Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014, partea I

 

Am scris până acum despre mai multe filme româneşti proaste din perioada 2013-2014. Unele dintre ele (exemple aici, aici, aici), este absolut evident că sunt proaste şi se numără printre cele mai puţin cunoscute. Apoi am scris despre coproducţiile româneşti care au dat chix (aici şi aici).

Aici şi aici am examinat documentarele de proastă calitate care au marcat industria de lung-metraje şi mediu-metraje din România. Am hotărât că este timpul să mă ocup, în cele din urmă, de filmele proaste, dar cu pretenţii, de filmele cele mai populare care au apărut în cinematografele româneşti în ultimul an şi jumătate.

Dar, înainte de a da curs unei meta-analize, după cum v-am obişnuit în această serie, vă împărtăşesc în acest articol mai multe lucruri pe care e interesant să le notăm. De ce este important ca, atunci când analizăm starea cinematografiei româneşti contemporane, să ne plecăm şi asupra filmelor proaste? Deoarece, cred eu, astfel putem să învăţăm lecţii preţioase şi adevăruri dureroase. A eticheta filmele proaste drept proaste, cu atât mai mult cu cât ele sunt prizate de public, este un act de cultură, de conştiinţă şi de abandonare a iluziei că „trebuie să fim mândri de filmul românesc pentru că este românesc”, ca şi cum nu am avea suficiente filme româneşti de calitate care chiar merită văzute, pe care le-am cuprins în liste  aici, aici, aici, aici, aici şi aici.

Din aceste două topuri nu putem observa că jumătate din titluri candidează cu succes nu doar la topul celor mai văzute şi „cumpărate” filme româneşti 100% din 2013, ci şi la topul celor mai proaste filme autohtone din ultimii doi ani. Despre acestea, precum şi unele „noutăţi” apărute pe piaţă, am ales să scriu în acest articol amplu şi argumentat. Mărturisesc că din aceste 7 premiere în 2013 şi 2 în 2014, am văzut doar Câinele japonez, tocmai datorită cronicilor care m-au convins că acestea sunt concepute spre a fi aplaudate de critici care fie şi-au lăsat creierul acasă, fie nu vor să supere pe cineva, fie s-au lăsat hiperentuziasmaţi de faptul că există film românesc de public care este bine (?) marketat.

Dacă am scris despre filmele româneşti bune, despre filmele aşteptate (aici şi aici), este normal să fac şi treaba pentru care probabil că multă lume va arunca cu roşii stricate în mine. Urmează să fac o listă a celor mai proaste şi cele mai populare filme româneşti pe care nu le-am văzut (afară de Câinele japonez) şi pe care nu le-aş vedea nici dacă m-ar plăti cineva pentru asta. Având în vedere că multe din aceste filme sunt atât de proaste că bubuie, v-am împărtăşit şi vouă câteva gânduri pe care le-am cules de pe internet în legătură cu ele. Vă invit să faceţi click pe linkurile recenziilor pentru a le citi în întregime.

Desigur, nu este neapărat că ele sunt proaste, unele din ele ar putea fi chiar mediocre! Dar, cui îi pasă? Şi-aşa nu am să le văd niciodată.

Oare cei care scriu cronici pozitive şi acordă note mari unor filme precum Love Bulding sunt „pe-o mână” cu echipa de producţie, au ceva datorie doar de ei ştiută faţă de aceasta sau sunt doar binevoitori şi foarte, dar foarte, naivi, visători şi generoşi? “ (Ion Indolean)

Una din misiunile criticului de film este acela de a-i deştepta pe autori (regizori, scenarişti, producători) că ceea ce fac este greşit, foarte greşit. Căci, dacă un film românesc are un succes de public şi eventual mai încasează şi vreun premiu în cine ştie ce condiţii sau cine ştie pentru ce ciudăţenie, este în riscul de a se clama un semizeu, iar toţi cei care îi contestă performanţa, să se considere că „au ceva cu ei”. Astfel, se construieşte un intelectual de carton. Să ne amintim de unul din cele mai proaste filme din 2012, După dealuri, despre care vă invit să (re)citiţi aici, aici şi aici. Zic doar „unul din cele mai proaste” pentru că a avut candidaţi puternici cu care s-a luptat în 2012 pentru titlul de „cel mai prost film”, între care mai ales Undeva la Palilula.

În ziua de astăzi, este un advărat tabu să scrii că într-un film românesc nu e nimic bun, mai ales atunci când respectivul film reuşeşte să fie vizionat cu zecile de mii la cinematograf şi reuşeşte să încaseze ceva peste 100.000 de euro – sumă care asigură „intrarea în istorie”.

Problema cu cronicile negative e că pe unii îi determină să evite filmul, pe alții, să te evite pe tine. Dacă nu-ți place nimic, dar absolut nimic, se prea poate ca problema să fie a ta, iar filmul să fie în regulă, nu? Poate ești tu mai al dracului și nimic nu-ți place, poate ești posac din fire, poate la ursuz în dicționar e poza ta.” scrie aici Cătălin Olaru.

Nu ar trebui să mire pe nimeni, aşadar, că multe din filmele proaste şi populare pe care le-am ales sunt produse şi/sau distribuite de Media Pro, care de obicei face filme proaste şi ocazional medii (California Dreamin). Acestea sunt filme cu mult sclipici, buget impresionant de marketing şi cu multă artificialitate lipsită de substanţă.

Ca de obicei, am ales să iau în considerare anul în care filmul a avut premiera în Bucureşti pentru publicul larg, nu anul în care producţia s-a încheiat sau a avut premiera pe la diverse festivaluri. Ordinea aleasă pentru filme este aleatorie.

O notă specială ţin să menţionez. Olimpia Melinte este o actriţă cu talent, premiată pentru rolul din coproducţia Canibal, film bun, pe care l-am văzut şi despre care am scris aici. Ea a putut fi văzută până acum de publicul larg în 4 filme proaste: Cele ce plutesc (2009, R. Mircea Daneliuc), Şapte opere de milostenie (R: Gianluca şi Massimiliano DeSerio, 2012), Killing Time (R. Florin Piersic, jr, 2013) şi #Selfie (R. Ana Cristina Jacob). În următoarele 6 luni, ne aşteptăm să o vedem în alte 3 lung-metraje româneşti: Planşa (2014, R: Gheorghe Andrei), Bucureşti NonStop (2014, R: Dan Chişu), Proiecte de trecut (2015, Andrei Zincă).

Deşi este fără îndoială una din cele mai active actriţe româneşti din ultimul an, putem bănui că nu a refuzat niciun rol, ceea ce e este o condiţie esenţială pentru supravieţuirea în carieră a unui actor în România. Sper ca măcar o parte din aceste filme aşteptate să se ridice peste nivelul lung-metrajelor anterioare, altfel Olimpia Melinte riscă în câteva luni să îşi ataşeze numelui său proasta reputaţie: „dacă e film românesc cu Olimpia Melinte, atunci sigur e prost”.

Vă împărtăşesc în primul rând doar lista celor mai proaste filme, despre care voi scrie în detaliu în părţile 2 şi 3 ale acestui articol, citând cronicari români. Ordinea este complet aleatorie.

  1. #Selfie (2014)

  2. Kyra Kyralina (2014)

  3. Domnişoara Christina / Miss Christina (2013)

  4. Sunt o babă comunistă / I’m an Old Communist Hag (2013)

  5. Nu hiu faimos ama hiu arman / I’m not famous, but I’m Aromanian (2013)

  6. Funeralii fericite  (2013)

  7. Mamaia (2013)

  8. Killing Time (2013)

  9. Câinele japonez / The Japanese Dog (2013)

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Anunțuri

3 gânduri despre „Cele mai proaste şi populare filme româneşti din 2013-2014, partea I”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s