Dacă n-ar fi existat…

Dacă n-ar fi existat…

Dacă n-ar fi existat Pământul oare pe ce planetă aş fi trăit acum?
Dacă n-ar fi exista luna, sau soarele sau stelele, cum ar fi arătat lumea noastră?

Când eram mici toţi ne-am pus aceste întrebări şi cu siguranţă şi altele.

În fiecare zi încercăm să ne imaginăm lumea altfel şi să o schimbăm în mai bine şi mai uşor pentru noi. Treptat totul devine automatizat şi totul este creat pentru a dura cât mai mult, pentru a evita cozi infernale, pentru a simplifica chiar şi funcţii banale din viaţa noastră. Calculatorul este cu singuranţă cel mai bun exemplu al evoluţiei şi comprimării a multor funcţionalităţii în cutiuţe tot mai compacte şi mai simple de transportat, dar înainte de a interacţiona cu un calculator am cunoscut un burtos din lemn care la apăsarea pe buton îmi arăta oameni şi diferite evenimente cu oameni fără culori. Totul era alb-negru şi cred că sunt printre acei copii care nu a iubit televizorul dintr-un singur motiv : nu avea culoare.

Copilăria mea a avut mereu culoare, eram un copil foarte agitat, foarte plin de viaţă şi dornic să fie înconjurat de orice e colorat. Pe vremea aceea iubeam galbenul, credeam că e cea mai vie culoare şi tot ce nu era viu, nu era pentru mine. Dacă ar fi să dau timpul înapoi mi-aş aminti de mine colorând ecranul televizorului. Mama a avut numeroase bătăi de cap cu mine iar pedepsele mă făceau să-mi doresc tot mai mult ca toţi omuleţii de la televizor să prindă culoare. Nimeni nu mă înţelegea şi am decis să las televizorul şi să mă întor la cărţile de colorat.

Oricine îşi imaginează lucruri, eu îmi doream. Ce? Eu îmi doream să transform tot ce e în alb şi negru în culori şi asta pentru orice era în jurul meu. Cărţile cu poveşti cu ilustraţii alb-negru după o zi erau colorate, evident nu frumos, dar aveau culoare, deci erau vii. Îmi doream să intru în televizor şi să colorez fiecare om, fiecare element de decor, fiecare părticică care era gri.

Când ai mei au luat televizor color, am fost tristă, pentru că cineva reuşise să facă ce îmi doream eu. Eram egoistă, era visul meu, eu eram cea care trebuia să coloreze pe toată lumea. Am început să critic culorile, m-am supărat şi am ales o viaţă fără televizor.  N-am înţeles niciodată cum alţi copii erau pedepsiţi să nu se uite la TV, mie îmi părea o pedeapsă uitatul la el.  Treptat calculatorul a apărut în viaţa mea, m-am îndrăgostit de albastru pe care rula codul de Pascal, apoi cel de C++ şi treptat am început să mă joc şi să aleg culori după cum vreau prin programare.

Acum lucrurile s-au schimbat, eu am crescut şi am înţeles că la 5 ani nu puteam face eu un televizor color, cum nici acum nu pot face televizoare Smart. Nici când m-am apucat de programare nu mi-am imaginat că vom avea magazine online.

Azi, acum, îmi doresc să fiu eu cea care lucrează la un magazin online unde oamenii să poată mirosi produsul, să îi poată simţi textura, să poată să dea un click şi să vadă nu doar oferte ci să pornească un televizor, să schimbe postul, să îl testeze din faţa calculatorului.

Vreau culoare, vreau funcţionalitate la un click, vreau să schimb lumea şi atunci când nu o pot face prin muzică ştiu că o pot face prin programare. De asta am ales mereu să fac ceea ce îmi place, să nu îmi imaginez ci să îmi doresc şi să găsesc în dorinţa mea ideea care să transforme totul.

“Eu nu vreau o telecomandă, vreau o baghetă magică!” – asta spuneam când eram mică, asta spun şi acum! Eu vreau ca oricine priveşte imaginea cu televizorul de mai jos să se gândească la tot ce îşi doreşte şi să lupte pentru acel ceva, să devină schimbarea care o vor în lume şi să înveţe asta privind la ceea ce se află în faţa lor acum. Un banal televizor azi, o invenţie la care eu nu am visat când eram mică.

televizor

Cred că şi noi, bloggeri ar trebui să tragem aer adânc în piept şi să ne gândim la ce facem, la cum scriem şi mai ales de ce scriem. Menirea noastră nu este să câştigăm un premiu la cutare probă din cadrul concursului de blogvertising SuperBlog 2014, nici să facem reclamă la cei care azi vând o parte din ceea ce ne-am dorit sau am visat, ci să lăsăm cititorilor un semn de întrebare, să-i lăsam să mediteze la ceea ce au fost, ce sunt şi ce vor să devină. Să le dăm bagheta sau telecomanda, să le confirmăm ceea ce ei cred, ceea ce ei îşi doresc şi să conştientizeze că dincolo de acest blog este un om, care plânge, râde sau visează la ce visează şi ei. Este un om care a colorat televizorul cu carioci, este un om care iubeşte culorile, iubeşte viaţa şi care scrie din suflet, scrie pentru ei, scrie pentru a crea o lume diferită în care tehnologia să ne ajute, să ne inspire şi nu să ne prindă în faţa ei şi să nu ne mai desprindă de acolo.

Noi suntem cei care facem tehnologia să evolueze, noi suntem cei care colorăm lumea şi noi suntem cei care o ajutăm să crească, pentru noi şi pentru cei care urmează să vină. Eu am să caut un televizor alb negru pentru copilul meu şi am să-i arat cum a evoluat lumea, am să-l las să se întrebe “cum”, “de ce” şi am să-l las să-şi dorească să schimbe ceva, chiar şi cu un creion colorat sau cu fardurile mele. Cred că fiecare copil ar trebui să ştie cum a fost totul, pentru a înţelege cum este şi pentru a îşi dori să fie altfel.

Sursa foto: http://www.marketonline.ro/

Guest post de Bianca Roxana Ionel. Publicat iniţial aici. Copyright (C) Bianca Roxana Ionel, 24 octombrie 2014. Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti şi acest interviu cu ea şi blogul ei.

biancaionelwebdeveloper

Anunțuri

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s