Cine sunt eu, Ştefan Alexandrescu, să scriu despre filmul românesc. Partea II. Critică de valoare

 

Cireaşa de pe tort

Oamenii văd atât de multe filme, încât atunci când văd în final unul care nu-i aşa de prost ca celelalte, consideră că e grozav.”

Charles Bukowski, The Last Night of the Earth Poems

 Scriam săptămâna trecută aici despre cum am învăţat să studiez filmul pe cont propriu. După ce am finalizat educaţia formală, un alt punct de cotitură a fost reprezentat de influenţa cineclubului Salata de Filme, coordonat de Andi Dumitrache, producător ocazional de film (foarte) independent şi om extrem de cult în domeniul istoriei filmului. Deşi am fost la puţine întâlniri din cele peste 100, discuţiile, experienţa şi viziunea împărtăşite de către Andi mi-au ridicat foarte mult ştacheta şi mi-au schimbat meniul de cinefil, astfel încât, pe toată această cultură personală de film care deja fusese clădită în vreo 15 ani, am reuşit să-mi schimb strategia de căutare şi alegere a filmelor.

Totodată, pasionat fiind în continuare de identificarea propagandei, am început să înţeleg, interpretez şi aleg filmele după nişte criterii mult mai stricte. Mi-am diversificat meniul de filme în sensul că acum, doar 30-40 % din filmele pe care le văd sunt americane restul sunt europene şi asiatice. 60-70 % din aceste filme sunt filme de artă, cu un înţeles profund, care merită studiat, analizat, aprofundat, discutat. 80-90 % din aceste filme sunt bune şi foarte bune, după părerea mea şi a majorităţii criticilor.

Mi-am schimbat scara de punctaj şi semnificaţia punctelor pe care le acord că părere critică pentru un titlu. Spre exemplu, 7 din 10 poate să pară o notă slabă pentru un elev. Dar pentru mine, 7 este nivelul foarte bun al unui film premiat cu Oscar pentru cel mai bun film, cu Palme d’Or, Ursul de Aur la Berlin sau Leul de Aur la Veneţia – nu neapărat dependent de aceste premii. Filmele perfecte primesc în viziunea mea doar 9 puncte din 10.

 

Pretenţia de obiectivitate

Dacă doi oameni care lucrează la o sarcină sunt de acord mereu unul cu celălalt, atunci unul este inutil. Dacă, în schimb, sunt în dezacord mereu unul cu celălalt, atunci amândoi sunt inutili.”

Darryl F. Zanuck

 

Am scris despre filme româneşti şi despre artişti români care chiar sunt implicaţi în filmul românesc. Am scris de bine şi de rău. Nu intenţionez să favorizez pe nimeni şi nu am de gând să-mi cer scuze. Desigur, niciun critic nu poate susţine că este 100% obiectiv, dar cred că această precizare este oarecum importantă în presa de film din România. Asta înseamnă că, deşi am anumite preferinţe, nu „mă trag de brăcinari” cu nimeni, nu „mă am pe bune” cu nimeni şi nu „am ceva cu vreun cutare”. Îmi propun ca articolele mele să fie obiective şi corecte pentru că sunt documentate, argumentate şi actualizate.Sper să şi reuşesc.

Desigur, s-ar putea ca unii din cei care ajung să citească articolele pe care le-am publicat în această serie pe blogul Discerne s-ar putea să nu fie tocmai de acord cu mine, dar pe mine asta nu mă priveşte, pentru că ceea ce scriu, eu scriu critic, aşa cum se cuvine unei industrii de film mature, aşa cum cred că este cazul să considerăm cinematografia românească. Orice altă perspectivă mi se pare o inacceptare a realităţii.

Nu am studii reprezentative de film şi nici experienţă relevanţă în domeniu. Chiar dacă nu sunt de profesie, de meserie actor, regizor, scenarist sau critic de film, atunci când fac o recomandare de film nu o fac ca un neica nimeni căruia i-au plăcut nişte filme drăguţele făcute după tiparele comerciale americane descoperite într-o seară pe un canal TV obscur. Fac o recomandare ca un cinefil care pentru fiecare film pe care îl recomand, a văzut vreo 5 filme proaste pe acelaşi subiect şi a citit zeci sau sute de alte cronici despre alte filme prost cotate din aceeaşi categorie.

Seria despre filmul românesc pe care am iniţiat-o în 2014 pe Discerne am conceput-o din proprie iniţiativă şi a pornit de la o curiozitate şi de la câteva discuţii cu prieteni de-ai mei. Nu mă plăteşte nimeni ca să o scriu şi nici nu am făcut reclamă la comandă. Nici nu intenţionez să o fac.

În cadrul seriei, am emis consideraţii asupra imaginii filmului românesc din mai multe perspective. În primul rând, perspectiva care îmi este cea mai familiară: cea de marketer. Apoi, am luat în considerare perspectiva mea de critic de film, care a fost prima slujbă pe care am avut-o, în 2001. Despre această experienţă, am scris un capitol în cartea mea recentă, „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală„. M-am întors la recenziile săptămânale de film, pentru o scurtă perioadă, în 2012. Apoi, am luat în considerare perspectiva mea ca spectator consumator de film, adică doi ochi pe întuneric, aproape întotdeauna fără voce. În fiecare an, plătesc ca să văd câteva zeci de filme la cinema pe care le aleg cu mare, mare grijă şi sunt foarte, foarte supărat, când în ciuda filtrelor pe care le folosesc ca să cern oferta, ajung să văd vreun film prost. Mai adaug la acestea că am studiat, cumulat, vreo 8 ani universitari la facultăţi de comunicare şi relaţii publice şi am lucrat în consultanţă de promovare din 2005.

Acestea fiind clarificate, ţin să menţionez că nu ştiu în detaliu cum se realizează o producţie cinematografică, nu am fost niciodată la filmarea propriu-zisă a unui lung-metraj de ficţiune sau documentar şi nu pretind că ştiu cum se face film. Vestea bună este că nici nu e nevoie. Am deja tot ce-mi trebuie pentru a scrie de calitate despre film.

Dincolo de cele trei perspective (marketer, critic de film, spectator) pe care le folosesc în această serie de articole despre filmul românesc, mai există una, deosebit de valoroasă, mai ales pentru tine, cititorul blogului meu despre discernământ: umorul. Dar nu un umor de dragul de-a fi, ci argumentat, cu pretenţii realiste. Chiar de-ar fi să fie aceasta doar expresia unui hobby, este mai bună decât ceea ce unii mai inculţi într-ale filmului numesc „critică de film”. De ce? Pentru că standardele mele sunt mai înalte decât ale lor, iar pretenţiile mele sunt justificate.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci te invit să citeşti  ce am scris până acum despre filmul românesc şi ceea ce urmează să scriu de acum înainte! Seria continuă şi în 2015!

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

 

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2014

Anunțuri

Un gând despre „Cine sunt eu, Ştefan Alexandrescu, să scriu despre filmul românesc. Partea II. Critică de valoare”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s