Fie pacea cu tine!

Mâine, 28 iulie, este zi de sărbătoare, în caz că nu ştiaţi – deşi sunt sigur că ştiţi cel puţin o sărbătorită!

Este (una din) Sf. Irina. Mai multe despre viaţa acesteia vă recomand să citiţi aici. A trăit în sec. IX-X d. Hr. S-a născut în Capadocia într-o familie aristocrată. A avut o soră care s-a căsătorit cu Vardas, fratele Împărătesei Teodora. Împărăteasa Teodora, care conducea Imperiul Bizantin după moartea lui Teofil ca regentă a fiului ei, a restabilit ortodoxia şi a îndepărtat iconoclasmul – o erezie. Teofil a fost ultimul împărat bizantin care a susţinut această erezie, care a fost condamnată la sinodul al VII-lea ecumenic (al doilea de lşa Niceea), convocat de  Împărăteasa Irina Ateniana în 787 [later edit – va fi în curând prăznuită, la 7 august].

La mulţi ani tuturor celor care îşi sărbătoresc onomastica astăzi!

Numele „Irina” , în greacă (εἰρήνη /eirēnē) înseamnă „pace”. În concordanţă cu această semnificaţie, Sf. Irina, stareţa mănăstirii Hrisovolant (în engleză este cunoscută ca Irene Chrysovalantou), a reuşit să întărească sufleteşte pe mulţi ale căror morţi se apropiau. Ea a avut darul facerii de minuni şi al profeţiilor. A avut o viaţă îndelungată, iar de-a lungul acesteia, simpla ei prezenţă reuşea să liniştească oamenii. Desigur, este vorba despre acea pace sufletească, pe care mulţi o caută în alte părţi decât la Biserică. Cu această ocazie, profit pentru a aduce în discuţie noţiunea de pace, în sens creştin.

Pentru a exista pace, în sensul ei geopolitic şi religios, este necesar ca cei ale căror convingeri aparţin unei religii/confesiuni sau alteia să se tolereze unii pe alţii. Noţiunea de „toleranţă” este foarte divers înţeleasă, aşa cum scriam şi în articolul „Românii suferă de agonia înţelegerii„. Ei bine, de data aceasta, să vedem ce înseamnă toleranţa din punct de vedere ortodox. Un extras foarte interesant asupra căruia doresc să vă atrag atenţia, dintr-o carte pe acest subiect, se găseşte aici.

Chiar dacă pe timpul Sf. Irina, creştinismul ca religie  nu se ramificase în confesiunea ortodoxă şi confesiunea catolică, existau puncte de vedere diverse (şi sângeroase) chiar între cei care purtau numele de „creştin”. Politica de toleranţă religioasă, la nivel de stat, fusese practicată de împăraţi dreptcredincioşi încă de la Sf. Împărat Constantin cel Mare, dar la conducereaImperiului Bizantin s-au perindat atât conducători drepţi, cât şi conducători înşelaţi şi înşelători. Unii dintre conducători au permis tuturor religiilor să se manifeste fără să se amestece pentru a-i tortura sau ucide pe cei care credeau altfel, alţii dimpotrivă – la fel cum şi în zilele de astăzi, de-a lungul istoriei unui popor, perioadele de dictatură au alternat cu cele democratice. Însă creştinii adevăraţi, cei care au trăit după ceea ce este creştinismul în Scripturile, dogmele şi Sf. Tradiţie nemodificată de la Sf. Părinţi, nu au folosit diferenţa de credinţă pentru a comite violenţe împotriva celor care credeau altceva.

Gândirea tipic românească în alb şi negru despre care au scris cei de la Result Consulting aici şi Constantin Rădulescu Motru aici, pare să accentueze, în acest context, trecerea de la o extremă la cealalt. Iar românii au tendinţa să nu folosească gândirea în alb şi negru acolo unde este cazul, pentru a separa minciuna de adevăr.  Mai exact, românul îşi spune: „nu numai că este rău să omori pe cineva pentru că crede altceva decât tine, dar este bine să admiţi că s-ar putea să aibă dreptate!”. De fapt, a doua parte a acestei asumpţii este mai jignitoare şi mai periculoasă decât prima, din punct de vedere social şi sufletesc. De ce?

Ce scrie în Noul Testament despre atitudinea referitoare la cel care susţine religios alte idei decât cele ale credinţei lăsate apostolilor? De ex., la Tit 3:10-11: „Pe omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, îndepărtează-l, ştiind că unul ca acesta s-a înstrăinat şi rătăceşte-n păcat, osândit de sine însuşi”. De asemenea, Iisus Hristos a spus: „Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa.” (Matei 10: 34-35). Desigur, acestea nu sunt îndemnuri la violenţă, ci la tranşanţă.

Fiecare om, dacă are o credinţă fermă în confesiunea sa, va considera în mod natural că aceasta este cea adevărată. Aceasta este o trăsătură fundamentală a credinţei. Prin urmare, el nu va considera că „poate mai există adevărul şi în altă parte”. Pentru cineva care are o gândire logică şi credinţă, este cunoscut că „adevărurile” promovate de confesiuni, şi cu atât mai mult, de religii diferite, se exclud. Astfel, aşteptarea ca cineva să recunoască faptul că „ai şi tu dreptate” (ca în povestioara cu Vlad Ţepeş de la sfarsitul articolului) este una care loveşte în însăşi temelia credinţei. Desigur, sunt aceia care se consideră credincioşi sau adepţi ai unei religii/confesiuni, care nu percep nimic rău în a recunoaşte alte religii/confesiuni – cel mai adesea, aceştia nu îşi cunosc bine nici măcar propria credinţă. Îmi amintesc că atunci când locuiam în Belgia, am avut odată o discuţie cu un preot catolic convertit la ortodoxie, despre căsătoriile interconfesionale: „credinţa nu contează atunci când pentru fiecare dintre cei implicaţi, credinţa chiar nu contează”.

Pacea între credincioşi este una care tolerează, dar nu admite. Aici este cheia înţelegerii. Aceasta este pacea pe care şi ortodoxiaadevărată  o promovează – sau, cel puţin, ar trebui să o promoveze.

Acestea fiind spuse, în încheierea acestui articol, doresc să vă împărtăşesc o metaforă scrisă de Paolo Coelho:

„Diavolul discuta intr-o zi cu prietenii lui, cand au vazut un om mergand pe drum. L-au urmarit cu privirea si au vazut ca s-a aplecat ca sa ia ceva de jos.

– Ce-a gasit? a intrebat unul dintre ei.

– O bucatica de Adevar, le-a raspuns diavolul.

Prietenii s-au privit foarte ingrijorati. In fond, o bucata de Adevar ii putea salva sufletul acelui om si prin urmare ar fi fost unul mai putin in iad. Insa diavolul parea foarte linistit, privea fara grija peisajul.

– Nu esti ingrijorat? a intrebat unul dintre prietenii lui. Doar a gasit o bucata de Adevar!

– Nu conteaza, a raspuns diavolul. Stii ce va face cu bucatica asta? Ca de obicei, va crea o noua religie. Si in acest fel va reusi sa-i mai indeparteze si pe altii de Adevarul Absolut…”.

Istorioara cu Vlad Ţepeş pe care v-am promis-o ]n cadrul acestui articol:

Vin doi împricinuiţi la Vlad Ţepeş (care a fost un mare diplomat al istoriei române, în ciuda anumitor informaţii despre politica sa juridică). Unul începe să se justifice:

– Iată, mărite, i-am închiriat acestui om căruţa mea ca să se ducă la târg cu ea şi când-colo, l-am prins că stătea la umbra ei. Am negociat la un ban pentru căruţa închiriată pentru târg. Pentru că a folosit şi umbra, trebuie să-mi dea jumatate de ban în plus!

– Ai dreptate, îi răspunde Vlad Ţepeş.

– Bine, mărite, şi eu credeam că umbra e inclusă în preţul negociat!

– Ai dreptate, îi răspunde Vlad Ţepeş.

Se apropie sfetnicul de încredere al domnitorului şi-i şopteşte la ureche:

– Mărite, nu pot să aibă amândoi dreptate!

– Ai şi tu dreptate!

PS: Sunt nu mai puţin de 10 sfinte Irina în calendarul creştin ortodox. Pentru cei care doresc să-i închine o rugăciune Sf. Irina ce este sarbatorita maine, iată aici şi acatistul ei.

 

Anunțuri

Un gând despre „Fie pacea cu tine!”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s