Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014, partea IV

În cadrul analizei despre starea filmului românesc, am început luna trecută o serie de articole pe care o continui aici şi la care voi reveni peste câteva săptămâni: Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014

partea I

partea II

partea III

 

 

 

7. Mamaia (2013)

Regia: Jesús del Cerro

Scenariul: Collin Blair

Produs de Alma Sârbu şi Alma Bacula (MediaPro)

Vizionat, conform Cinemagia, de peste 10.000 de spectatori români şi cu încasări de peste 150.000 de lei, filmul nu a înregistrat prea multe cronici (aici şi aici găseşti surogate de recenzie – versiuni ale cronicarilor spălaţi pe crieri de maşinăria de PR a MediaPro) , poate pentru că criticii de film români au şi ei totuşi o demnitate sub care nu coboară şi nu se duc chiar la orice dudă care are pe ea toate semnalele de rigoare. La un an de la premiera în cinema, filmul a rulat la Pro TV.

Mi s-a părut sugestivă cronica lui fphvac01aici

„Personajul rau le spune fiilor ca „o sa facem bani baieti”, isi FREACA MAINILE, ranjeste DIABOLIC si isi freaca MAINILE si mai tare. Regizorul era banuim ocupat in acele momente cu lucruri mai importante, iar de jocul actorilor se ocupa vreun sofer de la autobaza.[…] Poate ca intentia a fost sa fie totul atat de exagerat si de fals, incat sa fie o opera bufa. Insa senzatia e ca actiunea a fost gandita de persoane cu 4 clase care pur si simplu nu pot mai mult, desi se chinuie tare.”

De asemenea, citesc din articolul Redacţia4Fun:

„Filmul nu se pare rupt din registrul mai sus mentionat, fiind un gen care s-a mai incercat in Romania, dar de cele mai multe ori a dat greş (numai daca amintim serialul trustului Pro TvBaieti buni sau filme ca Contratimp 1 si 2) care a fost o incercare esuata de a cosmetiza viata reala din Romania cu cea de la Hollywood. Reteta fara succes insa… Mamaia nu face decat sa starneasca cateva zambete in coltul gurii.”

Noemi Kruppa explică în cronica sa cum filmul este o experienţă déjà vu pentru cei familiarizaţi cu discursul tern, cu personajele reduse la tipare sociologice şi cu stilul comercial care încearcă să împace prin clişee pe toată lumea. Deşi amuzant ocazional, filmul nu reuşeşte să se salveze de la eşec.

 

8. Killing Time (2013)

Regia şi scenariul: Florin Piersic, jr.

Produs de Andrei Crețulescu, Florin Piersic Jr, Dan Burlac (studiourile Kinesseur şi Elefant Film)

Deşi am apreciat mockumentary-ul „Eminescu vs. Eminem” (2005), precum şi implicarea lui Florin Piersic, jr în tot felul de proiecte independente cvasinecunoscute ale cinematografiei din ultimii ani, premisa acestui film mi s-a părut de-a dreptul cretină, despre idioţi. Doi asasini plătiţi discută pe o canapea. Tot filmul. Şi se revendică de la Quentin Tarantino. 🙂 Deşi seamănă mai mult cu un om-orchestră a la Robert Rodriguez (autorul e regizor, scenarist, actor, monteur şi co-producător).

Filmul a avut premiera în primăvara lui 2013.

„Nu am înțeles ce vrea să reprezinte personajul său și cum ar putea el funcționa în lumea filmului (care pare destul de verosimilă, în rest), iar faptul că toată caracterizarea sa este compusă din bancuri și anecdote nu este un semn de bun pentru aptitudinile de scenarist ale autorului. Cu atât mai mult cu cât lungile sale tirade nu sunt niciodată pe cât de amuzante se vor sau ar trebui să fie.”

Victor Buzura

„Filmul suferă de o lipsă a conţinutului şi din situaţia celor doi asasini. În loc de dialoguri pseudo-filosofice în stilul Pulp Fiction, sau consideraţii existenţiale, se discută despre supereroi, şosete şi alte mizilicuri. Amuzant, dar nu în totalitate. […] Audienţa este obligată să aştepte în acelaşi timp cu asasinii, dar nu există niciun moment de răsplată care să justifice această aşteptare în primă instanţă”

Geschrieben von Frank Schmidke 

„Compania celor doi asasini va deveni în scurt timp un real test al răbdării – iar aceasta se aplică nu doar celor doi criminali, ci şi spectatorului. pentru ceea ce părea la prima privire o idee destul de interesantă a la Quentin Tarantino se dovedeşte în implementare ca un joc de cameră visceral până ce, prea târziu, scenariul se îndepărtează de o locvacitate enervantă […] În mod dureros, filmul se târâie printre monologuri fără sfârşit şi fără sens ale criminalului jucat de Cristian Ioan Guţău, care pare să sufere de o formă severă de logoree, astfel încât îţi doreşti ca celălalt asasin să-l împuşte mai repede pe acest gură-spartă în faţă. Deoarece asta nu se întâmplă, acum începe pentru toţi cei vizaţi (aici sunt incluşi şi spectatorii) o lungă perioadă de suferinţă, care se termină după vreo oră.”

Joachim Kurz

Cred că am mai spus că mi-a plăcut Fix Alert, aşa, cu imperfecţiunile sale. Filmat în alb şi negru, realizat în familie, părea un experiment, aproape un film studenţesc al unui regizor aflat în căutarea propriului stil. Din păcate, la finalul lui Killing Time, regizorul Florin Piersic Jr. încă mai caută.”

Marian Apostol

<<Sunt halucinante discutiile dintre cei doi asasini, logoreea deliranta a unuia care brodeaza glumite, confesiuni, impunsaturi, batjocuri … toate in cel mai vulgar si murdar limbaj golanesc si scortosenia interiorizata a celuilalt care peroreaza intru ridicarea in slavi a atitudinii “profi”, conform careia in meseria lor nu se face nimic la nimereala.

Si daca unul dintre ei se afla intr-un puternic conflict interior – nu neaparat pot sa spun – de natura morala privindu-si actiunile, ci mai degraba un conflict intre  vid si speranta, apar si conotatii legate de reminiscentele unei vagi educatii religioase de troc: ajuta-ma Dumnezeule, ca “sa vad daca esti sau nu esti” si “daca nu existi, ii blestem pe aia care iti ridica osanale”, cersind cu o incrancenare hidoasa “fa o minune pentru mine, futu-ti mortii ma-tii”.>>

Delia Marc

Povestea este putin trasa de par pentru ca mi-e foarte greu sa o pot plasa in Romania. Mi-e greu sa-mi inchipui ca avem killeri imbracati la costum si antrenati ca sa nu lase nicio urma si mi-e greu sa cred ca nu reactioneaza niciun vecin cand se trag focuri de arma si cand se urla in halul acela in holul blocului. Geschrieben von Frank Schmidke

Cris

Trailer

 

9. Cainele japonez / The Japanese Dog

Regia: Tudor Cristian Jurgiu

Scenariul: Tudor Cristian Jurgiu, Ioan Antoci, Gabriel Gheorghe

Produs de: Tudor Giurgiu (Libra Film)

Am citit multe cronici în care aprecierile unanime erau pentru imagine şi pentru actorul principal. Ca şi cum doar cu o cameră de filmat şi un actor printre peisaje e suficient să faci un film bun. În rest, nimic nou sub soare. Multă bandă consumată degeaba, lentoare servită cu pretenţia de profunzime. Un cititor de la Cinemagia sumarizează foarte bine concluzia: „Un film romanesc slab in care astepti sa se intample ceva , si cand pare ca se intampla ceva, de fapt nu se intampla nimic”. Spre deosebire de celelalte filme despre care am scris în această serie de articole, ţin să menţionez că am văzut Câinele japonez şi mi s-a părut o experienţă agonizantă. Prin comparaţie cu alte drame de familie despre problemele de comunicare între generaţii (să ne gândim la Paris, Texas al lui Wim Wenders, Kohi Jiko/Cafe Lumiere, Zerkalo al lui Tarkovski, Cache al lui Haneke, Le Passe al lui Asghar Farhadi, The Virgin Suicides al lui Sofia Coppola şi chiar producţiile româneşti Felicia, înainte de toate şi Poziţia copilului), acest film nu foloseşte în mod util nici talentele puse la bătaie (Tudor Giurgiu producător;Andrei Butică director de imagine; Victor Rebengiuc actor), nici premisele promiţătoare şi cu siguranţă nici lungimile inutile (sunt de acord cu aşteptarea şi cu cadrele lungi, elaborate cu condiţia ca ele să transmită ceva). Ca un cinefil cu anumite standarde, după ce am văzut acest film, m-am simţit jecmănit de o oră şi jumătate din viaţa mea ca să văd un film prost, care abia se ridică puţin peste statutul de porcărie cu pretenţii artistice. La sfârşit, întrebarea care domnea în capul meu era: „aşa, şi?”, pe lângă faptul că nu am fost de acord cu alegerea bătrânului (nu că autorii m-ar fi făcut să-mi pese prea mult de el).

Să citim totuşi, şi părerea unor critici profesionişti:

Problema (dacă se poate spune așa) este că parcă toate cadrele sunt construite prea corect. Aparatul de filmat se mișcă foarte puțin, iar Jurgiu nu se complică, orchestrând acțiunea cât de mult posibil într-un singur plan focal (sunt și excepții, e drept, dar destul de puține). Și oricât de frumos ar arăta, nu am putut să îmi scot din cap ideea că fiecare cadru este perfecționarea unui exercițiu de compoziție. Nu am prea multe lucruri negative de zis despre „Câinele japonez”, în special fiindcă Jurgiu nu își asumă prea multe riscuri. Nici din punct de vedere vizual (cadre-secvență, cât de fixe posibile), nici din punct de vedere al discursului narativ.

Victor Buzura

Nu avem de-a face cu întâmplări spectaculoase, desfăşurări epice, răsturnări de situaţie. Totul curge molcom, abia cu unele accente dramatice pe ici, pe colo, importante fiind de fapt evoluţiile interioare ale personajelor (în primul rând a lui Costache – şi, cu titlu auxiliar, ale celor din jurul lui).”

Mihnea Columbeanu

o poveste minimalistă în care nu se întâmplă mare lucru. […] Filmul se învârte în jurul lui Victor Rebengiuc. Din păcate însă forța sa nu este pusă în valoare decât în rare ocazii în acest film. Șerban Pavlu, bun, dar fără momente memorabile, copilul e simpatic, în rest nu prea mai iese nimeni în evidență. […] Câinele japonez este un film fără nerv, fără vreun ritm deosebit, fără conflict, iar situațiile aparent mai tensionate se rezolvă neașteptat de repede.”

Filme tari

Regizorul realizeaza o monografie autentica a satului în care batrânul Costache traieste, iar pe alocuri lasa impresia ca ne uitam, mai degraba, la un documentar, asta pentru ca între secventele dedicate personajelor regizorul insereaza si „tablouri miscatoare“ ce surprind tot felul de activitati ale satenilor. […] Exista câteva momente care ar fi putut crea scene conflictuale de o mai mare intensitate.”

Claudia Cojocaru

Victor Rebengiuc revine în cinematografe cu un soi de realism la limita dintre noul val românesc şi acel autohtonism european rece de pe la festivaluri […] Cu toate că seamănă cu peisajul african, acea viziune letargică încarcă plaiurile statice cu o invazie brutală fie a unui tractor, fie a unei căruţe, fie a unor oameni vii în câmpuri goale eternizate în ciclul agricol. Gândirea critică a Noului Val are desigur dreptul la o incizie adâncă în spectrul tipologiilor de personaje socio-mentale româneşti, însă nu poate compensa redarea autentică a spaţialui mioritic românesc, specificitate ce mi-a adus aminte de Calul din Torino al lui Béla Tarr.

Câinele Japonez e ceea ce se numeşte o dramă uşoară, un film frumos, varianta românească şi românizată a lui The Bucket List [un alt film prost], care venerează pe bună dreptate stele căzătoare.

Ştefan Agănencei

 Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns,CNC a hotărât că acesta este filmul românesc cel mai bun (!?!) pentru a reprezenta România la Oscar. Păcat, deşi deloc surprinzător – doar nu ne-am putea aştepta ca cineva de un grup suficient de relevant să aibă inteligenţa de a aprecia adevărata valoare în filmul românesc.

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Anunțuri

4 păreri la “Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014, partea IV”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s