Cronica filmului Comoara (2015) de Corneliu Porumboiu

coproducţie România-Franţa

regia şi scenariul: Corneliu Porumboiu

produs de Marcela Ursu, Sylvie Pialat, Nadia Turincev, Julie Gayet

premiul Un Certain Talent, la festivalul de la Cannes, 2015

afis-comoara-film-credit-adi-marineci

Anul acesta au avut prima proiecţie sau lansarea oficială la Bucureşti peste 20 de filme româneşti, din care doar două pot fi considerate capodopere: Viktoria şi Waiting for August. Deşi au avut premiera internaţională în alte state în 2014, au rulat în Bucureşti prima dată abia în 2015, în cadrul unor festivaluri.

Aşadar, dacă am considera filmul românesc un meniu, am putea spune aşa: ni s-a prezentat o speranţă (Atât de strălucitoare e privirea), am servit cu Aferim! un antreu, apoi Autoportretul unei fete cuminţi sub forma unei reţele din 7 cuvinte. M-am întrebat, personal, de ce eu am fost cel ales. Am aşteptat cu drag Waiting for August, am degustat o Viktorie la un delicios fel întâi, iar acum… acum, mon cher, vine prânzul regal! Căci numai astfel se poate numi noua capodoperă a lui Corneliu Porumboiu, o satiră ludică ale căror personaje îl frizează pe Buster Keaton. Quod Erat Demonstrandum, adică asta ştiam şi de anul trecut.

Corneliu Porumboiu este singurul regizor român care poate cu adevărat să reinventeze de fiecare dată convenţiile cinematografice într-un discurs filmic despre rostul limbajului. El este singura moştenire promiţătoare din cinematografia română a lui Dan Piţa, Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei. Filmele sale sunt întotdeauna cu multiple sensuri, iar aşa cum Andrei Tarkovski realiza poezie vizuală printr-o panoramare de simboluri şi voce din off, tot astfel reuşeşte Corneliu Porumboiu să se joace cu metaforele – niciuna mai importantă decât alta.

Primul nivel de înţelegere al filmului este cel al spectacolului insolit. Comoara este un fel de Comoara din Sierra Madre aşa cum ar fi arătat făcut de Frank Capra. Aici avem livrat un spectacol onest, drăguţ, fără pretenţii. Este nivelul spectatorului care se mulţumeşte să vadă filmul ca un produs de entertainment. Este, totodată şi cel mai accesibil film al lui Corneliu Porumboiu, din punctul de vedere al poveştii.

Al doilea nivel de înţelegere este o metaforă asupra cinematografului de artă în general, a cinematografului independent în particular şi asupra cinematografului românesc în special. Cornel, personajul cu detectorul de metale îl întruchipează pe regizor. El se deplasează metodic, riguros, cu o precizie perfectă, pe terenul aflat la dispoziţie şi spune: „Este!” Da, dom‘le, e o comoară acolo! Desigur, nu se ştie ce este, la ce adâncime precis, sau ce valoare are. Dar dacă antreprenorii de gropi (a se citi producătorii) sapă, vor da de comoară. Desigur, în groapă e loc doar pentru unul să sape – e probabil vorba despre rolul producătorului executiv care de fapt nu prea există în cinematografia românească. De fapt, Adrian şi Costi, personajele principale, fac cu rândul: unul sapă, celălalt critică. În această interpretare, producătorul se dă de ceasul morţii cu disperare, gândindu-se că probabil regizorul, care deja şi-a luat tălpăşiţa cu oroare, le-a lăsat pe mână o mare farsă, din care nu vor reuşi să-şi recupereze investiţia. În acest sens, replica: „eu muncesc, nu caut comori” dată de Cornel este copioasă.

comoara_premiera

Desigur, pe la sfârşit aflăm şi noi că de fapt nu aveau voie să sape acolo fără autorizaţie (oare o trimitere la Cristian Mungiu şi ale sale furtişaguri scenaristice?).

Pentru ca descoperirea să fie percepută într-adevăr ca o comoară, ea trebuie convertită în primul rând în altceva, mai palpabil, ceva în care spectatorii cu mintea de copii să-şi înfigă colţii.

Al treilea nivel de înţelegere al filmului porneşte de la afişul filmului, în care îl avem pe Nicodim Toma, fiul personajului Costi (şi a actorului ce-l joacă). De fapt, filmul se termină precum două filme revoluţionare ale lui Haneke despre care am scris aici: Cache (2005) şi Amour (2012): cu o deschidere către generaţiile tinere. Însă, ceea ce la Haneke reprezenta o rază de speranţă şi cheia de interpretare a celor două filme, la Porumboiu are o conotaţie uşor diferită: aceea de a acceptare a realităţii: tinerii nu ştiu să preţuiască nimic din comorile trecutului, iar istoria nu devinde decât un background, un cadru, un prilej pentru a profita. Dar acesta este mersul normal al vieţii, pe care autorul nu pare să îl condamne ci doar să îl constate ca un observator obiectiv.

Al patrulea nivel de înţelegere al filmului îl constă jocul dintre solidaritate şi proprietate. Proprietatea este o noţiune reîmpământenită pentru românul care şi acum 100 de ani tânjea după ieşirea din iobăgie. Solidaritatea este un mit al românului ospitalier, educat să dea bine faţă de partid în vremea socialismului, dar care adus în praful tranziţiei îşi vădeşte intenţiile istorice de trădător atunci când vine vorba de împărţitul comorii.

Alegerea lui Costi de a schimba forma comorii este de o naivitate cruntă, dar care îl aduce mai aproape de sufletul spectatorilor în stilul folosit şi de James Stewart.

comoara-film-credit-adi-marineciDe fapt, alegerea în sine de a schimba comoara evocă necesitatea de a schimba o poveste, care vine dintr-o poveste, care vine dintr-o poveste. Filmul pare o poveste între două oglinzi paralele ce reflectă trecutul şi prezentul, iar regizorul înclină fie spre dreapta fie spre stânga, pentru a ne sugera doar cotloane ale imaginaţiei sale conceptuale.

În centru, în focus, se află de fapt prezentul. Un prezent în care omul este teleghidat de paralelipipede: Cornel de laptopul său pe care nu ştie să randeze un grafic 3D, Costi de GPS, Adrian de apartament, toţi în căutarea unui paralelipiped cu multe alte paralelipipede, în care în cele din urmă se găseşte o comoară. O viziune comică şi ironică la adresa realităţii care-mi aminteşte de stilul lui Mon Oncle al lui Jacques Tati.

Ce-i lipseşte filmului ca să depăşească statutul de capodoperă este sunetul, acest blestem al tehnicii româneşti (de ce oare a trebuit să fie făcut de români?). Din fericire pentru mine, am văzut filmul cu subtitrarea în engleză la cinema Elvira Popescu. Nu ştiu câţi se vor bucura de un asemenea privilegiu, dar ştiu că un film de Corneliu Porumboiu este greu în sine, fără să trebuiască să-ţi pui şi creierii şi urechile pe bigudiuri ca să înţelegi ce spun personajele. Cel mai bun film al lui Corneliu Porumboiu rămâne Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism.

punctaj: 8/10

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Anunțuri

2 păreri la “Cronica filmului Comoara (2015) de Corneliu Porumboiu”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s