am văzut şi eu.

Punctajul meu: 8/10 (capodoperă)

 

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

O părere la “Cronica filmului Mission Impossible: Rogue Nation”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s