Cronica filmului „De ce eu?” (2015)

Regia: Tudor Giurgiu

Scenariul: Tudor Giurgiu, Loredana Novak

Produs de: Oana Giurgiu

Am vizionat acest film la cinema, fără să ştiu înainte ceva despre cazul real. Nu am înţeles, în acest context, ce legătură avea cu ce se întâmplase în film numele lui Adrian Năstase înainte de genericul final. Apoi am citit această recenzie şi am înţeles.

Nu se poate vorbi despre acest film fără a se vorbi despre Tudor Giurgiu ca autor al acestuia. Tudor Giurgiu este unul din numele cele mai importante ale cinematografiei româneşti actuale şi viitoare, dar nu neapărat pentru că ar avea vreun talent ca regizor sau scenarist (filmele sale de până acum sunt mediocre), ci pentru că este un bun producător şi organizator de evenimente, fiind, între altele, fondatorul Festivalului de Film Transilvania şi unul din foştii directori ai TVR. În plus, este şi blogger. Aşadar, avem toate premisele pentru a înţelege că este un om care ştie (sau ar trebui să ştie) ce este marketingul de film. De ce oare, atunci, filmul este promovat ca un thriller, dacă este de fapt o dramă?

Trailer

Desigur, filmul este aproape un noir, atâta doar că nimeni nu omoară pe nimeni, femeia fatală este mai degrabă un personaj terţiar, iar filmul nu are pic de suspans. Iar „şoimul maltez” din film nu este altceva decât adevărul. Despre care urmeaza sa discutam cat de fidel e prezentat.

Însă mesajul adânc al filmului are legătură mai degrabă cu filonul dramatic, deloc nou, care este cam aşa: „cât de împuţite sunt lucrurile în România – astăzi despre justiţie”. Din acest punct de vedere, lucrurile funcţionează, iar Tudor Giurgiu încearcă să fie un Ridley Scott de România, cât îl ţine bugetul, desigur: imaginea, montajul, supervisingul de muzică, scenografia sunt la cote înalte. Scenariul nu e o capodoperă, dar se vede că e lucrat, şi are marele merit că dezvoltă foarte bine personajul principal, excelent jucat de actorul Emilian Oprea. Şi mai are ceva în comun cu Ridley Scott: mistificarea adevărului prin propagandă.

Astfel ajungem la problema centrală a filmului, care este finalul, pe care nu am cum să-l ocolesc şi nici promovarea filmului nu îl ascunde după deget: procurorul Panduru (numele ficţional după „Panait”) moare. Mărturisesc că mi-e imposibil să nu fac o paralelă între scena terasei de pe care se vede o biserică în fundal, în De ce eu? şi în L‘Avventura a lui Michelangelo Antonioni, o comparaţie care nu poate funcţiona decât defavorabil pentru Giurgiu. Asta are legătură şi cu faptul că religia nu este luată deloc în considerare ca reper moral în film, ceea ce este cu adevărat regretabil, pentru că în realitate, procurorul Panait era un om credincios – deci ar fi existat cu adevărat o miză de conflict interior, care a fost cu totul abandonată.

Filmul lui Girgiu se încăpăţânează să sugereze că Panduru ar fi putut fi omorât. De cine? De vreun ninja mascat care s-a făcut nevăzut pe acoperiş? Mi s-ar părea puţin credibil, cu atât mai mult cu cât montajul final pare a sugera că starea personajului era destul de afectată. Ca şi cum nu m-am prins de asta, reclama filmului, de fiecare dată când trec prin pasajul de la pasajul Universitate din Bucureşti îmi scoate ochii cu titluri de-o şchioapă din ziarele vremii dubiul: s-a sinucis procurorul Panait sau a fost ucis? Chiar dacă nu ştiam cum se termină, devenise deja destul de evident şi previzibil finalul pe parcursul filmului: personajul se sinucide. Astfel, de ce să mai adauge un dubiu? Pentru că în film, se poate.

Desigur, un autor de film este liber să-şi ia licenţe artistice, aşa cum a făcut de exemplu şi Andrei Tarkovki cu Solaris (1972) sau Jacques Becker cu Les Amants de Montparnasse (1958) – dar atunci este un fapt asumat, căci regizorul pleacă de la realitate pentru a face o ficţiune despre altceva. Însă nu este cazul. Filmul îşi revendică o doză de realism, însă înlocuieşte vinovatul principal în film: nu mai e PSD-ul, e SRI-ul. Eu dacă aş fi director la SRI aş fi destul de pissed off pe licenţa aceasta artistică, chit că nu e prima dată când oalele politicului se sparg în ograda serviciilor secrete. La urma urmei, SRI-ul nu e Securitatea şi nici nu are pe mâini crimele CIA-ului (cu toate că au dat o mână de ajutor benevol în favoarea unchiului Sam, dar asta e altă poveste). Astfel, filmul lui Tudor Giurgiu face o treabă bună în portretizarea unui sistem corupt, dar o face pe jumătate, aşa, ca să nu supere pe cine nu trebuie. De ce eu? este precum o bulă de săpun care se face mare, apoi se sparge şi rămâi cu nişte stropi de poleială, pentru că este imposibil să nu te gândeşti cât de puţin i-a lipsit filmului ca să fie foarte bun. Dar Tudor Giurgiu nu a făcut filmul acela, potenţial, ci l-a făcut pe acesta.

Să vorbim totuşi şi despre calităţile filmului. Scenografia este vedeta. Jos pălăria pentru reconstituirea fidelă a Bucureştiului anilor 2000! Sunt convins că a fost o misiune dificilă, mult mai grea decât scenografia pentru un film a cărui acţiune se petrece în perioada comunistă. Apoi interpretarea lui Emilian Oprea, fără de care filmul chiar s-ar fi dus de râpă. Scenariul îl ajută, iar aici se vede marele atu al filmului de personaj în România: dacă n-ai bani să spui o poveste, bine ar fi ca măcar personajul principal să fie interesant! Emilian Oprea are mari şanse la premiul Gopo în 2016, indiferent ce contra-candidaţi va mai avea pe parcursul anului.

Apoi montajul. Se vede că a fost făcut cu cap şi profesionist, nu ca la filmele româneşti obişnuite în care ai senzaţia că autorul-colos i-a forfecat mâinile monteurului înainte să se apuce de treabă (vezi Mungiu, Puiu). Desigur, filmul ar fi putut fi ceva mai scurt, aşa, cu un sfert, deoarece, dacă tot se revendică de la filmul noir, 2 h 05 e un metraj peste măsură (totuşi, nu e L.A. Confidential şi nici Chinatown), dar asta are legătură şi cu scenariul care trenează şi se cam pierde în peisaj. După prima jumătate de oră, mă simţeam puţin călcat pe nervi întrebându-mă încotro se duce filmul ăsta. Totuşi, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, montajul e peste medie – se vede că s-a depus efort în direcţia asta.

Apoi, supervisingul de muzică. Incredibil dar adevărat, se poate întâmpla aşa ceva şi în România. Soundtrack-ul nu conţine multe piese originale şi nici muzică special compusă care să te dea pe spate. Totuşi, piesele alese din repertoriile altor artişti sunt OK şi merg cumva pe feeling-ul filmului (mai puţin ultima, totuşi). Mai lucrăm la capitolul sunet, că suntem în România, dar ce contează e că reuşesc să înţeleg ce spun personajele fără să simt nevoia de subtitrare. E plăcut la ureche.

Lăsând realitatea la o parte (căci numai aşa poate fi considerat De ce eu? un film bun), producţia merită văzută (musai pe marele ecran) pentru că explică mecanismul prin care justiţia nu este independentă în România.

Ceea ce se vede pe ecran este posibil, este probabil, fără îndoială. Un om poate fi adus la exasperare, la disperare şi înnebunit, poate chiar ales special din cauza unor debilităţi ale sale pentru a fi postat popâc într-un loc în care nu poate face valuri. Să fie oare din cauza asta că zecile de absolvenţi ai programului „Bursa României” au fost puşi pe drumuri? Pentru că nu s-a găsit nimic necurat sau debil în profilul lor? E o teorie, desigur, dar o teorie de care e bine să fim conştienţi. Că a fost aşa sau nu, cine poate şti cu adevărat? Teoria este bine construită şi înclină puternic în favoarea filmului, fie că responsabil a fost PSD-ul sau SRI-ul. Da, e adevărat, filmul mistifică adevărul, iar demersul lui Giurgiu poate fi considerat lipsit de etică şi mercantil, însă dacă De ce eu? este un film de propagandă, este un film bun de propagandă, pe care eu îl recomand pentru meritele sale. Totuşi, pe principiul „unde dai şi unde crapă”, asta nu se întâmplă din cauza intenţiilor autorului, ci în ciuda lor. Iar dacă partea tehnică nu ar străluci cât de cât, şi acesta ar fi fost un film bun de aruncat în maloxorul de lângă groapa de gunoi a mediocrităţilor româneşti cu pretenţii.

Când eram în gimnaziu, voiam să fiu avocat. M-a cam bătut gândul ăsta vreun an. Apoi am renunţat, fiind conştient că în România a face o diferenţă în sistemul juridic este foarte greu – se pare că la 11 ani nu aveam nevoie să „mă dau cu capul de pământ” ca să constat asta. Iar filmul acesta mi-a confirmat că aşa este. Îi apreciez pe prietenii şi amicii mei care au ales avocatura sau magistratura, dar în acelaşi timp cred că este o arie prea idealistă în care un tânăr să-şi investească energia. Perspectiva sumbră din film este chiar cu atât mai accentuată cu cât adevărul nu e spus până la capăt, ci folosit doar pe post de teaser comercial, la fel cum era scena de sex de la începutul lui Despre oameni şi melci. Vocaţia comercială a producătorului Tudor Giurgiu umbreşte şi de această dată potenţialul talent (dacă acesta există) al său ca regizor şi scenarist de film.Vizionare de presă la lansarea de gală – avanpremiera cu presa şi bloggerii.

Punctajul meu: 6/10

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Anunțuri

8 păreri la “Cronica filmului „De ce eu?” (2015)”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s