Cine sunt eu, Ştefan Alexandrescu, să scriu despre filmul românesc. Partea I. De la critică la studiu, de la cinefag la cinefil

Motto:

Oameniii au uitat cum să spună o poveste. Poveştile nu mai au un mijloc şi un sfârşit. De obicei, au un început care nu se mai opreşte niciodată din a începe.”

Steven Spielberg

 

Unora le place să se creadă cinefili. Acestora le place să considere că ştiu să deosebească un film bun de un film prost. Şi mie îmi place să mă consider mai mult decât un cinefil: un critic de film, care a fost „urechit” în repetate rânduri pentru consideraţiile… critice pe care le-am emis. Şi din care am învăţat, îmi place mie să cred.

 

Formarea critică autodidactă

Dacă cineva critică, atunci trebuie să aibă şi o explicaţie care să acompanieze critica.”

Chris Jami

 

Când eram copil, la 12 ani, eram, desigur, lipsit de cultură cinematografica. Odată ce mi-am creat un obicei să merg la cinema, mi-am dezvoltat şi mi-am cultivat înţelegerea cu ajutorul unor cărţi, site-uri şi reviste despre cinema (între care şi ProCinema, la care scria şi Cristina Corciovescu). Am început să învăţ, din proprie iniţiativă, pas cu pas, cum se gândeşte, cum se concepe, cum se analizează şi cum se evaluează un film. Desigur, la început am fost entuziasmat la vizionarea blockbusterelor hollywoodiene care sunt mereu gustate de publicul larg.

Când am ajuns la adolescenţă, în timpul liceului, apreciez că aveam deja nişte standarde şi repere critice destul de bune, lucru care a fost facilitat de mai multe aspecte:

vedeam, în medie, cam vreo 500 de filme pe an; mare parte dintre acestea fac parte din cultura universală elementară pe care oricare cinefil care se respectă trebuie să o stăpânească;

fiecare din aceste filme erau verificate înainte pe internet: citeam câte 2-3 cronici pentru a stabili dacă să mă uit sau nu la acest film; desigur, cele mai multe filme, alegeam să NU le văd, pe baza recenziilor, ceea ce înseamnă că citeam pe puţin vreo 2500-3000 de cronici de film, în fiecare an – nu exagerez, profesorii şi laborantul din liceu pot să confirme;

scriam eu însumi cronici unele, destul de bune, iar puţine din acestea le-am şi publicat deci standardul de exigenta asupra calităţii scriiturii mele era destul de ridicat. De fapt, în timpul liceului am şi fost angajat în primă instanţă pe post de critic de film la o revistă locală de evenimente, şi ulterior am fost promovat destul de repede ca redactor cultural (despre asta am scris mai multe în cartea mea, Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală, capitolul 5);

– discutam frecvent cu prieteni şi amici cinefili cu o cultură asemănătoare sau mai vastă decât a mea, despre sute de filme în detalii critice şi tehnice – am „inventat” un festival imaginar de film, ale cărui categorii erau complete, de exemplu: imagine, machiaj, montaj, sunet, tema muzicală şi chiar şi un premiu pentru cel mai bun site de critică de film.

Desigur, în timpul liceului, aproape nici n-am pus mâna pe o cameră de filmat, deci preocuparea mea se rezuma la lectură, vizionare şi plăcerea unui hobby.

Cultura mea în ceea ce priveşte filmul a stagnat în timpul studenţiei la licenţă, chiar dacă am regizat şi jucat în clipuri promoţionale concepute ca proiecte în echipă cu destinaţia strict examen. Cu ce m-a ajutat totuşi o facultate de comunicare şi relaţii publice a fost că am înţeles ceva mai bine locul filmului în cultura media şi valoarea filmului nu doar că artă şi spectacol, ci şi ca mijloc de propagandă. În perioada aceasta, numărul de filme pe care le vedeam pe parcursul unui an, a scăzut considerabil, mai ales în anii 3-5 de facultate, când mi-am ales drumul profesional şi am început să particip la zeci de cursuri şi formări, să lucrez proiecte pe cont propriu, să ofer consultanţă şi să realizez cercetare. Deci nu prea mai aveam timp pentru sute de filme şi nici atât pentru a citi cronici.

În facultate pot spune că am pus mâna pe camera de filmat, dar nu pentru a face film. Cu această ocazie, am intuit că preocuparea mea în legătură cu filmul se va centra mai degrabă în a scrie despre asta decât a realiza efectiv film.

 

Am început să studiez şi practic cum se face film

Viaţa este o escrocherie când te aştepţi să ai ceea ce îţi doreşti. Viaţa este frumoasă când alegi ceea ce ai. În fapt, ceea ce ai este ceea ce alegi.”

Werner Ehrard

 

Interesul pentru film a revenit la un nivel comparabil cu cel din timpul liceului în perioada în care am studiat masterele la Bucureşti (2008-2011), din aceste 12 motive:

Am urmat vreme de un an şi jumătate cursuri de regie de film organizate la sediul Cinemagia şi cam jumătate de an cursuri de scenaristică tot acolo. Am învăţat câteva din principiile şi etapele formării unui cineast. Deşi cam vreo jumătate din colegii mei la acele cursuri au realizat reportaje şi chiar scurt-metraje (câteva din ele, chiar bune – vezi vezi aici şi aici), eu am spus „pas” la proba practică şi am ajuns la concluzia că nu reuşesc să gândesc suficient de vizual (cel puţin deocamdată). În schimb, ceea ce am făcut (şi încă bine, nu doar după părerea mea) a fost să mă ocup de promovarea şi parţial de organizarea lor

Am lucrat drept „camera assistant” la scurt-metrajul Natural selection (2009) realizat de Angelika Herta.

Am lucrat ca fotograf la filmul Urmăreşte-mă, un scop (2010) realizat de Flavia Cioceanu

Am oferit consultanţă grafologică pentru filmul Poliţist, adjectiv (2009) de Corneliu Porumboiu

Am participat la cursuri de actorie ţinute de Doina Ionescu, Cornelia Alexoi, Vera Ion şi Sorin Poamă.

Am participat la cursuri de televiziune organizate de Vali Aliţa (IQ Casting) şi am dat probe pentru câteva roluri în filme şi reclame.

Am scris vreo două-trei schiţe pentru scenarii de scurt-metraj, pe care le-am trimis în dreapta şi-n stânga în eventualitatea că poate s-o găsi cineva talentat să le transforme în ceva vizionabil.

Am realizat un reportaj de uz intern pentru Asociaţia Romană de Coaching.

Bucureştiul aspiră să devină cu paşi tot mai repezi în ultimii ani o oprire importantă pe harta europeană a culturii şi antreprenoriatului, cu numeroase festivaluri de film în fiecare an şi oportunităţi de întâlnire şi discuţie cu autorii multor filme; am avut contact direct şi virtual cu oameni din toată lumea care fac film, culegând firimituri de experienţe de la câţiva dintre ei şi schimbând impresii şi informaţii interesante.

Am devenit blogger şi am început să scriu despre filme, între altele, ceea ce mi-a asigurat vizionarea gratuită şi mai ales contactul direct cu autorii români la multe avanpremiere şi proiecţii exclusive pentru presă:

Pasiunea ca cinefil pentru filmul documentar a început să se îmbine cu studiul individual al istoriei contemporane şi cu interesul pentru respectarea drepturilor civile şi libertăţilor fundamentale, pentru care am înfiinţat un nou blog, am participat la proteste, am apărut ocazional la TV, etc.

Viteza de acces la internet, un laptop cu wireless şi dezvoltarea tehnologiei video mi-au permis să-mi dezvolt obiceiul de a mă uita la filme în streaming direct pe internet.

Aşadar, toate acestea au avut o importanţă deosebită pentru mine, întrucât am avut câteva revelaţii majore:

  1. Dacă aş fi vrut cu adevărat să fac film până acum, aş fi făcut-o. Dacă aş fi avut o gândire vizuală care să genereze imagini în mişcare măcar pe hârtie într-o schiţă de scenariu, atunci probabil aş fi îndrăznit să mă apropii ceva mai serios de vreun proiect personal pe care să am tupeul să îl numesc „film”. Deci nu am regrete că mi-am risipit vreun talent: „Durerea este temporară, filmul este veşnic!” – John Millius.

  2. Eu scriu bine despre multe subiecte. Din întâmplare, mai sunt de acord cu mine pe chestia asta încă vreo câteva sute de oameni. Şi ştiu să scriu despre film. Şi ştiu să scriu critic. Pe lângă asta, mai am şi o concepţie că este misiunea mea personală să inspir cât mai mult discernământ pe Pământ. Deci, după părerea mea, cel mai onorabil lucru pe care socotesc că îl pot face îmbinând pasiunile pentru scris, film şi comunicare comercială este…. să scriu o serie de articole despre filmul românesc. Ceea ce am făcut în anul acesta cu spor (şi multe vizualizări) şi intenţionez să continui să fac şi în 2015.

Acest articol este prima parte dintr-un răspuns mai amplu la un comentariu la acest articol. Comentariul a fost făcut de Victoria Baltag, aspirant la statutul de regizor român. Desigur, argumentul că „trebuie să faci film ca să ai dreptul să critici” nu are cum să stea în picioare. În caz că se mai întreabă şi alţii cine sunt eu să scriu despre filmul românesc, m-am gândit să le răspund le pe larg. Partea a doua a acestui articol, săptămâna viitoare.

 

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu, 2014

Anunțuri

2 gânduri despre „Cine sunt eu, Ştefan Alexandrescu, să scriu despre filmul românesc. Partea I. De la critică la studiu, de la cinefag la cinefil”

  1. Răspunsul celebrului antrenor de fotbal Arrigo Sacchi, atunci când a fost criticat că nu poate fi antrenor dacă nu a fost și jucător profesionist: “I never realised that to be a jockey you had to be a horse first.”

    Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s