Despărţiri, relaţii, libertate

images1

Mereu încercăm să găsim o soluţie pentru a supravieţui despărţirilor, fie de prieteni dragi, persoane iubite sau de cel/cea ce îl/o credeam destinat/ă nouă.

Înţelegem poate prea târziu, sau înţelegem în momentul în care suntem capabili să acceptăm asta, că nu suferim pentru că am fost părăsiţi sau pentru că am pierdut pe cineva, suferim pentru că nu ştim cum să manevrăm relaţia cu noi înşine.

O despărţire te obligă să te descoperi pe tine şi să dai alt sens vieţii tale, un sens diferit clădit mereu pe o speranţă nelimitată şi totuşi atât de greu palpabilă, te obligă să vezi relaţia cu tine însuţi sau să descoperi o nouă relaţie cu tine însuţi. Şi totuşi ce facem după o despărţire?

Uneori, avem obiceiul de a nu renunţa la speranţa că acel suflet se va întoarce, ne va suna, ne va chema. E mai simplu să sperăm, decât să acceptăm că am pierdut pe cineva. Dacă acel suflet sună, renaştem o dată cu speranţa noastră şi ne afundăm într-o continuă aşteptare, uneori uşoară, alteori dureroasă.

Din prima clipă a dimineţii ne imaginăm momente, ne imaginăm un telefon sunând, un sms, un ciocănit la uşă. Avem acel suflet pierdut atât de prezent în viaţa noastră încât noi părem fantomele. Nu conştientizăm că ajungem să purtăm acele persoane în noi pentru că doar aşa sentimentul că am fi pierdut ceva dispare. Ele sunt în sufletul nostru şi prezente la fiecare mişcare a noastră. Dar noi suntem prezenţi la propria noastră viaţă?

Recent, o prietenă bună de-a mea a plecat în Italia pentru a-şi finaliza ultimul semestru de studii şi mi-am dat seama că am suferit pentru că a plecat. M-am simţit părăsită, goală şi lipsită de sens. Plecarea ei a fost poate şi într-un moment al vieţii mele când am o nevoie disperată de oameni în jurul meu, tocmai pentru a mă face să mă regăsesc pe mine. Atunci am descoperit şi altă opţiune de a supravieţui unei despărţiri. Nebunesc sau nu, am ales să ascult acea parte din mine care îmi şoptea timidă: “Trezeşte-te! Ai o viaţă care aşteaptă să o trăieşti, să fii tu. Îndrăzneşte să fii tu însăţi, acceptă acel spaţiu şi timp al tău şi valorifică-l pentru tine!“.

Acea parte din mine, acea voce o aud zilnic. Uneori mai hotărâtă, alteori mai slabă, dar e mereu acolo şi nu renunţă la mine.

Ar trebui să mulţumim oamenilor care pleacă din viaţa noastră, chiar şi pentru un semestru la studii, pentru că ne oferă ocazia de a ne re-inventa, de a ne regăsi şi de a ne bucura de plăcerea de a ne aparţine nouă, de a ne scutura şi de a fi prezenţi şi însufleţiţi pentru noi.

Avem tot timpul libertatea de a fi noi, libertatea de a face alegeri şi de a ne asuma riscuri, de a renunţa la lucrurile obţinute prea uşor şi chiar la compromisuri, dar nu profităm de ea. Ne asumăm atât de rar riscul de a ne rătăci, de a ne îndepărta, de frică să nu îi pierdem pe cei din jur, şi nu de frica să nu ne pierdem pe noi.

Căutăm mereu să găsim distanţa potrivită pentru a ne proteja de posibilile despărţiri, pentru a nu ne prăbuşi, pentru a nu dispărea în gol în momentul în care rămânem singuri.

Sunt oameni care ne oferă acea libertate şi îi privim ca pe nişte monştrii insensibili, dar ei ne arată că pot păstra în acelaşi timp şi iubirea pentru noi, dar şi iubirea faţă de ei. Sunt acei oameni care ne învaţă ca putem să nu ne mai simţim rupţi în două, putem să avem linişte interioară şi nu un permanent conflict. Ei au găsit echilibrul, în timp ce noi suntem epuizaţi în căutarea unei ieşiri, care să nu ne facă rău nouă, dar nici celui drag.

Nu va exista niciodată o soluţie care să se aplice pe oricine, dar cred că suferim mai puţin după o despărţire dacă avem libertatea necesară într-o relaţie. Avem nevoie de spaţiu pentru noi, avem nevoie de acel spaţiu pentru a ne iubi pe noi şi pentru a ne dedica nouă timpul necesar. Avem nevoie de acel spaţiu pentru a ne retrage în liniştea lui la fiecare ceartă şi pentru a putea privi detaşat lucrurile, pentru a putea căuta o soluţie în noi şi o soluţie care să ne definească.

Apreciaţi şi mulţumiţi oamenilor care vă dau libertate într-o relaţie, pentru că acei oameni vă vor binele, vă vor prezenţi în viaţa lor şi definiţi în totalitate de ceea ce sunteţi, de ceea ce vă pasionează şi de ceea ce faceţi cu voi şi pentru voi în acel timp liber.

Guest post de Bianca Roxana Ionel. Publicat iniţial aici. Copyright (C) Bianca Roxana Ionel, 8 februarie 2015. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi acest interviu cu ea şi blogul ei.

biancaionelwebdeveloper

Anunțuri

O părere la “Despărţiri, relaţii, libertate”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s