Criza de la 30 de ani – „jumătatea vieţii” – partea II

Motto:

Viaţa este o escrocherie când te aştepţi să ai ceea ce îţi doreşti. Viaţa este frumoasă când alegi ceea ce ai. În fapt, ceea ce ai este ceea ce alegi.”

Werner Ehrard

 

 

Bine te-am regăsit într-o nouă duminică de sărbătoare! Astăzi, 14 iunie 2015 este duminica tuturor sfinţilor români! Dacă porţi numele unui sfânt român (află aici), atunci la mulţi ani!

Căci nu întotdeauna ce-i mai bun poate fi al tău. În schimb, ce-i al tău, întotdeauna poate fi mai bun.
Căci nu întotdeauna ce-i mai bun poate fi al tău. În schimb, ce-i al tău, întotdeauna poate fi mai bun.

 

Ce-am avut şi ce n-am aflat la timp

Am început să scriu acum o săptămână despre cum mă simt că am împlinit 30 de ani. Am explicat acolo de ce aniversările mi se par (şi nu numai mie) momente deosebite, atât prin prisma culturii asiatice cât mai ales prin prisma culturii occidentale. Dacă ar fi să mă compar cu alţii, consider că aş cădea într-o extremă a complexului de superioritate sau de inferioritate, deoarece m-am concentrat pe alte lucruri decât cele pe care le consideră importante civilizaţia contemporană şi mai ales poporul român. Aşadar, se cuvine să judec lucrurile prin raportarea la ce mi-am propus şi la ce simt că-mi lipseşte.

Ce mă linişteşte este faptul că am înţeles şi am acceptat anumite lucruri, pornind chiar cu lucrurile pe care nu le-am realizat până acum în viaţa mea. Ca un mic rezumat a ceea ce am început deja să povestesc:

  1. Nu am devenit intelectual până la 30 de ani – după cum am scris aici.

  2. Nu am făcut avere până la 30 de ani

  3. Nu m-am căsătorit până la 30 de ani

  4. Nu am avut copii până la 30 de ani

  5. Nu am devenit antreprenor până la 30 de ani

  6. Nu am lucrat suficient în branding până la 30 de ani

  7. Nu am început niciun doctorat până la 30 de ani

  8. Nu am devenit cercetător în România până la 30 de ani (deşi am lucrat cumulat în cercetare cam vreo 3 ani)

  9. Nu mi-am făcut un nume în psihologia organizaţională până la 30 de ani

  10. Nu am practicat regie de film până la 30 de ani.

Probabil, dacă aş fi ştiut aceste lucruri despre mine la 20 de ani aş fi fost foarte, foarte dezamăgit. Dar să le luăm pe rând.

 

Avere

La 21 de ani, autorul internaţional Allan Pease era bogat, avea 1 milion de $. Ar fi fost drăguţ să fi avut şi eu 1 milion de $, atâta doar că:

  • Allan Pease a trăit într-o altă civilizaţie – în România, un tânăr român sub 25 de ani are 1 milion $ doar dacă i-a moştenit.

  • Să recunoaştem, realist vorbind, 1 milion de $ nu este o sumă chiar atât de mare – foarte probabil, dacă voi ajunge la 60 de ani, voi fi cheltuit în viaţa mea cel puţin 1 milion $ pentru cheltuieli curente (ţinând cont şi de inflaţie). Doar că modurile prin care mi-am propus să-i obţin nu au fost potrivite – de exemplu sugestia aia din „The Secret” – cu a lipi pe tavan vreme de un an o bancnota de 1 dolar, cu şase zerouri adăugate, nu merge 🙂 Nici partea cu muncă onestă şi susţinută – de altfel, nici nu cunosc români în România care să se fi îmbogăţit din muncă onestă şi susţinută pe propriile picioare, după Revoluţie, care să aibă sub 30 de ani. Tu cunoşti personal asemenea exemple?

 search for money modificat

Familie

La 30 de ani, mama şi tata mă aveau pe mine, aveau o casă şi slujbe. Era simplu, chiar dacă dureros: trăiau în comunism. Statul-dădacă avea grijă de tine, în anumite privinţe – chiar în mai multe privinţe decât doreai tu. Mama şi tata au divorţat până să ajungă la 35 de ani, aşa că o comparaţie cu cineva care avea bifat la 30 de ani:

  • una bucată copil

  • una bucată apartament

  • una bucătă slujbă

nu prea funcţionează merituos în cazul acesta.

În cele din urmă, mama şi tata, apropiindu-se de dublul vârstei mele, au început să realizeze unele din lucrurile pe care eu le realizasem pe la „douăzecişicevadeani”. Sper ca până mor, să poată şi să le accepte. Aş fi putut să mă grăbesc ca să le bifez, dar cu riscul de a bifa în curând şi „una bucată divorţ”, „una bucată faliment”, una bucată „pensie alimentară” şi una bucată „depresie” precum mulţi alţii… De fapt, nu ştiu dacă aţi observat, dar cel puţin pentru a concepe un copil nu este nevoie de nişte abilităţi ieşite din comun. În schimb pentru a-i crea un mediu emoţional (în primul rând) ca să se dezvolte este un lucru pentru care românul de rând nu se îngrămădeşte să-şi creeze abilităţi. Nici eu.

te iubesc acum se vede

 

Antreprenoriat şi branding

Nu am devenit antreprenor. În schimb, am consiliat antreprenori şi am scris despre asta. Am încercat să devin antreprenor. Nu mi-a ieşit. Asta e. Am să mai încerc. Am citit odată un articol în care scria că, în urma unor studii făcute la nivel internaţional, „succesul de peste noapte” se obţine după 7 ani de muncă. De asemenea, probabil că spune ceva despre antreprenoriat că marea majoritate a antreprenorilor de români de succes locuiesc de fapt în străinătate sau au câştigat primul milion de dolari/euro după 30 de ani.

548175_391259320934155_1863916047_n

Brandingul este una din specializările mele pe care m-am focusat serios vreme de câţiva ani. Pentru mine, este o iniţiativă serioasă, care începe cu analiză strategică şi cercetare, durează cel puţin luni de zile numai în partea de consultanţă şi costă cel puţin un număr cu 4 cifre în euro („care nu începe cu 1”, vorba unui client…). Am realizat un proiect complet de branding doar pentru o singură organizaţie, pentru că restul clienţilor organizaţionali cărora le-am propus asta, s-au mulţumit cu servicii mai restrânse (sau mai rău, cu „cârpeli” mai ieftine făcute de alţii), în ciuda faptului că preţurile mele de consultanţă sunt de 3-4 ori mai mici decât la o agenţie. În rest, am lucrat mai mult, branding personal. Desigur, şi ceea ce numesc eu „branding personal” se află cam la o atmosferă distanţă de ceea ce înţeleg majoritatea incompetenţilor, vedetelor „senzaţionale” şi a şmenarilor care folosesc această titulatură.

După ce abordarea mea de analiză strategică, prezentată unor specialişti de top din advertisingul românesc, a fost considerată pe cât de serioasă, pe atât de inutilă (pentru că nimeni n-ar apela la ea) şi iniţiativele mele de a oferi şi a cere profesionalism pe partea de branding, am citit cartea Anetei Bogdan (Branding pe frontul de est) şi mi-am dat seama că nici pentru acest domeniu nu este prea mult loc de profesionalism în România. De ce? Ei, pentru că merge şi-aşa.

Ca să pun cireaşa pe coliva brandingului românesc, o arie care m-a fascinat încă dinainte de a începe să învăţ marketing, este brandingul politic. Am avut discuţii cu politicieni pentru servicii de consultanţă şi înainte să împlinesc 20 de ani, şi după. Atât din perspectiva de marketer, cât şi din cea de alegător, m-am găsit adesea consternat de lipsa de profesionalism a unora din candidaţii la diverse poziţii politice care se aşteptau la votul meu (Preşedenţie, Primărie, Senat, Camera Deputaţilor, Consiliul Judeţean, Consiliul Local) într-o asemenea măsură încât am hotărât că este mai bine pentru mine să nu îmi asociez numele cu politicieni de orice culoare. Cel mai de succes politician pe care l-am consiliat s-a lăsat de politică. Primul potenţial client în marketing politic pe care l-am avut a ajuns la închisoare. Altul a ajuns la balamuc. Şi, ca o sublimă confirmare, când am văzut modul în care dispută în public consilierii actualului preşedinte şi al actualului premier, mi-am dat seama că nu e nevoie de profesionalism în marketingul politic, că merge şi-aşa. Problemele sunt următoarele: cine are bani de aşa ceva nu este interesat de seriozitate, iar cine n-are bani degeaba este serios pentru că oricum n-o să ajungă nici măcar consilier local. Am făcut o mică sinteză asupra acestui fenomen aici.

 

Doctorat în cercetare psihologică

Trei cuvinte serioase, cu greutate: doctorat, cercetare şi psihologie. Îmi vin în minte nume remarcabile: Cattell, Maslow, Graves, Briggs Myers. Sau, la noi: Zlate, Roşca, Pavelcu. Ei bine, în primul rând psihologia în România este monopolizată în mare parte de către incompetenţi şi şarlatani (vezi acest articol pentru o argumentaţie mai amplă şi acesta pentru o confirmare a ipotezei mele), se bazează în mare parte pe teorii vechi de cel puţin jumătate de secol şi are tot atâta deschidere faţă de noi metodologii de cercetare câtă are o ţestoasă pentru a juca rugby.

În plus, calitatea învăţământului în România a scăzut considerabil, iar când mă uit, pe de-o parte la isprăvile unor cadre didactice universitare care prezintă aşa-zise cercetări, penibile, în România şi în străinătate şi pe de altă parte la cine câştigă granturi de cercetare şi pentru ce, îmi amintesc cu oroare de sentimentele de greaţă pe care le-am trăit la unele conferinţe de psihologie organizate la nivel naţional sau (zic ei) internaţional în România. Ca o confirmare de la unul din cei mai importanţi şi profesionişti psihologi români, recunoscut pe bună dreptate şi în străinătate, citiţi scrisoarea pe care a scris-o pe subiectul acesta.

Deşi aş fi putut să fac un doctorat în România încă din 2008, am ales să renunţ la această posibilitate de-a lungul anilor, pentru că din interacţiunile pe care le-am avut cu acest mediu, mi-am dat seama că pentru mine, un om căruia îi place să lucreze la anumite standarde, o asemenea experienţă ar constitui o traumă: o activitate prost plătită, în care trebuie să suport prostia şi incompetenţa drept norme, în care trebuie să lucrez singur şi, în mare parte, inutil.

579701_10152062333416460_1041387849_n

 

Regie de film

Când aveam 12 ani, voiam să devin regizor de film. Atâta doar că pe undeva, pe la vreo „douăzeci şi ceva de ani” am ajuns la concluziile că:

  • regia de film nu se poate învăţa în mod real şi serios în România

  • să fii numit „regizor” în România este, în afara a vreo 10-15 nume confirmate prin mai multe proiecte, o insultă care te pune în rând cu oameni care sunt sau par căzuţi de pe alte planete sau care nu prea ştiu nici ei cum să se exprime (mai ales când vorbesc despre filmele lor cu presa)

  • oricum, până la 30-40 de ani, nu prea ai mare lucru de spus în film (vezi marii autori români actuali)

  • articolele mele pot avea mai mulţi vizitatori decât spectatori are un film românesc mediu într-un an

Şi, după cum subliniam adineauri, nu sunt un geniu, aşa că e OK. Mă iert că nu am făcut film până la 30 de ani. Era mai grav să fac şi să iasă ceva din care să-mi dau seama că nu am talent.

 1572

Pe aici ar trebui să urmeze şi nişte concluzii. Vin săptămâna viitoare. Adică, dacă NU am făcut astea, înseamnă că m-am ocupat cu altele… . Până una-alta, totuşi, vă ofer poveste vieţii mele în vreo 5 minute. Vizionare plăcută!

  

 

 

PS: Dacă vrei să ştii mai multe despre ce şi cum am învăţat până acum, te invit să comanzi un exemplar din cartea mea, Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală.

  

VA URMA

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Copyright text  © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

2 păreri la “Criza de la 30 de ani – „jumătatea vieţii” – partea II”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s