Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014, partea II

În acest articol în 5 părţi, mi-am propus să trec în revistă filme selectate după următoarele criterii:

filme româneşti 100%;
lung-metraje de ficţiune;
au avut premiera pentru marele public în Bucureşti (şi, cel mai adesea în alte oraşe mari din ţară) de la 1 ianuarie 2013 până astăzi;
Nu sunt nici măcar mediocre, ci sunt proaste sau foarte proaste.

În prima parte a acestui articol, am scris introducerea şi argumentarea. Continui în partea a II-a cu primele 3 filme din listă.

1. #Selfie (2014)

Regia: Ana Cristina Jacob

Scenariul: Ana Cristina Jacob, Maria Spirache, Alexandru Molico, Georgiana Alexandra Caraman

Produs de Media Pro

A avut 27 de variante de scenariu. Autorii au încercat să intre în Cartea Recordurilor.

Cineva să le spună celor de la Cinemagia că acest proiect este împlinirea vechiului titlul Liceenii 2000.

Cel mai popular film românesc din 2014, lucru demonstrat prin public şi încasări.

Iulia Blaga notează că filmul e

„plin de clisee ca pomul de Craciun de la Pro TV […] aglomereaza clisee pe care spectatorul nu le poate inghiti fara noduri pentru ca exuberanta celor trei eroine nu e sustinuta constant de scenariu si regie.

Filmul te pierde inainte sa ajunga la jumatate. Obosesti de atatea maini aruncate in sus, tipete, rasete si certuri nejustificate. […] Faptul ca apar in cameo-uri Andreea Esca, Mihaela Radulescu, Nicoleta Luciu, George Vintila, Smiley sau Alex Velea ii va innebuni probabil pe fanii acestora, dar filmul nu e mai bun prin asta. Bine macar ca nu apar si alte vedete ale trustului ca sa nu arate filmul chiar ca sarbatoarea de 1 Decembrie.”

Dan Becerescu notează în cronica sa:

„Cred ca #Selfie va fi filmul RO cu cele mai multe intrari in cinema in 2014. Nu pentru ca va fi cel mai bun, ci pentru ca e facut pentru un public tanar, nepretentios (am fost galant cu exprimarea asta), care vine in cinema. “

Alte cronici ale filmului: aici, aici, aici.

Articole: aici, aici, aici

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Cristina Iacob va mai lansa încă un film marca Pro în toamna aceasta: Iubirea este un dar. Înduioşător titlu, nu altceva!

Trailer

(continuă să citești după media ↓)

2. Kyra Kyralina (2014)

Produs de Vlad Păunescu

Scenariul: Dan Piţa şi Ioan Grigorescu, după Panait Istrati

Regia: Dan Piţa.

Filmul a avut premiera în forţă săptămâna trecută şi deja a intrat în top 10 box office pe weekend-ul trecut – a strâns până acum peste 3000 de spectatori şi 10.000 de euro, ceea ce este un început promiţător – dacă va continua, are şanse să ajungă în topul filmelor româneşti după numărul de spectatori sau după încasări până în ianuarie 2015.

Producţie de epocă realizată la Castel Film, cea mai nouă ecranizare a operei clasice scrisă de Panait Istrati. Filmul a avut o proiecţie în avanpremieră în noiembrie 2013 la Brăila şi una în mai 2014 la Cannes. Filmul a fost turnat în întregime în 2012 şi a fost montat şi finalizat în 2013. A avut premiera la începutul lui septembrie 2014 în cinematografe din principalele oraşe din România.

Nu înţeleg de ce a durat un an ca să îi facă premiera. Este posibil ca majoritatea să fi avut aşteptări scăzute de la un nou film de Dan Piţa, dar eu chiar mi-am dorit să fi citit de bine. Deşi în timpul comunismului din România era unul din cei mai buni regizori autohtoni, ultimele sale filme au dezamăgit profund. Dan Piţa s-a alăturat astfel generaţiei sale de autori bătrâni, care nu au mai fost în stare să facă filme bune cel puţin de la începutul secolului încoace: Sergiu Nicolaescu, Mircea Daneliuc, Stere Gulea.

Din nefericire, în ciuda valorilor de producţie (costume, scenografie, imagine), filmul este prost scris, prost jucat şi prost regizat. Florin Barbu ne împărtăşeşte opiniile sale:

„De exemplu,cum bine observa cineva,șorțul Rotarului (Mircea Rusu),soțul Kyrei era tot timpul curat,deși era proprietarul unui atelier de fierărie.Și chiar dacă nu trăgea la foale și la baroase,tot arăta ca un supervizor.La fel și cu hainele fraților Kyrei,Ilie și Cosma (Florin Zamfirescu și Constantin Florescu),pe lîngă faptul că nu „emanau” o anumită împuțiciune,avînd în vedere unde-și pierdeau timpul cei doi,prea semănau cele ale personajelor din trilogia ardelenilor americani… […] .Eu nu cred că,pentru un asemenea proiect,acești bani mai sînt suficienți.Și asta a fost și senzația pe care am avut-o aseară,privind ecranul,că este un film făcut „cu ce avem”.Din păcate,efortul și bunele intenții nu (mai) sînt suficiente pentru re-crearea unei lumi pe care să o simțim autentică,vie și care să nu ne lase senzația de butaforie.[…] Pe scurt,imaginea are aspectul unui film de epocă de acum 30 de ani,arată ca unul din acele vremuri,e vetust.[…]Important este ca lumea pe care o văd (re)creată pe ecran să fie viabilă în datele artei cinematografice.Lumea Kyrei Kyralina a domnului Dan Pița este,cel mult,o vitrină.E prea multă naftalină acolo,trecutul acelei lumi frumoase,la vremea ei,a năpădit și a anchilozat mijloacele care ar fi trebuit să ne-o restituie în 2014.”

Emma H. Art scrie pe raftul cu idei:

„Prestatiile actoricesti au anihilat efectul produs de elementele de recuzita, cel putin pentru mine care am fost si sunt fascinata de cartile sale.[…] Personajele lui Panait Istrati au forta, sunt pasionale si voluptuoase, pe cand personajele din film mi-au parut lipsite atat de vlaga, cat si de emotie.”

Marcel Prost scrie pentru cinemateca.eu:

„Scenariul si muzica sunt subiecte discutabile; coloana sonora devine monotona si, dupa un sfert de ora, inceteaza sa te mai transpuna in epoca si locurile Brailei lui Istrati. Scenariul, care banuiesc ca e viziunea de autor a lui Dan Pita, m-a lasat rece. […]Din pacatele mele, n-am priceput ce cauta sa spuna filmul; stiu ce-a vrut sa spuna Istrati, insa. Omul avea talent de povestitor, stia sa te soarba in actiune, chiar daca actiunea in sine nu facea multe parale. Vorba lui Iorga „avem de-a face cu un hamal din portul dunarean” (si nu cu un scriitor); totusi, povestea originara a Chirei se leaga, asa, pe jumatate balcanic, pe jumatate fanariot, dar se leaga. Povestea pe care ne-o spune Dan Pita nu se leaga; e un amalgam de violenta si frivolitate, peste care toarna drama umana rurala si cugetari de profunzimi indoielnice, si iese un ghiveci greu digerabil.”

Dragoş Marin scrie pentru Film reporter:

„Nimeni nu știe să facă film de epocă în România (poate Jude și Puiu mă vor contrazice), și mai e și scump pe deasupra, dar CNC-ul găsește totuși bani să finanțeze astfel de proiecte vanitoase și goale pe dinăuntru, la care directorii noștri de imagine competenți și scenografii muncesc cu spor – încărcând prea tare cadrul, în unele momente -, pentru ca produsul finit să cadă spectaculos în nas pe mâna unui scenariu (de Ioan Grigorescu și Dan Pița) care ar fi trebuit să fie evident o idee proastă, încă de la primele variante.”

Ioana Raluca Popescu scrie pe Edge and Back:

„“Kyra Kyralina”… nu stiu cum, nu stiu de ce dar vroiam sa fie un film bun. Socoteala mea de-acasa cu ce s-a intamplat aseara la Cinema Elvira Popescu mi-a demonstrat inca odata ca aroganta si neputinta merg brat la brat si dintr-o poveste superba s-a ales praful.[…] Se vorbea aseara foarte frumos. Despre metafore si parabole, despre ce o sa inteleaga publicul. Ei bine uite cum imi sare mie mustarul si intreb si eu cu toata seriozitatea de rigoare daca cumva cei prezinti la fata locului am fost luati de prosti sau drept o mana de habarnisti in materie de filme.[…] Efectul de umor involuntar rasare la tot pasul in film. De la jocul insipid, inodor si incolor al damelor pana la dialogul din of. […] Toata distributia recita replicile ca pe scena Teatrului National iar noi trebuie sa cautam metafora si parabola din aceasta productie. Cum sa nu.[…] Nu ne-am prins insa cum dracu’, in 2014, in Romania se fac filme in halul asta de proaste dar primesc eticheta de film de autor sau film “baroc”. Pentru ca, nu-i asa, publicul e dobitoc si multi dintre noi nu atingem sferele de clestar ale cunoasterii. Sa revenim cu picioarele pe pamant si sa facem filme asa cum sunt cele marca Nae Caranfil sau Calin Netzer.”

Ionuţ Mareş scrie în Metropolis:

„„Kyra Kyralina” este un film anost, fără suflu și prețios la nivel de imagine. Și doar cu răzlețe răbufniri (mai exact, câteva încadraturi și lucrături de montaj) care amintesc de un vechi regizor talentat și care pot înșela pentru o clipă publicul că întreaga punere în scenă ar putea lua o turnură salvatoare. Nu se întâmplă minunea. Și asta în primul rând din cauza neinspiratei distribuții sau, mai exact, a unei defectuase dirijări a interpreților (câțiva dintre ei, cu puțină experiență sau chiar la debut) și a deficitului regizoral de a simți și reda firescul (nu realismul sau naturalismul!)”

Articole: aici, aici.

Trailer

(continuă să citești după media ↓)

3. Domnişoara Christina / Miss Christina (2013)

Regia: Alexandru Maftei

Scenariul: Alexandru Maftei, Raluca Durbaca

Produs de: Abis Studio, care atunci când nu se ocupă de post-producţie la producţii româneşti respectabile, funcţionează ca un fel de parodie de studiou românesc unde se lucrează porcării şi filme-fantomă pe bandă rulantă (câteva exemple: Undeva la Palilula, Potretul luptătorului la tinereţe (Constantin Popescu)

Filmul se vrea o combinaţie de horror cu film fantastic. A luat premiile Gopo pentru muzică, machiaj şi costume (nu că ar fi avut cine ştie ce concurenţă).

Regizorul mai are la activ comedia romantică Bună, ce faci? (2010), o mediocritate pe care am avut fericirea să o văd la proiecţia pentru presă. De data asta, însă, Maftei nu a mai reuşit performanţa de a face o mediocritate. A făcut un film foarte, foarte prost.

Cătălin Olaru scrie în Post Modern:

„textul lui Mircea Eliade citit de distribuția filmului Domnișoara Christina sună la fel de veridic ca un sonet de Shakespeare recitat de un emo. […] trecutul ăsta vătuit în care se petrece acțiunea filmului se revendică mai degrabă de la universul reclamelor TV care exploatează resursele, aparent nesfârșite, ale românilor de nostalgie pentru vremurile de altădată. […] E ca și cum un angajat zelos de la Abis Studio, când i s-a zis Fă și tu rost de niște sunete din astea, de horror, a dat iama în primul site care i-a apărut la căutarea pe Google cu scary sounds și a descărcat absolut tot ce a găsit (în timp ce altcineva, și mai zelos, a și folosit întreg purcoiul de materiale rezultate). […] Pentru o anumită parte a publicului, filmul lui Maftei e fără cusur. Singura condiție e ca acei spectatori cuminței să nu fi văzut în viața lor un horror. […] îngroașă indecent linia filmelor extrem de proaste lansate anul acesta”

Ionel Pui scrie ceva mai indulgent pe EliberArt, despre cum s-a dus dracului cariera de actriţă a Maiei Morgenstern:

<<În reclama la cafea, Maia Morgestern reuşeşte totuşi să facă un rol bun; ca spectator chiar o crezi. Ai cumpăra o cafea. Şi-a atins scopul. Aici, însă, lucru valabil şi la restul distribuţiei, face o doamna Moscu foarte nenaturală. Replicile sunt rostite mecanic, nu se creează o identificare între ea şi personaj, te uiţi la ea îmbrăcată în haine de epocă, într-un conac de secol XIX, cum mănâncă pe ritm accelerat o friptură, şi-ţi zici „hei, uite-o pe tipa din reclama cu Don Caffe îmbrăcată în haine de epocă cum mănâncă în ritm accelerat o friptură”

Alessia Cremenescu scrie de asemenea pe Eliber Art:

“Acțiunile sunt aproape indescifrabile. Sunt multe goluri de-a lungul peliculei, multe fraze de neînțeles, atât verbal – căci șoaptele abia dacă se aud, chiar și într-o sală de cinema –, cât și din punct de vedere narativ. […] Cred că merită să-l vedeți la cinema doar ca să vă amuzați. Nu este un film revelator sau înspăimântător, este o primă încercare de a aduce teroarea în inima românilor, o îmbinare de elemente supranaturale din legendele românești, dusă la un nivel inedit, dar modest.”

Angela Alexandru scrisese o cronică laudativă la adresa filmului, dar se pare că între timp s-a răzgândit şi a retras-o.

Şerban Dobroiu notează pe Cinemagia:

„Actorii pronunţă uneori replicile de parcă le-ar sculpta în piatră, iar unele reacţii sunt neconvingătoare. Totodată, se vede că Maftei ar fi avut nevoie de un buget mai generos pentru a aduce pe ecran visele bântuite ale lui Egor. „

Lucian Maier apreciază atmosfera filmului, critică jocul artificial al actorilor şi scrie pentru Film Sense:

„filmul pare căutat: pare că ar vrea să spună anumite lucruri adînci, însă nu ştie exact cum să spună aceste lucruri şi atunci caută. Însă căutarea fără rezultat devine formă goală, preţiozitate. Nu întîmplător muzica vibrantă (compusă de Jon Wygens) e lăsată să suplinească emoţional ceea ce imaginile nu ajung să transmită ca idee, o situaţie constantă de-a lungul peliculei.”.