Între manipulare şi impunere, quo Vadis, România?

Poţi înşela pe toată lumea o parte din timp şi o parte din lume tot timpul.

Dar nu poţi înşela pe toată lumea tot timpul”

Abraham Lincoln

  

Manipularea şi rolul ei politic

Eu şi cam tot absolventul de comunicare, cam tot marketerul cu capul pe umeri ştie adevărul istoric exprimat în documentarul „Century of the Self” (vizionare obligatorie dacă nu l-ai văzut): relaţiile publice pe timp de pace este redenumirea propagandei pe timp de război. A se nota că şi în spatele propagandei, şi în spatele relaţiilor publice, trebuie să existe un creier care să manipuleze, care să facă strategia, să acopere manipularea, sau persuasiunea. Fineţea este a sesiza că propaganda este mai evidentă decât relaţiile publice: să ne amintim că în vremea comunismului, mai nimeni nu credea ce le spunea statul. Relaţiile publice solicită mai multă subtilitate, mai multă diplomaţie.

Totalitarismul se serveşte la pachet cu propaganda. Democraţia se serveşte la pachet cu relaţiile publice. Orice totalitarism are nevoie de propagandă, fie şi pentru faptul că nu poate să bage la închisoare populaţia unei întregi ţări şi să-i transforme în sclavi – e şi scump, de altfel. Totalitarismul vinde minciuna ambalată la pachet ca adevăr, iar dacă sunt unii care se opun, există forţa brută.

Democraţia, în schimb, vinde minciuna ambalată la pachet cu adevăr, asumându-şi faptul că există oameni care se opun just şi lor nu ai voie să le faci nimic. Prin mecanismul „câinilor de pază”, ai unei societăţi civile active, democraţia se reglează. ONG-urile, fie că sunt asociaţii sau fundaţii, luptă pe plan legislativ, juridic şi executiv cu abuzurile statului şi ale corporaţiilor, iar în cele din urmă cei care beneficiază în continuare de drepturile lor nici măcar nu au ştiut că au fost ameninţate.

Drept exemplu, mulţi oameni nici măcar nu sunt conştienţi de câte ori a fost ameninţată libertatea de exprimare pe internet ca urmare a unor proiecte de lege cărora puţin le-a lipsit ca să fie promulgate în România, Uniunea Europeană sau SUA.

  

Dormi liniştit, statul veghează pentru tine

Într-o mare măsură, bătrânii sunt resemnaţi în România, iar tinerii sunt preocupaţi de a munci, a câştiga bani ca să întreţină o carieră, o familie şi ar fi bucuroşi să ştie că cineva, oricine, acolo sus, veghează pentru ei – de aceea atât de mulţi s-au îngrămădit la FNI în anii ’90.

În civilizaţia anglo-saxonă, la modă este „statul dădacă”: statul are grijă de tine, ca un părinte, ca un iubit, ca un prieten drag şi obligă pe toată lumea să aibă grijă de tine: indicaţii de precauţie peste tot, mesaje care sunt create pentru a evita procese. Numai că uneori acestea pot deveni stupide, de exemplu: pe ambalajul de la o foarfecă scrie: „Atenţie! Această foarfecă TAIE!” sau pe o pungă de alune scrie: „Atenţie! Acest produs conţine ALUNE!”.

Aceste mesaje merg până într-acolo încât a presupune că individul obişnuit este un imbecil iresponsabil pe care statul să îl ducă de mânuţă peste tot. Această întreagă politică, foarte vizibilă în SUA şi în UK, chiar dacă poate fi ridicolă sau lipsită de sens, chiar dacă poate fi amuzantă, îşi are rădăcina într-un principiu credibil: „Statul îţi vrea binele. Echipe întregi de cercetători au studiat statisticile şi au ajuns la concluzia că este mai bine să faci aşa!”. Această politică de relaţii publice chiar funcţionează, într-o oarecare măsură, astfel încât observând comunicarea publică a statului cu cetăţeanul de rând la orice pas, manipularea funcţionează sau scuză măcar nişte aparenţe.

  

Libertatea implică manipularea negativă

Libertatea conştiinţei în democraţie constă în pericolul cel mai mare, spaima cea mai puternică pentru guvernanţii corupţi şi corporatiştii lacomi: scepticul informat ce ridică public întrebări, cu perseverenţă şi moderaţie. Un asemenea sceptic care gândeşte logic, intuieşte interesele, nu se lasă cumpărat, nu se lasă manipulat de argumente de doi lei, nu se teme să se facă auzit şi are banii şi/sau timpul pentru a devirusa minţile cât mai multora. El nu cade în plasa extremismului care i-ar minimiza credibilitatea, chiar dacă uneori ajunge să fie etichetat pe nedrept ca atare, pentru simplul fapt că uneori a spune adevărul este un act revoluţionar. Scepticul nostru dispută supremaţia statului asupra adevărului. Atâta vreme cât nu ridică tonul, nu se enervează şi argumentează, nimic nu îi ştirbeşte credibilitatea. Spre deosebire, gesturile extreme, cum sunt protestele violente, vandalizările şi insultele, scad credibilitatea. Şi unele guverne exact asta aşteaptă – şi atunci când nu reuşesc, încearcă să le însceneze.

Răspunsul cel mai onest al statului la obligaţia de a respecta libertatea personală este manipularea. Dacă această manipulare se realizează în scopuri nobile sau josnice, este o chestiune de credibilitate. Dar manipularea rămâne o resursă a statului atunci când acesta nu are voie să impună. Manipularea poate să reuşească atunci când este crezută. Manipularea este preferabilă impunerii, pentru că manipularea poate fi contracarată prin mijloace intelectuale, pe când impunerea poate fi înlăturată deplin doar prin mijloace fizice şi chiar violenţă. Orice om sănătos preferă mai degrabă un duel intelectual decât unul cu arme adevărate şi îşi apără libertatea pe principiul lui Shakespeare: „Am vrut doar să scriu despre pumnale, nu să le întrebuinţez!”.

Dacă libertatea vine cu preţul manipulării, atunci o prefer oricând dictaturii, pentru că eu nu sunt un om uşor de manipulat, ci mă folosesc de cunoaştere şi cuvinte ca de un scut. Atâta vreme cât am drepturi. mă pot opune în libertate manipulării prin simpla decizie de a fi sceptic cu privire la orice iniţiativă a statului. Cred că pentru mulţi, comunismul a fost preferabil, pentru că acolo pericolul de a fi întemniţat pentru ceea ce spuneai sau scriai era mereu prezent  – deci nu trebuia să-ţi faci procese de conştiinţă cu privire la de ce nu ai reacţionat.

Conştiinţa civică a societăţii civile, cristalizată în jurul ONG-urilor şi a liderilor de opinie, a progresat enorm în ultimii 10 ani. Asociaţiile au bugete tot mai mari, organizează evenimente tot mai ample, fac lobby, câştigă procese şi încrederea populaţiei. Frumos. Dar oare este de ajuns pentru procesul democratic din România? Sunt aceste ONG-uri câini de pază suficient de buni? Să pornim de la principiul „prietenului care te manipulează în folosul tău”. Ne dorim oare în statul român un asemenea „prieten”? Dacă nu, atunci ce opţiuni avem?

  

Happy democracy 24 January!

Ştefan Alexandrescu

consultant în strategie de comunicare şi resurse umane

Anunțuri

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s