Cronica filmului Aferim!

13 03 2015

Regia: Radu Jude

Scenariul: Radu Jude şi Florin Lăzărescu

Produs de: Ada Solomon

Premiera oficială în România: azi, 13 martie 2015

Coproducţie România-Cehia-Bulgaria, 2015

Premiu notabil: Ursul de Argint pentru regie de film la festivalul internaţional de la Berlin, februarie 2015

Motto:

Bine că l-au ars! Numai astfel se putea scăpa cinematografia românească de un asemenea duh necurat!”

Anonim, despre Sergiu Nicolaescu

Există unele filme la care este cu adevărat benefic să te vezi cu regizorul la avanpremieră. Aşa a fost cazul şi pentru mine, lucru pentru care îi mulţumesc lui Cătălin Anchidin, care a făcut un PR filmului de m-a uns pe suflet – ca de obicei, pentru că nu l-am văzut încă până acum pe Cătălin promovând filme proaste (am să explic mai încolo de ce l-am menţionat şi pe el aici).

Aferim! este un film despre care mulţi vor discuta cu patimă din mai multe puncte de vedere: că este istoric, că are un loc special în cinematografia made in Ro, că are un loc interesant în filmografia lui Radu Jude, că este foarte bine făcut, că a fost un pariu riscant, că a fost un film scump, că are o viziune ce stârneşte discuţii. Bun. Despre astea am să scriu şi eu, dar mai încolo. Că e un film bun, nu încape discuţie. N-am văzut şi nici n-am auzit de film prost să iasă din mâna lui Ada Solomon sau a lui Radu Jude. În plus, festivalul de la Berlin, este, după părerea mea, cel mai important festival de film de pe Pământ la ora actuală. Dacă se mai întâmplă după părerea mea, aşa, cam la vreo 20 de ani, ca vreun film prost să mai pupe un Palme D‘Or la Cannes sau un Leu de Aur la Veneţia – sau chiar un Oscar (mult mai frecvent – vezi 12 Years a Slave sau The Hurt Locker) – asta nu se întâmplă niciodată la Berlin. Aşadar, am mers la acest film având încredere totală că este de calitate şi pe cuvânt de cinefil că până să scriu acest articol nu am citit nicio cronică la el.

Acum, pentru că am menţionat acestea, ţin să pornesc de la filmul în sine. Filmul în sine este cam sărac în termeni de poveste. Calităţile sale nu stau în ce se întâmplă pe ecran, căci nu se întâmplă prea mare lucru. Interesant e cum se spune şi ce se arată. Aferim! nu e film istoric, nici western şi nici documentar. Este un road-movie care se petrece într-un loc specific (Ţara Românească, nu România) şi într-un timp specific (1835). Mai mult, filmului îi lipseşte conflictul. Numai bine ce se iscă un potenţial conflict un personaj îl curmă rapid: „mai tăceţi-vă mieliţele alea!”. Personajele se duc şi vin. Asta-i tot. Pe la final e un pic de suspans că nu prea ştii ce o să se întâmple cu ţiganul paraşutat în prim-plan, dar şi aia se lămureşte simplu, previzibil şi repede. Nu tu conflict intern, nu tu conflict extern şi nicio miză istorică. Din acest punct de vedere, pentru cei care se aşteaptă ca Aferim! să spună o poveste, va fi o dezamăgire.

Al doilea lucru care are directă legătură cu filmul este sunetul. Acum, ştiu, unii ar putea să spună că am o marotă cu sunetul românesc – dar pentru mine chiar e important să înţeleg ce spun personajele în filmul la care mă uit – iar dacă nu reuşesc, să-i pună o subtitrare, fie ea în română sau în engleză. După cum am scris şi săptămâna trecută, apreciez regizorii care depun efortul şi arată un minim bun-simţ faţă de spectatori şi pun o subtitrare la filmele lor româneşti. La Aferim! o asemenea subtitrare este nu doar binevenită, ci necesară, deoarece personajele vorbesc în limba veche, iar foarte mult efort intelectual se duce în încercarea de a înţelege ce se vorbeşte, ceea ce mă împiedică parţial să mai meditez şi la sensurile mai profunde ale filmului. În cele din urmă, am senzaţia adesea că nu eu, ca spectator, sunt cel care ar trebui să plătesc pentru bilet, ci autorii ar trebui să mă plătească pe mine pentru supliciul la care m-am lăsat supus (de data asta a fost gratis, parol!). Aferim! este, din păcate, unul din acele filme care te face să fii puţin invidios pe cei de la Berlin – barem ei au avut subtitrare, aferim, boieri dumneavoastră! Acesta este nu doar un punct slab al filmului, ci şi o lipsă cumplită de respect pentru spectator, după părerea mea.

Al treilea aspect de amatorism crunt, chiar hilar, este modul în care filmul a fost catalogat drept western iar în trailerul de mai jos, avem chiar câteva porţiuni care ţin să ne scoată ochii că au fost copiate din filme celebre. Da, şi eu am văzut Everything is a Remix, dar un asemenea discurs e ca şi cum marketerii filmului ar căuta să-i bage degetele în ochi spectatorului că „uite, vezi? am făcut referinţă la westerrnurile americane… şi dacă eşti suficient de incult încât să-ţi dai seama, nu-i problemă, că îţi dăm noi mură în gură”. De fapt, trailerul este o portretizare în mod involuntar onestă: pare a fi mai degrabă un soi de documentar etnografic cu actori în loc de naratori despre cum stăteau lucrurile pe vremea aceea. Poate că mulţi scapă din vedere esenţa: westernurile au o poveste şi au un conflict. Aferim! nu are nici de unele, nici de altele.

 

Un alt lucru care pentru tot marketerul este o dovadă de lipsă de respect şi neseriozitate – de data aceasta din partea autorilor – e modul în care Radu Jude, ca auteur de film se prezintă pe scenă. Într-o discuţie cu dl. critic de film Valerian Sava, care ridica în slăvi filmul, Radu Jude a afirmat că nu se cade ca el să spună că filmul ar avea un caracter de noutate, pentru că demersul său n-a fost în direcţia asta, ci e treaba producătorului, a criticilor de film şi a distribuitorilor să emită asemenea afirmaţii. (vezi momentul în această înregistrare video) Pe el nu îl priveşte şi nici nu vrea să îl privească în vreun fel acest aspect. Pardon? Urechile mele de marketer s-au ciulit bine. Adică la un buget de 1.350.000 de euro, un regizor premiat la Berlin, vine în faţa unei săli pline ochi cu istorici, reprezentanţi ai presei şi bloggeri, consideră că nu îl priveşte imaginea pe care o creează filmul său? Ce mi s-a părut şi mai surprinzător este că Ada Solomon, producătorul, era de faţă. Insist asupra acestui aspect, pentru că incultura regizorilor de film românesc în ceea ce priveşte marketingul este oripilantă. Eu înţeleg şi sunt de acord că nu se cade ca un regizor de film să emită consideraţii critice pozitive despre filmul său, dar de aici şi până la a spune că nu îl priveşte şi mai rău, că nici nu vrea să îl privească acest lucru este o deosebire de la cer la pământ. Oare pe unde au studiat regizorii români nu se face şi ceva marketing, că aproape toţi parcă sunt picaţi din lună şi nu-şi dau seama cât de ridicoli sunt la unele întâlniri cu bloggerii.

Nici nu se răcise bine fotoliul din aceeaşi sală unde asistasem cu o săptămână înainte la vizionarea filmului Experimentul Bucureşti al lui Tom Wilson, care îşi dorea un dialog cu publicul, şi să audă impresiile lor, şi era foarte deschis la discuţii şi primea tot feed-back-ul şi povestea ce a a intenţionat cu una, cu alta. Păi staţi puţin, domnule Jude, pe ce lume trăiţi? Afirmaţia lui Radu Jude mi s-a părut că îl poziţionează undeva într-un turn de fildeş, de unde mai aruncă din când în când vreo privire la vreun omuştean care îşi mai argumentează şi el o părere despre filmul său.

A reuşit domnul Jude în ce-şi propune? Prea puţin îl interesează, că doar de, n-a scos bani din buzunarul lui ca să facă filmul, au scos alţii, astfel încât el poate să-şi flendurească prezenţa cu trufie pe scenă fără măcar să catadicsească să spună „mulţumesc” când cineva îi face un compliment – atenţie – la avanpremiera de gală a lansării filmului său! Mai mare inconştienţă (ca să nu zic lipsă de bun-simţ) n-am mai văzut la un regizor român. Parcă n-ai zice că şi-a făcut cariera în sec. XXI, ci este o fosilă de pre vremea comunismului care face film că primeşte bani de la stat (deşi chiar nu e cazul, deoarece doar 181.000 de euro au venit de la stat).

Poate că Aferim! este film de artă (deşi atuurile sale stau mai mult în partea tehnică: scenografie, imagine, montaj, costume, muzică), dar bine ar fi să fie şi comercial, căci într-o industrie concurenţială, capitalistă, mai „pupă să facă film” doar cine aduce bani (în România nu e cazul, încă mai domină capitalismul de cumetrie – nu că Radu Jude ar avea nevoie de aşa ceva). Vi-l imaginaţi pe Steven Spielberg urcând pe scenă alături de Frank Marshall, Kathleen Kennedy, Walter Parkes sau Laurie MacDonald şi să afirme că nu îl priveşte cum este văzut şi promovat filmul său? E absurd. E o gafă imensă chiar şi să gândeşti asta, darămite să o spui, şi încă la un asemenea eveniment! Dacă un client al meu în servicii de promovare ar afirma vreodată aşa ceva, aş simţi nevoia acută de a-mi băga capul în WC şi să trag apa. Filmul Aferim! are provocările sale intrinseci de promovare, sunt sigur că oamenii care îi fac promovarea (şi în mod deosebit mă gândesc la Cătălin Anchidin, care de o lună şi-a schimbat numele pe Facebook în Catălin Aferim) ar aprecia dacă regizorul nu ar mai arunca nişte butuci în plus în drumul lor.

Nu sunt de acord că regizorul de film este un artist şi trebuie să stea într-o peşteră. Iar dacă Radu Jude este un asemenea artist, bine ar fi să stea totuşi în peştera lui şi să nu se mai plimbe pe la lansări cu presa, căci riscă să se facă de râs. Îmi aduc aminte de reacţia pe care a avut-o Lars von Trier când a câştigat un premiu pentru regie al Acedemiei Europene de Film (pentru DogVille) – nu a fost prezent la decernare, dar prin transmisie live, cineva s-a dus cu o cameră video şi i-a spus pe platourile de filmare că a câştigat. El a schiţat un gest, a zâmbit dând din cap şi apoi s-a întors la lucru. Dar Radu Jude nu este Lars von Trier şi de altfel, Radu Jude la avanpremieră nici nu prea a zâmbit – cel puţin nu în prima jumătate de oră de discuţii, cât am stat eu. Radu Jude are meritul artistic că nu a făcut până acum un film prost. Lung-metrajele sale, Cea mai fericită fată din lume şi Toată lumea din familia noastră sunt filme bune (dar nu foarte bune), care scot în evidenţă puterea autorului de a contura bine şi fin psihologic personaje, de a surprinde printr-o dinamică minimală un aspect mai amplu la nivelul societăţii… şi atât. De fapt, ceea ce filmele anterioare au şi lui Aferim! îi lipseşte e tocmai conflictul. Aşadar, Aferim! nu este deloc o capodoperă, cu atât mai puţin în opera lui Radu Jude.

Citeam într-o critică scrisă de un american la un film românesc că a auzit de-atâtea ori expresia „Noul Val românesc” că până acum crede că a numărat vreo 6 asemenea valuri. Aşa cum este specific neamului, românii se vor îngrămădi cu duiumul la acest film, dar din snobism, nu pentru că vai de mine, ar trebui de-acum să-i ridicăm lui Radu Jude o statuie că a ilustrat o „altfel de Românie, neglorioasă, nefotogenică”. De parcă istoricii s-ar împărţi în două categorii: cei patrioţi, care mint de îngheaţă apele şi cei realişti, care spun adevărul. Dacă vreţi o istorie realistă a României, citiţi Istoria trădării la români de Mircea Bălan (2006).

Ironia face că oricare din filmele istorice „patriotice” ale lui Sergiu Nicolaescu, făcute pe vremea comunismului, aşa mistificatoare de istorie şi cu Burebista cu ceasul la mână şi cu stâlpii de telegraf în fundal, sau cum mai vreţi voi, era mai bun, pentru că măcar Sergiu Nicolaescu ştia să spună o poveste. Într-un western se mai întâmplă câte ceva – mai mult decât joaca de-a v-aţi ascunselea prin fân-prin pod. Ori filmele lui Radu Jude nu spun o poveste. Acestea sunt filme de personaje, care subliniază fineţea psihologiei, scoate în evidenţă mecanisme sociologice… Radu Jude are o formaţie minimalistă care se potriveşte mai bine la scurt-metraj sau la documentar. Ceea ce el suprinde – şi în Aferim! este bine, este interesant, este provocator, este realist, este tragicomic, este precum o bijuterie minuţioasă, atent migălată de un expert în giuvaere (promotori ai filmului, copy this portion!). Radu Jude are o extraordinară viziune sociologică şi psihologică asupra personajelor sale şi poate crea un microunivers foarte bine gândit, lucrat şi filmat, iar de aceea, îl felicit şi consider că merită cu prisosinţă premiul luat.

În acelaşi timp sper să nu i se urce premiile la cap şi să mai plece urechea şi la ce spun (sau scriu) unii critici. Şi asta vine de la un om care are mai multe vizualizări într-o zi la ceea ce scrie decât are spectatori un film românesc tipic într-un an. Aşadar, nu vă grăbiţi să îi ridicaţi statuie lui Radu pentru că a făcut un film MAI onest istoric decât am fost obişnuiţi – chiar nu este un act de curaj să faci aşa ceva, e un act de normalitate. Iar faptul că acestuia i se acordă mai multă importanţă decât alte filme româneşti din 2015, mai cu miez (cum sunt De ce eu?, sau 7 cuvinte, care au avut premiera în februarie) este iarăşi un gest de snobism care ar trebui să ne aducă aminte că la pomul lăudat nu e bine să te duci cu sacul. Cinematografia românească are multe alte filme mai bune despre care prea puţin se aude (Îngerul necesar? Carmen? Viktoria? Evrei de vânzare? Vă spun ceva titlurile astea? I rest my case.). Aceeaşi efervescenţă care îi bântuie pe unii aşa-zişi istorici să elogieze clipele de glorie ale neamului românesc (în detrimentul oceanului de ruşine în care acestea sclipesc) îi va bântui şi pe unii aşa-zişi critici care prin „unic” scapă din vedere să menţioneze şi „experimental”.

Am făcut această întreagă introducere argumentată ca să nu vă imaginaţi că am ceva cu regizorul (repet, tot respectul pentru operele sale anterioare, la fel şi pentru Ada Solomon, şi pentru profesionalismul lui Cătălin Anchidin – care m-a invitat). De fapt, omul chiar îmi place (chiar dacă nu sunt de acord cu el şi n-aş lucra cu el).

Prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Radu Jude a fost ce a vrut să exprime prin faptul că în film, preoţii sunt portretizaţi cu atâta incultură. Mai exact, mă refer mai ales la discuţia pe care o au cei doi zapcii (vânători de recompense) care pleacă în căutarea ţiganului pe care trebuie să-l aducă boierului cu un preot. În această discuţie, preotul susţine că ţiganii sunt oameni, care se trag din Ham, pe care l-a blestemat Dumnezeu să fie negru, dar că evreii nu sunt oameni, pentru că ei se trag din uriaşi. În afară de asta, mai există o scenă în care cei doi zapcii violentează nişte ţigani de faţă cu un stareţ care stă impasibil, ba chiar face un comentariu acid pe la spatele ţiganilor. Apoi, un preot este prezentat cotonogit într-un teatru de marionete, urmând ca la popasul de la han, un personaj episodic să spună un banc cu preoţi.

Acum, aş fi putut înţelege dacă regizorul ar fi vrut să exprime prin asta o anumită tendinţă istorică, un curent care era pe atunci. Poate a vrut să sublinieze că gândirea rasistă şi xenofobă era atât profund înrădăcinată, încât chiar şi aceia care ar fi trebuit să promoveze înţelegerea şi iubirea aproapelui erau afectaţi. Însă nu este cazul. Răspunsul lui Radu Jude a fost o întrebare: „Nu înţeleg, inculţi în raport cu ce? Cu Toma D‘Aquino?”, ceea ce a stârnit râsete în sală, iar mai târziu cineva din public a spus într-o altă cascadă de râsete: „nu-şi bate nimeni joc de preoţi, Doamne fereşte! La 25 de ani de la căderea comunismului, văd asemenea reflexe la oameni tineri…” – cu referire la mine. De fapt, eu nu am făcut o afirmaţie, ci am pus o întrebare, în virtutea faptului că – şocant, nu? – la 25 de ani de la Revoluţie mă bucur şi eu de dreptul de a pune o întrebare şi a emite o opinie publică. Răspunsul autorului mi-a spus câteva lucruri:

  1. Pentru el, cadrul de referinţă al creştinismului nu este creştinismul ortodox, ci catolic (ceea ce în cazul Aferim! se potriveşte ca nuca-n perete).

  2. Filmul nu face o discriminare la adresa preoţilor în particular, ci face o discriminare la adresa întregii confesiuni creştin ortodoxe. Preoţii sunt portretizaţi în film exact aşa cum îi vede Radu Jude: antisemiţi, rasişti, superstiţioşi, indiferenţi la suferinţele unora. Radu Jude insistă că ce se vede pe ecran nu este o particularizare care să servească vreun mesaj artistic al microuniversului creat, ci a nivelului de cultură pe care el crede că un preot îl are – ceea ce transformă Aferim! Într-un film foarte subiectiv, ca să nu zic tezist sau de propagandă anticreştină.

  3. Radu Jude este complet incult în ceea ce priveşte creştinismul, căci aberaţiile pe care le susţine preotul căruţaş în discuţia cu cei doi zapcii nu se găsesc în Biblie. Ele-şi au rolul mai degrabă într-un film de Quentin Tarantino, unde recitarea unor pasaje din Biblie care nu există au un rost în transmiterea mesajului filmului (care are legătură, la Pulp Fiction, cu conflictul ideologic între aparenţă şi esenţă).

  4. Radu Jude nu s-a pregătit în niciun fel să răspundă la întrebările legate de religie decât prin zeflemea.

Prin răspunsul la întrebarea mea, i-am oferit regizorului şansa de a da un rost artistic modului în care a portretizat o anumită categorie ocupaţională în film. Desigur, în ziua de astăzi este incorect politic să vorbeşti de rău pe ţigani şi mai ales de evrei. Dar nu este incorect politic să vorbeşti de rău pe preoţi sau pe credincioşi. Astfel, Radu Jude nu se prea ascunde după deget atunci când e vorba să discute despre aspectul religios pe care l-a conferit filmului său, lucru evident încă de pe afiş – unde se văd câteva cruci.

AFERIM_layered_28_Ianuarie_domestic

Ori acest discurs este în întregime gratuit şi ar fi putut să lipsească din filmul său. Iar Radu Jude nu adoptă atitudinea lui Michael Haneke, care spune că nu discută despre mesajele filmelor sale – el a spus, pentru cei care nu s-au prins, că de fapt ideea filmului este să ilustreze modul în care trecutul se constituie într-o oglindă pentru prezent. Din punctul acesta de vedere, a reuşit chiar mai bine decât şi-a propus: unui regizor anticreştin i se poate da pe mână peste un milion de euro, însă altora, pentru a face un film creştin (cum este 7 cuvinte), de-abia se găseşte ceva mărunţis pe la un studiou de post-producţie.

În drumul meu spre ieşirea din sala de cinema, am supărat câteva persoane care să-mi facă loc, mi-a spus o doamnă spre ieşire: „mai bine!”. Într-adevăr. Tocmai avuseră loc două intervenţii cretine (una dintre ele, în care Radu Jude era întrebat – în condiţiile în care este coscenarist – dacă a avut vreo contribuţie la scenariu).

Din analiza mea rezultă o comparaţie pe care trebuie să o fac între Cristian Mungiu şi Radu Jude, amândoi regizori români anticreştini recompensaţi cu premii importante în străinătate. Cel mai bine, fac un tabel.

Cristian Mungiu

Radu Jude

A furat scenarii (aici, aici)

A reuşit prin propria sa muncă şi prin propriul talent

A făcut porcăria monumentală care se numeşte După dealuri (citeşte aici, aici, aici)

Nu a făcut niciun film prost

Este un intelectual de carton, care a făcut După dealuri doar ca să atace ortodoxia. Cu ocazia asta s-a văzut că nu are talent ca scenarist.

Este un intelectual, care a făcut Aferim! despre altceva. Cu ocazia asta, s- văzut (din nou) că este în stare să scrie scenarii bune. Partea antiortodoxă e doar o gratuitate inutilă.

A regizat o capodoperă ce va rămâne în istoria filmului românesc: 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Pe un scenariu furat, că de-aia nu l-au nominalizat la Oscar

A făcut câteva lungmetraje agreabile, peste medie, dar comparativ la acelaşi nivel, fără ca vreounul să fie foarte bun

Pune preţ pe imaginea sa, este interesat de ce scriu şi spun criticii şi publicul despre filmele sale

Consideră că nu îl priveşte – ferească Toma D‘Aquino – ce păreri emit alţii despre filmele sale

A luat Palme D‘Or la Cannes (cel mai important premiu la al treilea cel mai important festival)

A luat Ursul de Argint la Berlin (a luat al doilea cel mai important premiu la cel mai important festival)

A făcut nişte filme care de-abia se aud şi la care ai nevoie de subtitrare

A făcut nişte filme care de-abia se aud şi la care ai nevoie de subtitrare

Sunt convins că mulţi care vor citi cronica mea se vor indigna sau nu o vor înţelege, însă eu nu am fost deloc indignat de atitudinea lui Radu Jude. E dreptul lui să fie anticreştin. Şi e dreptul meu să vă spun vouă despre asta. Dar ceea ce nu cred că ar trebui să i se ierte unui autor de film este faptul că îşi bate joc de producător şi de oamenii care muncesc ca să îl promoveze, şi chiar faţă de spectatori la o adică, urcând pe scenă ca să debiteze cu o siguranţă desăvârşită asemenea enormităţi.

Această cronică a fost citită înainte de a fi publicată de producătoarea filmului, Ada Solomon şi de către cel care m-a invitat, Cătălin Anchidin. Le-am trimis-o prin e-mail, oferindu-le posibilitatea să ofere răspunsuri, sugestii, propuneri. Am primit un răspuns politicos prin care nu au fost sugerate/făcute comentarii.

Pentru cei care aveţi păreri diferite despre calitatea intrinsecă a filmului Aferim!, mai am o sugestie: hai să apreciem fiecare film românesc pentru ceea ce are bun în realitate şi să nu ne mai ascundem după deget şi să spunem lucrurilor pe nume când un film are defecte. Sunt prea multe filme româneşti foarte bune şi capodopere chiar care sunt trecute cu vederea, care rulează în vreo seară printr-o sală uitată de public şi este păcat că nu se scrie mai mult despre ele. Nu este nevoie să supracompensăm poleind cu aur un film doar pentru că e bun. Mai sunt şi alţi pomi, care nu sunt lăudaţi, la care merită totuşi, să vă duceţi cu sacul.

PS: Vă recomand să citiţi şi această cronică.

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Anunțuri

Acțiuni

Information

12 responses

13 03 2015
13 03 2015
Petrache

Radu Jude a spus la un moment dat ca se bucura ca Romania l-a ales presedinte pe Iohannis, primul care nu e crestin…ce sa mai zici?!

Apreciază

13 03 2015
discerne

Eu il cunosc pe dl. Radu Jude exclusiv prin intermediul filmelor sale pe care le-am vazut: Cea mai fericita fata din lume, Toata lumea din familia noastra, Trece si prin perete si Lampa cu caciula. Acestea mi s-au parut filme bune (mai putin Trece si prin perete care e mediu), interesante, bine gandite, bine facute, care nu au elemente antiortodoxe. Eu nu am vrut sa il pun pe Radu Jude in dificultate, ci am pus o intrebare ca sa inteleg ce am vazut pe ecran.

Apreciază

18 03 2015
“AFERIM!” – un film ANTI ORTODOX. O cronica de STEFAN ALEXANDRESCU | Saccsiv - Weblog

[…] Iata si un fragment din articolul Cronica filmului Aferim!: […]

Apreciază

5 04 2015
Cronica filmului “Aliyah DaDa” | DISCERNE

[…] ruleze de 4 ori) este cea finală. Apoi, marketingul românesc e repetent, aşa cum scriam şi în cronica filmului Aferim!, astfel că dacă vă întrebaţi de unde vine “Aliyah”,să ştiţi că nu sunteţi […]

Apreciază

27 05 2015
Cronica filmului Comoara (2015) de Corneliu Porumboiu | DISCERNE

[…] putea spune aşa: ni s-a prezentat o speranţă (Atât de strălucitoare e privirea), am servit cu Aferim! un antreu, apoi Autoportretul unei fete cuminţi sub forma unei reţele din 7 cuvinte. M-am […]

Apreciază

4 07 2015
Autoportretul unei fete cuminţi (2015) | DISCERNE

[…] încercare de a analiza producţia prin prisma unei poveşti va eşua (aşa cum se întâmplă cu Aferim!, faţă de care Autoportretul unei fete cuminţi e o palmă mai […]

Apreciază

13 08 2015
Top 10 filme româneşti 2015 până acum, partea II | DISCERNE

[…] Cronica mea aici […]

Apreciază

23 11 2015
Elena Corbu

N-am vazut film mai prost si mai denigrator pentru romani.Ma bucur ca invitatii mei n-au putut veni ca mi-ar fi fost rusine sa-l vada!
Filmul, in parte reflecta o perioada istorica, pe un fond muzical.
Nu s-a reliefat vreo calitate a romanului, doar o umbra de regret al omului legii ca n-a actionat altfel, decat in spiritul legii, desi era convins ca robul era nevinovat, il duce la stapan sa-l pedepseasca.
Oare romanii, stramosii nostri erau asa cum sunt prezentati in film,
Jegosi, prosti, rai, imorali,cruzi etc?
Nici peisajul n-a fost bine ales.Lasand la o parte multe probleme, mesajul e unul denigrator, indiferent cate premii a luat si ar mai lua!Nu e nici pe departe un film educativ, sau un film cu care sa ma mandresc ca sunt roman!
Filmele sunt facute pentru publicul larg, nu doar pentru premii, care se dau cu reguli, ca patul lui Procust!

Apreciază

26 11 2015
optimvs

Un comentariu scris cu mult bun simt si (dupa cum am vazut in final) cu disponibilitate la un dialog constructiv cu cei criticati.
Ce mi se pare un pic ciudat este ca, pana acum cel putin, n-am vazut la nimeni vreo observatie legata de o eroare colosala a celor doi scenaristi, eroare care, in opinia mea, distruge complet ultima parte si transforma intregul film intr-un exercitiu stilistic fara rost. Este vorba, bineinteles, de tema scandalului sexual incheiat cu razbunarea crunta a sotului incornorat.
Nu vad cum un episod de genul asta, prezent in orice epoca si in aproape orice cultura semnificativa de pe fata Pamantului, putea face altceva decat sa arunce in derizoriu de tip OTV-ist finalul filmului.
O prezentare mai elaborata a acestui punct de vedere gasiti aici https://optimvs.wordpress.com/2015/11/24/aferim-o-fresca-de-epoca-iesita-parca-din-mintile-a-doi-adolescenti-excitati/
Asupra atacului la clerul ortodox am comentat si eu, mai pe scurt si doar din perspectiva strict istorica. Fiind vorba despre Valahia anilor 1830, tema antisemitismului generalizat se potriveste ca nuca in perete, avand in vedere numarul mic de evrei si gruparea acestora strict in mediul urban.

Apreciază

16 01 2016
Retrospectiva 2015 pe Discerne | DISCERNE

[…] Cronica filmului Aferim!,  de Ştefan Alexandrescu (2809) […]

Apreciază

28 03 2016
Live blogging despre gala decernării premiilor Gopo din 2016 | DISCERNE

[…] la tata, Lumea e a mea, Box, De ce eu?, Comoara, Bucureşti Non Stop, Aferim! sunt filmele din ale căror cadre se compune montajul promoţional pe o melodie a Vanessei […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: