Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014, partea V

31 10 2014

Am început o serie despre filmele româneşti proaste şi populare (cunoscute, apreciate, de unii). O continui astăzi. Înainte de a merge mai departe cu alte filme proaspete, ţin să vă împărtăşesc topul provizoriu al premierelor româneşti din 2014 cu cele mai mari încasări, pe baza înregistrărilor oficiale ale Cinemagia care pot fi consultate aici. Am subliniat cu verde filmele de calitate şi roşu filmele slabe (proaste sau medii). Astăzi mă voi ocupa în mod deosebit de trei titluri din 2014: O poveste de dragoste, Lindenfeld; Love Bus: cinci poveşti de dragoste din Bucureşti şi America, venim!

Nr

Titlu

Mii RON

Mii spect.

#Selfie

1145

101

Closer to the Moon

368

20

America, venim!

325

28

Kyra Kyralina

63

6

Ultimul zburator

58

7

QED

29

4

O poveste de dragoste, Lindenfeld

26

6

Caníbal

21

3

Bucuresti, unde esti?

12

4

Love Bus: cinci povesti de dragoste din Bucuresti

8

2

Love bus: cinci poveşti de dragoste din Bucureşti (2014)

Regia: Roxana Andrei, Florin Babei, Andrei Georgescu, Mihai Mincan, Constantin Radu Vasile. Scenariul: regizorii + Cristian Delcea, Roxana Mocanu, Paul Negoescu

Într-un cinematograf dominat de lung-metraje, o formă de a promova scurt-metrajul şi a-l aduce în sala de cinematograf pentru spectatorul obişnuit este omnibus-ul. Acesta este un lung-metraj omologat ca atare, ce rezultă dintr-o colecţie de scurt-metraje legate între ele prin tematica abordată, chiar dacă personajele şi lumile prezentate nu se întretaie, de obicei. Formatul nu este nicidecum nou. Exemple cunoscute de omnibus: New York Stories (1986, R: Francis Ford Coppola, Martin Scorsese, Woody Allen) şi cele două filme româneşti Amintiri din Epoca de Aur. În acest sens, cu mult efort îşi făcea loc în mai 2014, Bucureşti şi Cluj-Napoca premiera modestă a unui efort colectiv al unor absolvenţi de UNATC, iar ulterior, în august (o lună foarte neobişnuită pentru a lansa un film românesc) în toată ţara. Premisa este că fiecare din cele 5 scurt-metraje realizate de echipe diferite ilustrează câte câte o poveste de dragoste care se petrece într-un cartier diferit al Bucureştiului.

Facebook: aici.

Critica a răspuns filmului într-o manieră mai degrabă rece, ca o confirmare a calităţii îndoielnice a ce poate ieşi de pe băncile UNATC. Să vedem ce au scris câţiva cronicari.

Magda Mihăilescu, AaRC a scris un mic rezumat al premiselor filmului care a trecut în mod inexplicabil drept cronică (nu este).

Ştefan Dobroiu remarcă în cronica sa de pe CinEuropa că cel mai bun scurtmetraj este Drumul Taberei, regizat de Mihai Mincan, singurul care nu a absolvit UNATC-ul din regizori (ci filosofia) şi comentează că filmul are defecte semnificative şi sugerează că este un experiment ale cărui efecte merită urmărite, chiar dacă este un eşec de marketing.

Ion Indolean surprinde chintesenţa filmului în acest pasaj:

Mergem de la petreceri cu un puternic parfum adolescentin, ţinute în vreun apartament înghesuit de bloc, unde persoanele sunt destul de ignorante, la discuţii cu tentă filosofico-nihilistă, a unor pre-adulţi poate îmbătrâniţi puţin înainte de vreme.

Ca întreg, acest omnibus reuşeşte să nu dea în penibil, ceea ce ajunge să fie o realizare în sine; dar nu excelează la vreun capitol. Imaginea e îngrijită, interpretarea la fel (chiar dacă lacune inerente există), narativul e mai tot timpul curat (chiar dacă derizoriu) şi aşa mai departe. Un cvintet de scurtmetraje vrute-de-stare, legate prin panoramări ale cartierelor şi extradiegetic provenit de la sunetul curat de chitară.

Iulia Blaga pledează şi ea că cel mai bun scurt-metraj este al lui Mihai Mincan şi scrie pentru HotNews o cronică onestă şi diplomată:

Cu toate nereusitele si stangaciile lor – unii actori sunt neconvingatori pentru ca regizorul n-a stiut ce sa le ceara sau pentru ca sunt neprofesionisti, replici care ar mai trebuit periate, situatii neverosimile in viata de zi cu zi, scenarii inegale “si-asa”…, scurtmetrajele care alcatuiesc “Love Bus” sunt, in primul rand, oneste. […] Ca orice filme de scoala, aceste scurtmetraje sunt relevmentul unui proces de formare, dar sunt si un instantaneu al mentalitatilor contemporane.”

Andrei Gorzo ia fiecare scurt-metraj în parte şi îl diseacă pentru LiterNet într-o cronică scurtă, din care spilcuiesc:

Love Bus: Cinci poveşti de dragoste din Bucureşti e un modest grupaj de scurtmetraje care defilează fiecare cu numele unei zone din capitală, deşi niciunul dintre foarte tinerii regizori nu prea pune la lucru spaţiul bucureştean în care îşi plasează povestea.”

Într-o manieră similară cu Andrei Gorzo, dar mai puţin polisată comentatorul Kul de pe Cinemagia abordează schematic cu pro şi contra fiecare scurt-metraj.

Love Bus se remarcă, totuşi, prin faptul că, din zecile de lung-metraje româneşti lansate anul acesta pe ecrane şi în festivaluri, a intrat măcar în top 10 cele mai văzute filme, chiar dacă nu prea poate spera că-şi va recupera banii.

Trailer

 

Lindenfeld, o poveste de dragoste (2014)

Scenariul: Adrian Lustig, Lucian Dan Teodorovici si Florin Lăzărescu după cartea de Ioan T. Morar

Regia: Radu Gabrea

Radu Gabrea de obicei este un regizor de filme bune. Adrian Lustig este de obicei un scenarist de filme proaste. În mod normal, un scenariu prost nu prea are cum să dea un film bun, decât dacă regizorul este un geniu (să zicem Steven Spielberg). Însă Radu Gabrea, oricât de talentat şi merituos este în contribuţia sa la filmul românesc, nu este un geniu, iar acest efort cinematografic este scufundat într-o mocirlă a medicrităţii care nu a scăpat atenţiei cronicarilor români.

Ion Indolean scrie:

Problema lui Gabrea e că n-are nerv, n-are nebunie. E sec, e prea matematic, îi anticipezi fiecare mişcare.[…]Mult, dar ineficient şi pe alocuri chiar prost, aş îndrăzni să spun, cu umilinţă în glas. La fel şi despre găsirea locurilor unde s-a tras: un sat uitat de lume, cu o casă ţărăneascăparcă prea lucrată, prea bibilită, ca să fie receptată ca adevărată […] Interpretarea actorilor e lacunară şi excesiv de preluată din teatru, cu mici excepţii. Conflictul tată-fiu e prea vădit şi căutat. […] Dacă mă deranjează ceva, e pretenţia unui film de-a fi mai mult decât poate fi vreodată. De pildă, Closer to the Moon îşi asuma limitele, O poveste de dragoste, Lindenfeld nu o face.

Ionuţ Mareş scrie în ziarul Metropolis:

Tema memoriei și a slăbirii acesteia în timp, atât uman, cât și în plan istoric, se dorește a fi centrală în film, însă tratarea ei nu are suficientă vigoare. […]

Dincolo de cusăturile nepotrivite la nivelul scenariului (așa cum sunt momentele de butaforie, a căror justificare dramaturgică este anemică, iar punerea lor în scenă fușărită), filmul suferă în primul rând din cauza montajului, tânjind după un ritm care să-l scoată din amorțeala și toropeala în care se complace.

Andrei Gorzo scrie pentru LiterNet:

Evocarea culturii dispărute odată cu golirea satului, în specificitatea acesteia, lipseşte pînă şi la nivel de intenţie – zero specificitate. Cu excepţia a două-trei derapaje tonale – de ce s-au simţit obligaţi realizatorii să facă din servitoarea protagonistului (personaj care abia trece prin cadru) o servitoare porno?, sau ce-i cu încîntarea tembelă a lui Ion Caramitru, în rolul medicului (prieten vechi, dar chiar şi aşa!) care-l diagnostichează pe protagonist cu Alzheimer? -, filmul e o lălăială lipsită de orice contur.”

Articole: aici, aici, aici,aici, aici, aici, aici, aici.

Trailer

 

America, venim! (2014)

Regia: Răzvan Săvescu

Scenariul: Oana Ioachim, Răzvan Săvescu

Produs de Tudor Giurgiu

Producătorul şi regizorul Tudor Giurgiu este unul din acei oameni care a contribuit în mod istoric la dezvoltarea cinematografului în România. Între altele, menţionez doar că este fondatorul Festivalului de Film Transilvania şi fondatorul Asociaţiei pentru Promovarea Filmului Românesc. Tudor Giurgiu realizează prin Libra Film scurt-metraje şi lung-metraje, oferind astfel şanse pentru tinerii şi talentaţii regizori şi abordând cu diversitate genuri şi subiecte diferite.

Chiar toamna aceasta pe ecranele româneşti va avea premiera cel mai nou film al său în calitate de regizor, De ce eu?, care urmăreşte viaţa unui procuror român. Aşadar despre Tudor Giurgiu (deocamdată) de bine şi aştept cu interes evoluţia sa ca autor. Totuşi, dincolo de o abordare voit comercială (care nu este neapărat ceva rău în sine), acest film de debut al lui Răzvan Săvescu se încăpăţânează parcă să urmeze reţeta filmelor cu şi despre cretini patentată de MediaPro, iar producătorul pare să-i fi lăsat mână liberă (vom afla peste câteva luni cât de oportună a fost această decizie, în funcţie de încasările înregistrate).

Ca şi cum nu ar fi fost deja evident din trailer, din fericire criticii români şi-au făcut treaba în a eticheta în mod corect această comedioară de mâna a treia drept o porcărie comercială.

Ionuţ Mareş tranşează diplomat filmul ca o „Comedie dezinvolt-naivă croită după model american” şi îi subliniază similaritatea cu producţii de televiziune (adică sitcomuri tembele făcute de români), oferindu-i un punctaj de 2/5.

Marin Apostol oferă un punctaj de 1/5 şi argumentează cum filmul

se încadrează în genul comediilor românești din ultimii ani: nu te face să râzi natural, dar aproape că te lovește un râs isteric când afli că astfel de producții sunt finanțate (chiar dacă parțial) de către CNC. […] În primul sfert de oră facem cunoștință cu personajele și avem parte de câteva gag-uri aproape reușite. Însă, pe parcursul celorlalte 75 de minute, nimic nu se schimbă în tonalitate, scenariștii nu vin cu nimic nou care să stimuleze spectatorul să se uite în continuare, umorul devine previzibil și (așa cum spune personajul Ioanei Blaj la un moment-dat) de autobază”

Andrei Viola nu face o cronică, în schimb aruncă într-un malaxor câteva idei alandala, din care în schimb merită să reţinem ceva care poate să ne dea un indiciu despre ce a mers prost: „

Filmarile in exterior erau frecvent oprite de patrule ale politiei care verificau aprobarile pentru filmare. […] Scenaristii filmului erau nevoiti mereu sa adapteze scenariul la noile realitati de pe platoul de filmare.”.

Deci e clar. Producătorul nu şi-a făcut treaba – cel puţin în etapa de producţie. În schimb, PR-ul pentru cinema în România e tot mai bun – suficient de bun încât să „ia ochii” cronicarilor, cum mi s-a întâmplat şi mie uneori şi cum a păţit şi Andrei Badea aici. El ţine în mod deosebit să sublinieze faptul că „scenaristii filmului au fost nevoiti sa adapteze constant scenariul la noile realitati intamplate pe platoul de filmare”, ca şi cum acesta ar fi un punct forte. Adică spectatorii trebuie să ţină cont de acest aspect, pe care nu l-ar şti dacă s-ar uita la film fără să citească despre el. Deci dacă îţi propui să proiectezi un cal şi iese o cămilă, e tot OK, pentru că asta aduce „mai multa fluiditate si naturalete.”.

Andrei Gorzo, Dilema Veche:

America, venim! arată ca o dramatizare cîtuşi de puţin profesionistă după o colecţie de păţanii mai mult sau mai puţin adevărate, care, povestite prin viu grai pe la mese de actori, făceau lumea să moară de rîs. Aşa ceva nu are de ce să se întîmple şi în cinematografele unde rulează filmul, ai cărui realizatori, care chiar au filmat în America, au adus de-acolo, în loc de o farsă profi, doar un travelogue sumar scenarizat.”

Ion Indolean bate, aşa cum era de aşteptat, încă un cui în sicriul cinematografului de proastă calitate, în cronica sa, America, venim! – divertisment pentru popor:

Ce pot spune despre pelicula în cauză, e că are câteva momente realmente amuzante, însă nesusţinute îndeajuns de restul acţiunilor, de punerea cap la cap a acestora (care se face printr-un montaj alert, de tip colaj, și o coloană sonoră ludică) sau de aspectul cinematografic comercial pe care îl caută. […] ntreaga tentativă e susţinută de un cast cât se poate de pestriţ şi totodată extrem de familiar pentru un anumit segment de auditoriu; cel care se uită la emisiuni TV de divertisment; prezente pe Prima, Pro, Antena sau mai nou chiar HBO (pentru că s-au lansat seriale autohtone ușurele), precum și posturi de genul Travel/Paprika – cu mâncare, călătorii și mici glumițe ale prezentatorilor.

Doru Pop scrie în Clujul Cultural:

Umorul lipsește din România de o bună bucată de vreme. Și se pare că va mai lipsi. Nu știu unde și cum ne-am pierdut simțul umorului, dar știu că toți încercăm să îl regăsim. […] Din păcate aceste episoade umoristice nu converg către o structură narativă coerentă. […] Pentru că nu numai structura în trei acte este incoerentă, dar și pentru că Săvescu nu a reușit să își depășească limitele de regizor de sitcom – la el hazul este de cele mai multe ori episodic, iar tușele grosiere nu lipsesc. Așa este secvența din clubul de striptis, unde vulgaritatea și neverosimilul iau locul umorului și comediei de calitate. De altfel regizorul de umor „de la bloc” nu ratează niciun stereotip, nu pierde nicio ocazie să elaboreze truisme. Situațiile sale comice includ „homeleși”, striperițe de culoare, droguri și țepari capitaliști, într-o suită de banalități prezentate drept umor. […] Comicul nu apare numai din glumițe și situații hazoase, ci dintr-o structură narativă construită coerent. Și, dacă tot era vorba despre Caragiale, măcar o lectură a structurii comediilor lui I.L. ar fi ajutat la elaborarea unui film care să readucă spectatorii români în sălile de cinema pentru filmul românesc. “

Citeşte aici o altă cronică.

Trailer

Ştefan Alexandrescu,

ocazional, critic de film

Anunțuri

Acțiuni

Information

3 responses

30 03 2015
Live blogging despre gala decernării premiilor Gopo | DISCERNE

[…] în lungmetraj. Evident că va trebui să ia Planşa. Pentru că e un film mediocru, faţă de America, venim!, Bucureşti, unde eşti? şi #Selfie care sunt de-a dreptul nişte filme […]

Apreciază

24 06 2015
Cele mai debile filme româneşti din 2015-2016, partea a II-a | DISCERNE

[…] cu anii doar pentru a mai sifona nişte bani de la CNC. Construit pe o idee ce face trimitere la America, venim! (şi acela, altă porcărie), filmul a beneficiat de o cronică generoasă şi binevoitoare din […]

Apreciază

13 08 2015
Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014, partea III | DISCERNE

[…] A venit toamna şi se apropie timpul să prezint din filmele româneşti care deja au început să aibă premiera pentru publicul larg. Nu înainte de a vă împărtăşi a treia parte din articolul despre filmele româneşti proaste şi populare din 2013-2014. Prima parte aici. A doua parte aici. A patra parte aici. A cincea parte aici. […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: