Cele mai debile „filme” româneşti din 2013-2014, partea II

12 07 2014

 

Nicio pădure fără uscături

Am scris în martie, mai şi iunie anul acesta despre filme româneşti despre care am fie convingerea, fie măcar bănuiala că sunt bune şi interesante, sau cel puţin medii (5/10). Am ales aceste filme pe baza vizionărilor mele sau pe baza cronicilor şi a articolelor despre acestea.

Dacă am scris despre partea frumoasă, merituoasă a cinematografiei româneşti, este cazul să nu ne eschivăm şi să scriem şi despre bălăriile, porcăriile, dudele, panaramele de filme româneşti (ce am scris cursiv sunt termeni tehnici 🙂 ).

Un lucru important trebuie precizat: cinematografia românească drept cultură este subvenţionată de statul român prin CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei) care oferă în fiecare an vreo câteva milioane de euro pentru proiecte cinematografice. Acesta e un criteriu important. Partea I, aici.

Lista filmelor proaste. Filme debile. Partea II

 

5. Terapie pentru Crimă /Therapy for Murder (2014)

Regia: Kiki Vasilescu

Programat spre lansare în septembrie 2014, căci de ceva vremese află în post-producţie.

Să mai zică Veta că n-avem film de acţiune românesc 🙂 !

În regia lui Kiki, un nume predestinat pentru regie, Cream (cunoscută şi drept „Claudia Pavel”) îşi flexează muşchii pentru a deveni peste noapte asasin profesionist. Văzând trailerul, te trec fiori pe şira spinării, nu? Sunt convins că până la final băieţii răi got creamed.

Acest film în mod particular a fost atât de prost, încât Filme-carti.ro, care dau note de trecere chiar şi la cele mai cretine filme româneşti, i-a dat nota 3!

Cu aşa debut promiţător, rivalizează cu o altă „superproducţie” românească de acţiune, din 2009: Curierul.

 

 

6. Ana (2014)

Regia: Alexa Visarion

Cineva să le spună celor de la Cinemagia că acest film este din 2014, nu din 2010.

Danny LeFleur afirmă în cronica sa, intitulată „o porcărie cu pretenţii de artă”:

„Un scenariu fără noimă, replici false, gesturi și reacții deconcertante până la enervare ale personajelor, joc prost pe toată linia.[…] Cu Ana, Alexa Visarion reușește să se înscrie în lista autorilor celor mai proaste filme post-decembriste, alături de Cristina Nichituș (Și totul era nimic), Marius Theodor Barna (Casanova, identitate feminină, Dincolo de America, pe genericul filmului lui Alexa în rol de producător), Sinişa Dragin (Faraonul), Ioan Cărmăzan (O secundă de viață și, în general, toate celelalte filme ale sale) și fiul, Deian Cărmăzan (Pasărea neagră care râde) și-mi cer scuze dacă am uitat pe cineva.

Carmen Irimia scrie în cronica ei numai cuvinte de laudă despre film. Nu menţionează absolut niciun cusur. Probabil că este filmul perfect mult aşteptat de cinematografia românească ce va fi nominalizat la Oscar. 🙂 Sau poate că este o femeie fără cultură cinematografică ce a văzut şi ea, în sfârşit un film românesc pentru prima dată – nu de alta, dar nu prea oferă argumente pentru laude.

M-am prăpădit de râs citind-o pe Ana Maria Papadimitrieu se simte pătrunsă de un fior sublim pe măsură ce

„Scenele din film sunt prezentate într-o manieră pur modernistă, căci ele par a nu avea nici o legătură unele cu altele, ni se derulează în fața ochilor precum gândurile necontrolate, […] Comunismul este prezentat într-o manieră histrionică – într-un birou dominat de portretul deformat de rânjet a lui Ceaușescu, o secretară grasă și bătrână dă cu spray în toaletă și îi explică protagonistului de ce a fost refuzat scenariul lui. Un pitic handicapat apare pe holuri în mod repetat și cere liniște, pentru că «se vizionează un film interzis».  […]

tânăra fată îi explică bătrânului scenarist că nu are rost să scrie nimic, deoarece “cuvintele, câte stele pe cer, sunt inutile. Scenariul este plin de figuri de stil: «cât suflet curge pe-aici», zice eroina privind apa, sau îi strigă la un moment dat personajului masculin: «te-ai chinuit să înalți prăbușirea asta!».[…]  Accentele deconstructiviste pot fi observate prin faptul că în mod constant, în planul acțiunii filmului nerealizat, avem detalii și explicații ale realizării lui tehnice. Ezitarea de a oferi o soluție clară, absolută a problemelor, ideea că realitatea ia forma prin prisma propriei noastre lentile, toate acestea sunt idei postmoderniste. […] discuția cu dumnealui, respectând jocul postmodernist consacrat al autorului cu publicul său, ne-a sugerat doar nenumărate alte interpretări, împingându-ne imaginația cu mult dincolo de limitele filmului.”

Deci e musai să vedeţi filmul cu asistenţa autorului, care să vă explice tot ce a vrut el să facă pe ecran dar nu a reuşit… Între timp, lăsaţi-vă creierul acasă… Pentru nefericiţii care vor avea ocazia să vadă filmul fără prezenţa autorului, mă tem că îi paşte privarea unui act cultural de primă mână: „cum să-l convingi pe spectator că laptele negru pe care nu îl vede este de fapt alb”. Alexa Visarion explică în interviul intitulat „La proiecţia filmului Ana, nimeni nu a mai jucat rolul spectatorului” de ce prezenţa sa în cinematografe este absolut vitală: „Mă interesează foarte mult să fiu prezent în cinematografie, expresia mea filmică să fie distinctă.”. Despre intenţiile sale cu acest film, afirmă: „Vrea doar sa caute adevărul în multitudinea adevărurilor care ne permit la un moment dat să nu înţelegem şi neînţelegând să avem tăria să continuăm căutarea”.

Aşadar, non-regizorul a făcut un film fără logică, fără direcţie, fără sens, pe care insistă să îl explice fiecărui spectator – nu de alta, dar cine ar vedea filmul său, ar putea fie să nu înţeleagă nimic, fie să înţeleagă orice i-ar trece prin minte. 

Alexa Visarion însuşi recunoaşte aici că nu a avut nicio intenţie să regizeze filmul:

„Nu sunt  regizor. Regizorul este  un conducător. Eu fac un act regizoral. Acum lucrez la filmul Ana după  Balada meșterului Manole. De fiecare dată când încep  o nouă  creație, mă duc la mormântul  lui Eminescu  să  mă  încarc energetic cu lumina Luceafărului, dar și  pe la  mormântul  rivalului său la nurii  Veronicăi, la mormântul  lui Caragiale. Asta  îmi dă  o anume forță  de a  merge mai departe…. „

El recunoaşte în continuare că penultimul său film, Luna Verde (2010) este

„un film lipsit  de logică și substanță, un proiect respins în 1987,  reluat și finalizat în 2010, care a  consumat niște bani și au produs o peliculă de doi bani”.

Despre Ana, afirmă în acest interviu agramat intitulat „O carieră artistică începe atunci cînd eşti tînăr şi nu se termină niciodată cînd eşti bătrîn” că e un proiect vechi din 1978. Să sperăm că cineva va opri cariera artistică a lui Alexa Visarion înainte să se apuce să „regizeze” „proiecte” de când era la grădiniţă sau în şcoala primară. Fiind întrebat „Ați spus într-un interviu că regi­zo­rul este un conducător, iar dumneavoastră nu sînteți unul. Atunci ce sînteți?” el răspunde: „Cîteodată ne jucăm cu ceea ce în­cercăm să spunem mai profund des­pre putințele și neputințele noastre.”.

Valerian Sava a scris aici despre cum s-a ajuns ca Alexa Visarion să încaseze banii şi menţionează că „m-am simţit obligat să-l conjur pe Alexa Visarion să renunţe la acest proiect, compromis prin viziune şi instrumentar, în afară de eventualitatea fantezistă că şi-ar converti retorica în desen animat sau în alte efecte imagistice speciale”.

Filmul a fost lansat în SUA în mai 2014.

  

7. Ultimul zburător / The Last Incubus (2014)

Scenariul: Mihai Mănescu, Ovidiu Georgescu, Theo Herghelegiu

Regia: Ovidiu Georgescu

Produs de: Mihai Mănescu, Ovidiu Georgescu

Cronici: aici, aici, aici, aici

Articole: aici, aici,aici, aici, aici

Am lăsat pentru ultimul loc în lista de azi unul din cele mai debile filme româneşti, chiar vă invit să citiţi în detaliu toate cronicile, vă veţi distra pe cinste!

Un film fantastic românesc, despre care Mihnea Columbeanu scrie în cronica intitulată La hotarul dintre aşa şi aşa:

„Sindromul e că, de prea multe ori, când ne apucăm de poveşti misterioase, n-avem linişte dacă nu explicăm tot şi toate, ca la şcoală, până se-alege praful şi de mister, şi de tot (şi toate).”

Ion Indolean de la Clujul Cultural îşi intitulează delicioasa recenzie: Ultimul zburător” – scârbos, gros şi fantastic de prost. Citez:

Absolut totul e greşit. De la joc actoricesc la tehnică narativă şi fond sonor – acesta din urmă e bomboana stricată de pe colivă, elementul care duce la cea mai joasă cotă posibilă. Mai e mult până la revelion – deabia l-am trecut pe acesta –, dar cred că e cea mai proastă producţie a anului, pentru că ceva mai neînsemnat şi deopotrivă enervant pur şi simplu nu poate fi făcut. Nivelul e atât de jos, încât mi-e imposibil să cred că se mai poate coborî.[…]

Noi,  ca industrie cinematografică, nu avem bani, deci aproape orice tentativă de film comercial are mari şanse să cadă în penibil. Din lipsă de fonduri, din lipsă de experiență,  nu suntem buni la SF, fantasy, acțiune și horror. Un aer grotesc forțat își face loc de fiecare dată, iar după puțin timp acaparează pelicula. În orice caz, cred – de fapt, nu, sunt convins! – că oricâţi bani ar fi avut la dispoziţie, „echipa” ar fi scos un produs de acelaşi nivel, pentru că ăsta pare a fi etalonul.

Cătălin Mesaru scrie în notiţele sale:

<<Muzica e furată prost de la Phillip Glass şi al său soundtrack la Kooyanisqatsi. […] Am învăţat cuvântul ŢUŢIPIDE. Sună a ceva din Legendele Olimpului. Motocicleta porneşte cu vrăji!!! Nu e contraproductiv să ai o vrajă la motocicletă? […] Zanoni şi Eliza tratează sexul de parcă ar fi un proiect de traforaj. (Discută despre cum ar face ei sex şi Zanoni îi arată masa Elizei şi îi spune „Hai!”). Am impresia că lipsesc bucăţi din film. […] E plin filmul de actori care au trecut în CV, la skills, alegeri proaste de roluri”.>>

Cinemagia a dat cel mai mic punctaj pe care îl poate acorda unui film românesc, adică 5 din 10 (pentru filmele româneşti, punctajul calităţii slabe începe de la 5, nu de la 1) şi i-a scris o cronică indulgentă. Din care citez:

Din păcate s-ar putea ca spectatorii să iasă dezamăgiţi de la această primă producţie locală lansată în 2014, pentru că regizorul şi echipa, constrânşi de un buget evident prea mic, nu s-au hotărât dacă fac un film de televiziune [n.a. adică o porcărie de cea mai joasă speţă] sau unul pentru marele ecran. […] Uneori jocul actorilor este gros, iar alteori replicile şi aşa uşor preţioase şi întortocheate sună teatral atunci când sunt rostite emfatic, cu anumite cuvinte accentuate adânc, ca să pricepem cu toţii cât de important este ceea ce ni se comunică.”

Observăm totuşi şi apreciem că filmul nu a fost făcut cu sprijinul statului, îi dăm o bilă albă. Regizorul intenţionează să facă şi partea a doua şi a treia, într-o trilogie. Sperăm că măcar nu îşi va pierde bila albă.

În fine, ca dovadă că unii critici români sunt în stare să aprecieze orice porcărie atâta timp cât e românească, putem citi această cronică ce pare scrisă de cineva care nu a mai văzut film vreodată:

Categoric, ca in orice alta productie, sunt si minusuri, insa, pe langa efortul supraomenesc facut pentru a compensa neajunsurile unui buget aproape inexistent, comparativ cu rezultatul final, aproape ca nu mai are rost sa le mentionez.”.

Mno, dacă am să fac film vreodată, i-l trimit Alexandrei Zărnescu, sunt convins că o să-mi scrie o cronică de numa-numa 🙂 Şi aici ajung la o concluzie pe care mi-a împărtăşit-o în facultate un profesor: „Nu ştiu dacă ai observat, filmele se fac cu bani şi cu actori.

Filmul a rulat în cinematografele din toată România. A avut premiera oficială în 14 februarie 2014.

Trailer:

 

Vă invit să urmăriţi cu atenţie Discerne, pentru că săptămâna viitoare promit că vă prezint o nouă listă de filme româneşti debile, din 2013-2014!

Vizionare plăcută!

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Anunțuri

Acțiuni

Information

6 responses

12 07 2014
mihai

pai ce sa facem, am intrat si noi in ”randul lumii”,

Apreciază

31 10 2014
11 11 2014
Cele mai debile “filme” româneşti din 2013-2014, partea I | DISCERNE

[…] Lista filmelor româneşti proaste din 2013-2014 este lungă, aşa că astăzi mă voi ocupa de doar 4 dintre ele, în ordine aleatorie. Săptămâna viitoare, vine rândul la încă 3! […]

Apreciază

20 05 2015
Cel ales (2015) – cronica filmului | DISCERNE

[…] (1995) al lui Sergiu Nicolaescu, Furia (2002) al lui Radu Muntean, Curierul (2009) şi recentul Terapie pentru crimă (2014). Românii nu au stofă să facă filme de acţiune, iar de regulă când încearcă, în cel […]

Apreciază

12 06 2015
Cele mai debile filme româneşti din 2013-2014, partea a III-a | DISCERNE

[…] de aici, aici, aici şi […]

Apreciază

23 03 2016
Hoţii de filme, partea a IV-a: Elefant film | DISCERNE

[…] aici şi aici) iar Dan Burlac a produs unul din cele mai proaste filme româneşti ale anului 2015 (Terapie pentru crimă) şi ale anului 2013 (Sette opere di misericordia). Împreună, au reuşit să găsească sute de […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: