3 documentare româneşti despre comunism: Experimentul Bucureşti; 7 cuvinte; Paşaport de Germania

Revin după aproape 3 luni de pauză la seria de articole despre filmul românesc. În ultima vreme, au apărut pe ecrane mai multe filme româneşti – şi mă bucur să afirm despre multe dintre ele că sunt bune sau foarte bune. În ultima lună, am avut oportunitatea să văd la cinema şi să asist la o serie de proiecţii, din care unele cu participarea autorilor. De aceea, ţin să vă împărtăşesc şi vouă impresiile mele personale pe marginea acestor evenimente şi filme. Încep cu 3 filme care doresc să ne atragă atenţia asupra umbrelor comunismului: experimentul Piteşti şi în general ororile închisorilor comuniste româneşti, precum şi vânzarea cetăţenilor români de origine nmţească Germaniei.

Experimentul Bucureşti/The Bucureşti Experiment (2013)

Scenariul şi regia: Tom Wilson

premiul Gopo pentru cel mai bun documentar de lung-metraj.

O pagină uimitoare de istorie a comunismului, spusă de un britanic stabilit în Bucureşti.

Articole relevante:  aici, aici, aici, aici, aici, aici

Trailer:

 

Am participat joi 26 februarie 2015 la cinema Elvira Popescu la proiecţia filmului în prezenţa regizorului Tom Wilson şi a actriţei principale, Carmen Anton. În primul rând, trebuie să menţionez că avem de-a face cu o capodoperă, dacă se poate spune aşa ceva luând în considerare că sunt puţine mockumentaries româneşti, iar Tom Wilson este la primul film. Primul motiv pentru care Experimentul Bucureşti este un asemenea film este pentru că autorul îşi asumă un risc mare – şi câştigă!, ceea ce este şi unul din principalele lipsuri în cinematografia românescă – autorii nu îşi asumă riscuri conceptuale, aşa că mizele sunt mici. Ceea ce avem în cinematografia românească sunt o pleiadă de filme agreabile, bine făcute şi care impresionează mai ales prin seriozitatea conţinutului, dar nu prin originalitatea conceptuală a abordării. Tom Wilson face un film despre căutarea adevărului, pornind de la premisa că obiectivitatea este un deziderat inobtenabil. Demersul său atinge misiunea regizorului de film documentar prin demonstraţia făcută şi vorbeşte despre esenţa capitalismului sălbatic, precum şi similarităţile între acesta şi comunism.

Un film îndrăzneţ despre cum funcţionează la români trecerea de la comunism la capitalism, care pune spectatorul pe gânduri pe marginea valorilor umane autentice, care sunt păstrate de o anumită parte a poporului român şi a valorilor capitalistului speculativ, ştiind că amândoi au pornit de la aceeaşi realitate. Cum se face că unii din cei care au ieşit din comunism au ştiut să facă bani repede, în timp ce alţii s-au pierdut în anonimat şi sărăcie? Care sunt efectele transformării societăţii româneşti pe parcursul sfertului de secol, asupra celor care poartă în suflet nostalgia unei alte lumi? Se mai poate reface ceea ce a fost la un moment dat rupt? Nu, este de părere regizorul Tom Wilson, care îşi împărtăşeşte în acest film propria viziune, argumentând-o cu ajutorul unor interviuri în căutarea adevărului: de ce nu se spune nici acum adevărul despre ororile comunismului? Cum se poate ca experimentul Piteşti, demn de comparaţie cu ororile de la Guantanamo, să stârnească atât de puţin interes pentru societatea actuală? De ce mulţi nu vor să audă, să citească, să vadă despre ce s-a întâmplat? În planul filmului, avem, desigur serialul Memorialul durerii, După-amiaza unui torţionar, Mănuşi roşii şi operele cinematografice şi documentare ale lui Nicolae Mărgineanu şi, mai nou – 7 cuvinte. Desigur, dacă mai adăugăm şi producţiile ocazionale Trinitas sau TVR pe marginea crimelor regimului comunist din România, dar acestea sunt puţin cunoscute şi (halucinez că) nu depăşesc 20 la număr. Un film documentar la cinema despre experimentul Piteşti, pe când? De fapt, Experimentul Bucureşti este ceea ce-şi propune să fie: o invitaţie la meditaţie, pornind de la întrebările pe care le pune. Unii spectatori au resimţit frustrarea că porţiunea din film despre experimentul Piteşti este prea mică, fără să îşi dea seama că tocmai aceasta era şi ideea: spectatorii trebuie să conştientizeze că ştiu prea puţin despre experimentul Piteşti – eu personal ştiu mai degrabă din cărţile pe care le-am citit.

La acestea, se adaugă şi calitatea tehnică uimitoare a filmului, în condiţiile în care a fost făcut cu un buget de doar 250 de euro. Nu tu sunet chinuit, nu tu montaj făcut pe genunchi, nu tu imagine ca la TV, filmul arată BINE, mai ales că s-au tras puţine duble. Pe lângă asta, a avut subtitrare în engleză – ceea ce mi se pare un lucru necesar pentru filmele româneşti (deşi aici nu era obligatoriu, pentru că se aude bine în română). În aceste condiţii, cred că am dreptul să fiu şi mai supărat pe producţiile de sute de mii de euro care umilesc spectatorul prin a-l pune să ghicească ce au spus personajele pentru că de-abia se înţelege.

Filmul lui Tom Wilson este original, inovator, de-a dreptul genial! Dacă Tom Wilson mai doreşte să facă film, deja şi-a fixat o ştachetă foarte ridicată de aşteptări din partea spectatorilor, pentru că următorul său film ar fi bine să fie de-a dreptul perfect ca să-l depăşească pe acesta! Ce mi-a plăcut din film – ca note personale subiective (alegerea mea) – au fost comentariul lui Aristide Ionescu că ce îl supără şi mai tare decât ce era în comunism este ceea ce se întâmplă acum, adică acum, nu e mai bine; discursul strălucit al lui Daniel Bilţ; portretizarea subtilă a criteriilor materiale pe care mulţi români le au în alegerea unui partener de viaţă (bani, apartament, maşină).

Desigur, doar pentru că experimentul Bucureşti nu s-a întâmplat (în România), nu înseamnă că acesta nu este posibil – şi o privire asupra filmelor Candidatul Manciurian şi a serialului documentar Evidence of Revision ne arată că acest nu este doar posibil, ci şi probabil. În fapt, Tom Wilson şi-a asumat că filmul reprezintă un punct de vedere subiectiv şi nu adevărul obiectiv. Este greu să observi propaganda, indiferent dacă eşti de acord sau nu cu ea, iar oamenii care au putere vor fi corupţi tot mai mult de frâiele pe care le ţin, susţine regizorul. Însă eu sunt de acord în mare parte cu regizorul, aşa că înclin să spun că „are dreptate”, chiar dacă nu ştiu dacă a surprins adevărul prin mesajul său. Foarte rar se întâlneşte la un regizor ca întrebările pe care le ridică să fie mai preţioase şi mai bine scoase în evidenţă decât mesajul pe care îl transmite: experimentul Bucureşti nu aduce fericirea – este despre bani, iar experimentul Piteşti nu a creat un om nou, dar este o parte necesară a fi cunoscută din istoria românească.

Punctajul meu: 8/10

 

 

 

 

2.  7 cuvinte (2015)

regia: Andrei Negoiţă

produs de Abis Film

premiera: 15 februarie 2015

Lansarea filmului documentar de lung-metraj 7 cuvinte s-a făcut în ateneul Theodor Pallady, organizat de studioul Abis Film, editura Bonifaciu şi obştea mănăstirii Diaconeşti. Intrarea a fost liberă, iar ateneul, plin cu sute de persoane, a fost neîncăpător. Fiecare porţiune de loc pe scări sau în picioare a fost ocupată. Înaintea filmului, a fost o conferinţă de o oră şi jumătate, în cadrul căreia au vorbit vreo 10 oameni, între care şi regizorul. Filmul a putut fi cumpărat pe DVD, contra sumei de 25 de lei. Este prima dată când asist la o asemenea lansare: „vino să vezi filmul pe gratis, şi ai posibilitatea să-l cumperi pe DVD!”. Abordarea mi s-a părut una inovatoare şi reuşită, chiar dacă nu au inventat roata. Luând în considerare că vorbim despre două lucruri separate: filmul în sine şi organizarea lansării lui, părerile mele sunt împărţite: filmul este foarte bun, dar organizarea evenimentului a lăsat de dorit. Marketingul a fost penibil.

Documentarul povesteşte prin istoria vieţii părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa o pagină de istorie a regimului comunist românesc, pe care o prezintă cu moderaţie şi obiectivitate, ceea ce sunt convins că a fost provocator pentru regizor, care l-a cunoscut pe părinte şi a fost atins de prezenţa lui mângâietoare. Episodul în care părintele a trădat sub tortură este asumat, iar mai departe filmul prezintă suferinţele îndurate pentru că a refuzat mai apoi să colaboreze cu sistemul.

Părintele Calciu-Dumitreasa a căutat împăcarea şi i-a pus pe ceilalţi mai presus de sine. Oameni care l-au cunoscut, din România şi SUA (cele două ţări în care a locuit) mărturisesc despre cum prezenţa sa a lăsat o amprentă memorabilă. Acest film este unul necesar pentru tinerii de vârsta mea din România, deoarece ne ajută să înţelegem ce s-a petrecut în acele timpuri cumplite. Puterea mărturiilor este impresionantă, iar modelul părintelui rămâne, ca o inspiraţie să căutăm, ca creştini, chipul lui Hristos în aproapele, să căutăm să ne smerim şi să ne asumăm greşelile şi păcatele. Oamenii care povestesc despre părintele sunt mulţi, diverşi, din ţări şi culturi diferite, cu pregătire variată, iar asta dă mai multă credibilitate filmului şi construieşte un portret la 360 de grade.

Documentarul a avut subtitrare în română, ceea ce mi s-a părut un lucru de bun-simţ luând în considerare că în unele pasaje sunetul este foarte prost şi efectiv nu se înţelege ce spun cei intervievaţi.

O sursă extraordinară pentru calitatea filmului este simţul măsurii şi al ritmului pe care îl prezintă regizorul. Porţiunile de interviu cu părintele Calciu, decupat din alte materiale, se îmbină proporţional şi este montat la locul potrivit, în raport cu porţiunile de prezentare a documentelor de arhivă şi celelalte interviuri. Momentele muzicale de reflecţie şi lirism adaugă valoare filmului, transformându-l într-un bun prilej de reflecţie la valorile creştine. 7 cuvinte este cu adevărat un film ortodox frumos, bine conceput şi de calitate. Mie mi-a plăcut smerenia regizorului, care a spus că lui nu-i plac documentarele, pentru că este greu să te exprimi în ele. Eu cred că reuşit şi încă foarte bine. Filmul este cursiv, bine închegat şi foloseşte bine muzica. Imaginea este un alt punct forte al filmului.

7 cuvinte este un documentar convenţional, care se înscrie cu succes pe linia filmelor lui Nicolae Mărgineanu despre ororile închisorilor comuniste, iar filmul are marele merit că vorbeşte deschis despre experimentul Piteşti. Însă sunetul şi montajul sunetului prezintă probleme deranjante vizibile care împiedică acest film de a se ridica la nivelul unei capodopere.

Punctajul meu: 7/10

Organizarea evenimentului a lăsat de dorit sub mai multe aspecte. Conferinţa care a avut loc înaintea începerii filmului a fost gândită iniţial ca un intro despre, care s-a lungit foarte mult. Probleme tehnice (de genul „nu merge microfonul”), faptul un invitat nu a vrut să cedeze cuvântul, bâlbele şi gafele au creat impresia de neprofesionalism şi derizoriu – unii din public se întrebau: „no, acuma pe bune, când începe filmul? – că noi la asta am venit”. Este de neconceput să te aştepţi să pui vreo 8-9 oameni să vorbească într-o deschidere despre un subiect atât de interesant fără să îţi pui problema ca organizator că aceea va fi o conferinţă – şi s-o anunţi ca atare. Evenimentul a fost anunţat la 18. Filmul a început la 19.30. Eu am mai stat mai apoi, de vorbă cu unii invitaţi şi organizatori şi abia am reuşit să prind ultimul metrou. Acest eveniment ar fi bine să fie reluat într-o variantă extinsă, cu o conferinţă de jumătate de zi care să înceapă dimineaţa pe la 10-11, iar filmul să fie proiectat pe la ora 15-16, după care să se ţină discuţii pe marginea lui, iar cocktailul să înceapă pe la 19-20 şi să ţină până la 22-23. Publicul este flămând să asculte, iar invitaţii tânjesc să vorbească.

Gabi Antal, care a dat OK-ul din partea Abis Studio pentru a fi regizat documentarul, nu a fost prezent. Dacă ar fi fost, l-aş fi întrebat cum se potriveşte faptul că Abis Studio s-a poziţionat ca un furnizor de servicii de post-producţie pe piaţa de film din România şi filmul are nişte calităţi tehnice ale sunetului atâţ de execrabile. Oare au fost banii „zvârliţi” spre acest proiect doar nişte „peanuts” ca să încerce marea cu degetul? Abis Studio s-a „chinuit” de mulţi ani cu nişte proiecte despre care s-a tot scris, dar care nu s-au mai văzut. Apare deodată un film foarte bun, produs de Abis Studio, care este proaspăt şi de calitate, fără ca proiecţia lui să fie trecută pe Cinemagia. Eu am aflat întâmplător despre eveniment cu o zi înainte, din stream-ul de Facebook de la Familia Ortodoxă.

Regizorul a fost vizibil entuziasmat, însă discursul său nu a fost pe atât de viguros pe cât este filmul. Mi se pare încă uimitor cât de prost pregătiţi pentru a-şi prezenta operele sunt regizorii români. Ce a fost interesant totuşi din discursul său mi s-a părut mărturisirea pe care el o face despre cum părintele Calciu i-a dat curaj, prin predica sa adaptată la limbajul fiecăruia şi despre nevoia resimţită de a face acest film, ca o datorie faţă de memoria părintelui şi faţă de conştiinţa sa.

PS: Un mare plus pentru moderator, care a gestionat situaţia cu diplomaţie şi umor, deşi a avut şi el bâlbele sale.

Trailer

  

3. Pașaport de Germania / Trading Germans (2014)

coproducţie Germania-România, 2014

documentar TV produs de HBO

Regia: Razvan Georgescu

Durata: 90 minute

Filmul a rulat la ASTRA 2014, iar la 27 noiembrie 2014 a avut premiera naţională pe HBO.

Acesta este o producţie mult aşteptată şi amânată cu anii (citeşte aici un amplu articol despre realizarea filmului).  Ţin să menţionez că Răzvan Georgescu este şi producătorul pseudo-filmului Odessa, un documentar de calitate şi intenţii îndoielnice despre care am scris aici şi aici. O variantă intermediară a fost proiectată în avanpremieră în 23 mai 2014. Detalii aici.

Puțină lume știe că, în timpul Războiului rece, România a vândut Germaniei de Vest peste 250,000 de etnici germani. Hein Günther Hüsch, negociatorul secret al Germaniei, venea la București cu valiza plină de bani pentru a cumpăra libertatea oamenilor. Un astfel de caz a fost și cel al lui Erika Lazăr, care a trebuit să se adapteze noilor reguli ale capitalismului după ce a fost cumpărată cu 47.000 de mărci germane. Filmul narează cinematografic povestea aranjamentului ascuns dintre serviciile secrete ale celor două state și dezvăluie întâmplările prin care au trecut personajele implicate în acest proces.

Totuşi, ceea ce mi se pare surprinzător este faptul că autorii filmului par să nu ştie că germanii nu au fost deloc un caz unic de „cetăţenii propriei ţări vânduţi altora” – şi ar fi ştiut asta dacă ar fi văzut filmul Evrei de vânzare al lui Radu Gabrea. Totuşi, Răzvan Georgescu a reuşit să se achite de promisiunea făcută aici. Filmul este bun şi interesant.

Subiectul grav este tratat cu profesionalism, iar pările implicate îşi prezintă punctele de vedere. Procesul prin care cetăţeni români de origine  germană au fost „vânduţi” este recompus ca un puzzle din mai multe perspective. Nemţii au avut întotdeauna un sentiment de solidaritate între ei şi au suportat costurile uriaşe ale relocării acestor cetăţeni, în convingerea asumată că aceştia vor deveni plătitori de taxe, astfel investiţia făcută justificându-se. Nu ştiu dacă a făcut cineva o verificare a acestei prezumţii – dacă statul german şi-a acoperit cheltuielile ocazionate de acest demers de migraţie etnică. Familii de români cu origine germană povestesc despre experienţa trăită atât sub comunismul românesc, cât şi despre experienţa relocării lor în Germania, după un întreg proces birocratic. Drama de a-şi lăsa în urmă întreaga muncă de o viaţă şi a lua cu ei doar ceea ce au putut căra este cu adevărat impresionantă. Apreciez demersul minuţios de documentare a regizorului, care stăpâneşte bine ritmul documentarului. Răzvan Georgescu ştie pe ce să insiste şi cât. Totuşi, documentarul nu se ridică la nivelul lui Evrei de vânzare şi nici nu are un stil original, precum Afacerea Tănase. Leapşa pe murite sau Experimentul Bucureşti. Paşaport de Germania este un documentar convenţional, onest, detaşat, fără sclipire de geniu, care livrează ceea ce îşi promite, la un nivel tehnic peste media românească, ceea ce nu este puţin lucru. Montajul şi imaginea arată profesionist, iar sunetul se aude clar, ceea ce este cu atâţ mai de apreciat cu cât avem în faţă o producţie făcută iniţial pentru TV. Filmul este oricum subtitrat şi arată bine din punct de vedere tehnic.

Trailer

 

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Documentare interesante de mediu-metraj româneşti din 2013-2014

Odessa, documentar de Florin Iepan. Între un film şi jumătate.

Odessa, de Florin Iepan, între film documentar şi scandal de salon

Cele mai proaste documentare româneşti din 2013-2014

Copyright © Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

13 gânduri despre „3 documentare româneşti despre comunism: Experimentul Bucureşti; 7 cuvinte; Paşaport de Germania”

  1. Inducerea ideii că „germanii (evreii) ar fi fost vânduţi” este o mare dezinformare, ca să nu spun MINCIUNĂ. De fapt au existat nişte acorduri inter-statale între România şi RFG (respectiv Israel) prin care statul român îşi dădea acceptul emigrării în massă a germanilo (evreilor) în condiţiile existenţei Războiului Rece – despre care se cam uită. Iar respectivul acord cu RFG şi-a produs efectele încă 2 (DOI!) ani de la căderea lui Ceauşescu.

    Apreciază

    1. Ei, asteptam atunci sa vedem un film si despre asta. Pana atunci, ceea ce am vazut pe ecran mi se pare destul de credibil, prezentat de cei care au trait acele suplicii si de reprezentanti ai statului roman si german. Mai mult, cele doua filme, Pasaport de Germania si Evrei de vanzare explica foarte bine dpdv geopolitic un episod istoric al Romaniei in relatiile cu Vestul.

      Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s