Cronica Planşa / It Takes Two to Fence (2014)

5 10 2014

Scenariul: Bogdan Ivaşcu, Gheorghe Andrei

Regia: Gheorghe Andrei

Durata: 80 de minute

Subiect (preluat de aici):

Alex, fost campion la scrimă, retras din activitatea competiţională din cauza unui accident la genunchi, primeşte şansa de a-şi relua activitatea sportivă din postul de antrenor. Anda e nou venită în echipa lui de scrimă şi, prin prisma pasiunii comune pentru sport, cei doi dezvoltă o relaţie care trece dincolo de barierele profesionale. Martorul acestei poveşti este Mircea, iubitul şi colegul de club al Andei. Gelozia lui o va aduce pe Anda in faţa unei alegeri între cariera sportivă şi relaţia de iubire cu Mircea.

Trailer

  

Producţie exclusiv independent românească, realizată prin DIUD şi prin DaKino, compania lui Dan Chişu, care e unul din producătorii filmului. Fără bani de la stat sau televiziuni.

În 20 februarie 2014, filmul a avut avanpremiera mondială la Festival International du Film d‘Amour (FIFA) din Mons, Belgia.

Articole: aici, aici, aici, aici, aici, aici.

Interviu cu regizorul: aici

Facebook: aici.

  

Am urmărit cu interes în ultimii ani ceea ce s-a numit „cinematograful independent” în România şi am fost „en garde” atunci când am aflat de o producţie a lui Dan Chişu, autor care îmi place, dar nu mă dă pe spate. De fapt, interesul meu personal în legătură cu filmul românesc Planşa este chiar mai vechi, înainte încă de a bănui că Dan Chişu era producător. Explicaţia este simplă: în 2011, am participat la castingul pentru rolul principal, dat în faţa coscenaristului filmului, Bogdan Ivaşcu. Evident, nu l-am luat şi mă bucur, pentru că actorul ales a făcut o treabă bună, aducând unul din punctele forte ale filmului.

Însă astăzi doresc, cu ocazia acestui articol scris la patru mâini, să atrag atenţia asupra unui concept fascinant la români prin absenţa sa:

MEDIÓCRU, -Ă, mediocri, -e, adj. 1. Care se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidențiază prin nimic, modest, banal. 2. Lipsit de inteligență, de capacitate ori cultură, de spirit; fără valoare. [Pr.: -di-o-] – Din fr. médiocre.

Limbajul popular a ales aproape exclusiv acest al doilea sens pentru a desemna un rezultat al muncii cuiva. Prin urmare, în „vorba din popor” a spune că un film este mediocru este oarecum similar cu a spune că este „prost”. Nota 5 este, de asemenea, în mediul universitar, nota ruşinii, cu care abia se trece (dacă se trece) un examen. Totuşi, nu asta este şi ceea ce înţeleg eu prin „mediocru”. Pentru mine, mediocru înseamnă „mediu”, adică nici bun, nici prost; nu de calitate, dar nici de lepădat; nici prea-prea, nici foarte-foarte. Adică imaginea serenă a paharului pe jumătate plin şi pe jumătate gol. 8299

Iată, am acordat un loc atât de special şi atâta spaţiu unei cronici pe care vreau să o transform într-un prilej de meditaţie asupra calităţii filmului românesc şi să-mi scriu oful pe care îl mărturisesc apropiindu-mă de al 20-lea articol despre starea cinematografiei româneşti din 2013-2014 publicat aici. În România, ca în multe alte ţări din spaţiul european, se fac filme bune şi filme proaste – nimic special în legătură cu asta. Ce deosebeşte mai ales critica de film românească de critica de film străină (eu mai citesc frecvent şi critica americană, franceză, italiană şi ocazional spaniolă) este ce aş numi eu mai degrabă un complex de inferioritate combinat cu un complex de abandon. Criticul de film românesc, când vede un film românesc prost, scrie că-i mediu (şi eventual nu scrie de rău), iar atunci când vede că-i mediu, scrie că-i bun – căci, nu-i aşa? – cinematografia românească trebuie încurajată, nu? Asta se datorează şi faptului că în România, criticii de film profesionişti, de la o vreme, adică mai de pe la sfârşitul secolului trecut, nu prea au mai avut o revistă de critică în care să scrie – aşadar, teama de a rămâne fără obiectul muncii şi teama de a nu deranja, şi-au spus cuvântul în defavoarea eticii deontologice: te invită autorul la avanpremieră/vizionarea cu presa, apăi se aşteaptă de la tine să scrii că-i bun filmul! Nu care cumva să scrii că e prost (eventual să mai scrii şi argumentat), că s-ar putea să se supere cineva pe tine!

plansa-247198l

Aşadar, să spunem lucrurilor pe nume: Planşa este un film mediu. Planşa promitea să fie al doilea film românesc despre coaching după Ba se poate! despre care am scris aici. Dar hélas – aş zice precum francezii, nu este cazul. Aceasta este concluzia la care a ajuns şi criticul din partea Discerne care a văzut filmul, şi cel puţin şi evidenţa de la Blog de Cinema susţine ideea. Cel puţin la data publicării acestui articol, jumătate din cronici sunt (foarte) pozitive, şi jumătate sunt (foarte) negative – chiar dacă, între noi fie vorba, ce a scris Oana Seitan numai cronică nu se poate numi.

Vă prezint în continuare cronica originală scrisă de George Perju, unul din autorii Discerne cu care v-aţi obşnuit, între altele, de aici şi aici. Apoi, vă prezint câteva extrase din ce au scris alţi critici.

Pro: intepretarea actorilor principali, regia, muzica, imaginea

Contra: scenariul, montajul

Ştefan Alexandrescu,

5 octombrie 2014

  plansa-1

Un film românesc care încearcă să fie altfel. Filmul îți atrage atenția încă de la primele sale cadre. De fapt, te păcălește: îți creează impresia că va fi unul din acele puține filme produse în România care au un mesaj clar, care transmit ceva coerent. Și aștepți în scaunul cinematografului și tot aștepți să descoperi ideea înspre care speri că se îndreaptă filmul. Și atunci când crezi ca vine acea idee în realitate se termină filmul și începe genericul. Tipic românesc! Ce surpriză: încă un scenarist român care nu știe cum să scrie sfârșitul unei povești! Şi când te gândeşti că la şcolile de scenaristică exact cu asta se porneşte: ca să ştii cum să scrii o poveste, trebuie să ştii cum se termină ca să ştii unde vrei să ajungi.

Deci povestea: avem una bucată tipă (Anda) care e într-o relație cu un tip (Mircea) și amândoi se antrenează la o sală de scrimă. Apoi avem un antrenor mai bătrân și unul mai tânăr (Alexandru), iar ăla mai tânăr începe să o pregătească pe tipă, timp în care se cam îndrăgostesc. Oare ce o să se întâmple, oare ce?! Chiar dacă pare excesiv de simplă descrierea narativă a acțiunii, în esență la aceasta se reduce scenariul filmului.

După cum am sugerat la început, regia îți cam ia ochii. Cu un stil regizoral predominant hand-held camera, ceea ce este destul de inedit pentru cinematografia românească, regizorul debutant Gheorghe Andrei pare să se inspire din filmografia lui Fernando Meirelles. Asta sună bine, însă cu un scenariu atât de slab precum cel pe care îl are filmul, regia nu face decât să fie pretențioasă (asta m-a făcut să îmi aduc aminte de unele din filmele lui M. Night Shyamalan – şi acesta nu e un compliment), demonstrând încă o dată cât de importantă este calitatea scenariului într-un film. Însă chiar și inedită, regia din film poate fi asemănată cu un actor bun care iese din rol din când în când: există momente când în șirul organic de scene frumoase, fluide apar brusc clasicele cadre fixe care îți aduc aminte că totuși vizionezi un film românesc.

Regia e bună, chiar bună – am stabilit deja acest lucru. Însă dnul Andrei nu a co-scris un scenariu la fel de bun pe cât de bine a regizat (sau să fie vina colegului Ivaşcu?); se pare că deocamdată are o dexteritate mai mare cu instrumentul camerei de filmat decât cu stiloul. Scenariul nu este chiar un dezastru, căci atunci nici Coppola nu putea să salveze filmul, însă lasă mult de dorit.

plansa-2

În primul rând, scenariul lipsește filmul de un bine-meritat ritm: evoluția narațiunii nu se produce treptat, într-un crescendo natural, ci în salturi, ceea ce face ca povestea să pară forțată, spusă într-o manieră artificială. Ceea ce este ridicol, ținând cont că povestea în sine, după cum am afirmat, este banală: o persoană intervine în relația de dragoste dintre alte două persoane. Simplitatea poveștii nu este însă o problemă. Există suficiente filme cu o intrigă lipsită de complexitate sau originalitate, dar care reușesc să fie capodopere deoarece conturează niște personaje interesante de care ne pasă. Acest lucru nu se întâmplă în acest film. În schimb, avem niște personaje despre care aflăm puține lucruri, nu știm cu adevărat nimic despre ele: de unde vin, ce le motivează, ce idealuri au, ce planuri de viață, ce concepție despre lume etc. Deşi, uneori, chiar şi astfel putem spune că am avea mize pentru capodopere: Lost in Translation (2003, R: Sofia Coppola), L’année dernière à Marienbad (1961, R: Alain Resnais) şi Fa Yeun Nin Wa (2000, R: Wong Kar Wai).

Gheorghe Andrei speră să acopere lipsurile scenariului cu o regie frumoasă, și parțial reușește, însă doar parțial. Spre exemplu, este prea simplist modul cum scenariul face trecerea de la comportamentul grosolan de început al lui Alex față de Anda la armonia perfectă cu aceasta din scenele următoare, fără niciun fel de faze intermediare, fără o construcție lină. Parcă cineva a rupt bucăți din scenariul ăsta însă toată lumea a fost de acord că merge și așa, că mai cârpesc ei din mers. Aşa cum multe intenţii bune duc la iad, drumul autorului de film spre groapa de gunoi a cinematografiei este presărat cu mici compromisuri care devin tot mai mari – oare asta s-o fi întâmplat?

În al doilea rând, scenariul pare să îndrepte filmul într-o anumită direcție la început ca apoi să facă niște zig-zaguri din care să nu mai înțelegi nimic. Filmul pare să fie despre coaching, și o bucățică mică din el am putea spune că este, însă apoi se transformă într-o banală (și o spun cu simț de răspundere) poveste de dragoste cu ceva dialoguri de calitate. Scenariul are în conținutul său și relațiile de mentorat dintre antrenorul mai bătrân și cel mai tânăr (Alex) precum și cea dintre Alex și Anda. Cu toate acestea, scenariştii au preferat să abandoneze dezvoltarea acestor relații complexe, care ar fi necesitat abilități reale de scenaristică, pentru a reintra în zona de confort a unei povești romantice neoriginale.

În al treilea rând, filmul acesta este, în buna tradiție a cinematografiei românești, fără coadă, adică sfârșit. Se termină atât de brusc, că nici nu ai timp să te învârți și să-ți dai seama ce s-a întâmplat. Râmâi doar perplex la modul subit cum începe să curgă genericul de jos în sus, sfidând parcă legea gravitației, chiar în momentul când credeai că urmează orgasmul scenaristic al filmului, ca urmare a unei speranțe dovedit deșarte că totuși filmele trebuie să aibă echilibru compozițional: început, mijloc și un binecuvântat sfârșit. Şi, din păcate, nici nu intervine vreo întârziată scânteie de tipul: „ah, dar filmul era despre altceva!”, urmând să descoperi măiestria ascunsă a ce a vrut de fapt să spună artistul. Nup. Nu avem în faţă un film de Cristi Puiu, sau Corneliu Porumboiu, care la o a n-a revedere să ofere binemeritată răsplătire.

Aș vrea să concluzionez această cronică exprimându-mi dorința de a vedea mai multe filme românești ale căror titluri să le pot înțelege în legătura lor cu acțiunea concretă a filmelor fără a fi nevoit să întreb regizorul: „scuazaţi, ce aţi vrut să spuneţi?” – mai ales dacă se întâmplă că nu nimeresc pe la proiecţia de gală.

Filmul ”Planșa” este o capodoperă de videoclip, chiar o sumă de capodopere aș îndrăzni să spun, însă nu funcționează acceptabil ca film. Funcţionează, dar mediu. Gheorghe Andrei este vădit îndrăgostit de propria regie (şi are talent, deci este o tănără promisiune a cinema-ului românesc), uitând însă că indiferent de cum filmezi (forma), este totuși esențial ce filmezi (fondul). ”Planșa” este un film de nota 5 (mediu) care încearcă să pară de nota 7 (foarte bun).

av. George Perju, completări de Ştefan Alexandrescu

pentru Discerne, 28 septembrie 2014

  url

Pro:

[este] tot mai greu să observi elementele bune, precum interpretarea Olimpiei Melinte, regia lui Gheorghe Andrei sau muzica originală semnată de Paul Ilea.

Marin Apostol

  Singurul lucru care salvează de la penibil acest film de debut nu are nicio legătură cu rezultatul, ci cu producția în sine. E un proiect finanțat cu bani puțini, din surse private, fără a face prea mult rău nimănui (deși Olimpia Melinte trebuie să învețe să și refuze roluri). Asta îl face mai ușor de trecut la categoria experiment eșuat decât de adăugat la lista din ce în ce mai lungă de catastrofe cinematografice ale anului 2014.”

Dragoş Marin

  

Acţiunea are loc la mare, iar aceasta, cu plajele, valurile şi apusurile sale, îşi donează fundalurile largi cu generozitate (marea în toate clipele zilei, în toate culorile şi anotimpurile), găselniţă bună pentru a umple o poveste urbană, pentru a aduce un suflu proaspăt, de vacanţă. […] Dacă regia este atentă, subtilă, cu simboluri şi fără multe explicaţii, cu decupaj strâns focusat pe chipuri, iar muzica interesantă, aşa electronică, pulsând şi dând ritm cadrelor, filmul îţi ia ochii cu imaginea digitală, de videoclip.

Cristina Zaharia

  

Filmul este proaspat, am simtit cadru cu cadru acest lucru si are o viziune cinematografica interesanta […] Si trebuie sa va spun ca mi-a placut enorm, chiar m-a impresionat din partea unei echipe tinere de realizatori, din partea scenaristilor si a regizorului, abtinerea de la orice aluzie sau scena sexuala. Tot filmul acesta are doar o imbratisare si un pupat de ramas bun!

Delia Marc

  

  url3

Contra:

În Planșa, Bogdan Ivașcu dă de pământ cu toate regulile de bun simț ale unui scenariu și se ascunde în spatele ideii de film independent, făcut cu resurse limitate și cu buget redus. Totuși, bugetul nu ar trebui să te împiedice să scrii o poveste cu un fir narativ logic, în care personajele să pară mai mult decât niște pioni ce sunt mutați din punctul A în punctul B fără nicio motivație anume.[…] Bogdan Ivașcu și Gheorghe Andrei par atât de grăbiți să ne spună o poveste în care nu se-ntâmplă nimic încât sar de la o scenă la alta, parcă dorind și ei ca totul să se termine cât mai repede.

Marin Apostol

  

Impresia pe care o lasă filmul e că dialogurile sunt în proporţie de 100% improvizate. Mai precis, extrem de prost improvizate, ca de nişte copii care au intrat într-o maşină a timpului şi au ajuns să fie adulţi […] Nimic, dar absolut nimic din ce presupune scrima nu e exploatat narativ câtuşi de puţin în filmul lui Gheorghe.”

Cătălin Olaru

  Actorii, rătăciți prin scenariu, rostesc cuvinte fără ca personajele lor să își (ne) comunice, în fapt, nimic. Adochiţei e cel care pare să se lupte cel mai tare cu textul, imprimând replicilor o cadență bizară, cu pauze lungi între bucățile frazelor.

Dragoş Marin

Text Copyright (C) Ştefan Alexandrescu şi George Perju, 2014

Imagini Copyright (C) DIUD, DaKino, 2014

 

Anunțuri

Acțiuni

Information

2 responses

30 03 2015
Live blogging despre gala decernării premiilor Gopo | DISCERNE

[…] de ce s-a insistat să se dea un premiu pt debut în lungmetraj. Evident că va trebui să ia Planşa. Pentru că e un film mediocru, faţă de America, venim!, Bucureşti, unde eşti? şi #Selfie […]

Apreciază

22 11 2015
Dan Chişu în peisajul filmului românesc | DISCERNE

[…] dacă în tehnică şi în format, Dan Chişu este un producător (de exemplu, şi al filmului Planşa, pe care nu l-a regizat, premiat cu 2 premii UCIN), el se comportă mai degrabă precum unul din […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: