“Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea III. Argumentele (i)raționale ale lui Dawkins

Paşte fericit!

Am început acum două săptămâni să scriu despre volumul Dumnezeu, o amăgire, apărută în 2012 în ediţia română la editura Curtea Veche. Vă invit să citiţi aici partea I şi aici partea a II-a. Astăzi voi analiza mai departe primele patru capitole ale cărţii, concentrându-mă pe falsitatea raţionamentelor susţinute de Richard Dawkins.

  

Reflexii într-o oglindă strâmbă

În prima jumătate a cărții, Richard Dawkins încearcă să invoce un atribut al lui Dumnezeu ca argument împotriva existenței sale.1 Argumentul este mai vechi ca structură și a mai fost formulat în forma: ”poate Dumnezeu face o piatră pe care să nu o poată ridica?”, pentru a „dovedi” că El nu este atotputernic. Problema cu această formulare era că cerea practic ca Dumnezeu să poată și să nu poată în același timp, ceea ce contrazice principiul logic al non-contradicției.

Richard Dawkins
Richard Dawkins

De data aceasta, Dawkins va încerca să se folosească de atributul omniscienței divine. Însă omnisciența nu poate fi concepută ca o trăsătură non-sens și autolimitativă, căci atunci n-ar mai fi în concordanță cu Divinitatea.

Aceste trăsături dumnezeiești trebuiesc înțelese în așa fel încât să vorbească despre infinitatea lui Dumnezeu și nu despre finitatea Sa. Cu alte cuvinte, omnisciența divină nu poate fi înțeleasă ca fiind contrară puterii lui Dumnezeu sau ca lucrând contra Acestuia sau limitându-L.

Omnisciența se referă în primul rând la creația Sa, fizică și spirituală, dar și la propria esență. Însă elementul de răzgândire sugerează o imperfecțiune a primei gândiri. Ceea ce este incongruent cu atotștiința Sa. Prin urmare, Dumnezeu nu Se răzgândește pentru că știința Sa (completă și absolută) e din veșnicie și pentru veșnicie, nu pentru că ar fi limitat de prima gândire. Astfel, fiecare gând divin e perfect și nu are nevoie de schimbare.

În concluzie, elementul de răzgândire este impropriu Dumnezeirii deoarece ar introduce o imperfecțiune ideii de Dumnezeu perfect. În realitate, biologul oxfordian pune problema raportului dintre preștiință și predestinare, doar că de data aceasta raportul se aplică chiar lui Dumnezeu.2

  

Atunci când nu tratăm lucrurile complexe cu seriozitatea necesară, ele devin complicate”3

the-god-delusion2Richard Dawkins citează la un moment dat un autor evoluționist care argumenta că Universul este prea mare pentru a fi făcut de cineva, concluzia mai logică fiind că s-a făcut pe sine (Carl Sagan).4

Este adevărat că, dacă atunci când te gândești la o ființă creatoare a Universului în care trăim, ai în minte pe cineva de puterea omului, ideea creaționistă va părea improbabilă. Tocmai de aceea, creaționismul va vorbi despre Creator ca o Ființă transcendentă cu puterile omului la infinit (atotștiință, atotînțelepciune, atotputere etc.). De fapt, acesta este o mostră de argument care poate fi lejer folosit în sprijinul teoriei creaționiste: tocmai pentru că Universul este vast și complex, existența sa nu se explică decât prin acțiunea unei Forțe inteligente, tot așa cum o structură complexă precum un computer sau o mașină nu vor fi explicabile decât printr-un creator inteligent.

Ceea ce urmează mi s-a părut primul argument puternic din cartea: „Dumnezeu: o amăgire” și el sună cam așa: într-adevăr, cel care creează ceva complex trebuie să fie mai complex decât acel lucru creat.5 Dar atunci îți vei pune poate problema: cine a creat pe acest creator mai complex, care la rându-i crease lucrul respectiv? Dawkins vrea să sugereze că răspunsul-Dumnezeu la întrebarea complexității lumii naște de fapt o altă întebare în mintea noastră, cea privind complexitatea și mai mare a lui Dumnezeu și cum poate ea la rându-i să fie rezolvată. Întrebarea e interesant pusă, iar răspunsul pare imposibil.

Cu toate acestea, și acesta este un pseudo-raționament. Mergând pe un astfel de fir argumentativ, ar trebui să punem la îndoială propria noastră existență ca ființe inteligente și creatoare. Argumentaţia lui Dawkins este aceasta: dat fiind că un creator al acestor lucruri complexe ar trebui să fie mai complex decât sunt acestea, este mai bine să nu mergem mai departe cu o regresie cauzală, ci mai degrabă să ne imaginăm un proces prin care nu ar fi nevoie de un creator inteligent pentru a explica existența acestora.

Pentru a înţelege lipsa de logică a acestui tip de raţionament, vă prezint următorul exemplu: un calculator sau o navă spațială sau marile piramide egiptene sunt structuri complexe, deci ar trebui să presupunem că nu oamenii au creat acestea ci de fapt, ultimele consecințe (i)logice ar fi că oamenii nici nu ar trebui să existe. Dar simplul fapt că mă întreb dacă există oameni dovedește că cel puțin un om există, și anume subsemnatul care se întreabă.

Vezi argumentul cartezian ”ego dubio ergo cogito….”, care pornind de la simpla constatare că eu, ca om, mă îndoiesc, chiar și de propria existență, ajung la concluzia că eu cuget. Iar de la observația că eu cuget, pot să trag concluzia certă că eu exist, căci dacă n-aș exista cum de mă observ pe mine cugetând? Faptul că omul este cauza unui laptop (apariția laptopului se explică printr-un om care l-a proiectat), omul fiind mai complex decât laptopul, nu poate fi negat. Mergând însă pe un raționament ca cel al lui Dawkins, omul este o explicație prea complexă pentru a rezolva problema apariției laptopului. Prin urmare, mergând mai departe cu acest paralelism, omul nu a creat laptopul, ci alte soluții care să nu facă apel la inteligența unei persoane ca o cauză, trebuiesc găsite pentru a explica cum de există un laptop.

  

Raportarea lui Dumnezeu la continuumul spaţio-temporal

Un asemenea argument dat de Dawkins ar fi adevărat dacă Dumnezeu care a creat lumea și despre care vorbesc creaționiștii ar fi cosubstanțial cu lumea creată, adică imanent, adică supus acelorași legi ale materiei precum Universul creat, parte din continuumul spațiu-timp. Dacă autorul cărţii și-ar fi dat mai multă silință de a înțelege creaționismul în esența sa, Dawkins ar fi descoperit că Dumnezeul Creator trebuie să îndeplinească o condiție esențială pentru a putea fi verosimil: TRANSCENDENȚA! Dumnezeu trebuie să fie spiritual, în afara materiei, a fizicului Universului, prin urmare în afara spațiului și, mai ales, a timpului, astfel încât în cazul Său să nu se pună problema regresiei în timp. Astfel Creatorul, fiind atemporal, există de fapt din veșnicie şi este necreat, veșnicia excluzând temporalitatea. Chiar a spune că nu a existat un timp în care Dumnezeu să nu fie este impropriu, căci lui Dumnezeu nu Îi este propriu timpul, care a fost creat odată cu spațiul la începutul Universului.

Dacă acest Univers material în care trăim ar fi veșnic, dintotdeauna, atunci nu s-ar mai pune problema unei prime cauze necauzate sau a unui Creator al acestuia, din moment ce nu are început. Însă acest lucru este contrazis de dovezile științifice actuale, care susțin ideea unui început al Universului, precum și de logică, ce nu acceptă ideea unei regresii de cauze la infinit în lumea noastră fizică, care există în timp.

[n.e. Un Univers reprezentat de un proces cosmic continuu (pentru care „momentul iniţial” este o non-existenţă sau cel puţin un concept inutil) este oferit în fizică prin teoria stării staţionare, una din ipotezele cosmogonice care se bazează pe premisa absenţei unui început. Singura obiecţie împotriva acestei ipoteze (şi nici nu este nevoie de mai multe) este că pentru ca un asemenea model să funcţioneze, ar trebui o creare continuă de materie. Ori aşa ceva ar contrazice principiul conservării energiei (actualizat în cadrul teoriei relativităţii restrânse ca un principiu al conservării cantităţii de materie-energie) şi principiul I al termodinamicii aplicabil la nivelul întregului Univers].

Având un început dar și un grad ridicat de complexitate, acestea trebuie explicate într-o manieră rațională și lipsită de prejudecăți, din orice direcție ar veni acestea. De fapt, singura posibilitate pentru ca Universul să nu aibă nevoie de un Proiectant este ca acesta să fi existat dintotdeauna (veșnic, ca Dumnezeu), iar ca acest lucru să fie posibil, ar fi trebuit să fie transcendent (ca Dumnezeu), deci să vorbim de un Univers non-fizic, imaterial, atemporal, aspațial (cel puțin în înțelesul lumii în care trăim noi). Adică ar trebui să discutăm despre un Univers spiritual (însă acest univers nu este Universul nostru).

Undeva mai încolo, Dawkins va decreta că el nu acceptă existența unui Dumnezeu veșnic6 , însă nu ne lămurește care este cauza acestei prejudecăți a sale, din moment ce ideea-Dumnezeu este singura idee cu adevărat viabilă în explicarea apariției lumii, din toate care s-au încercat din punct de vedere ştiinţific până acum.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi: articolul Vrei o slujbă în „Anglia”? Prea mulţi români nu ştiu ce-i aşteaptă, partea Işi partea a II-a şi aceste articole pro ortodoxie.

Vă mulţumesc pentru atenţia oferită lecturii şi invit să citiţi săptămâna viitoare continuarea acestui articol cu partea a IV-a. Până atunci, vă urez Paşte fericit şi cât mai mult discernământ!

av. George Perju

Copyright © av. George Perju, 2013-2014

  

1 Richard Dawkins,Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, , p.72

Un scurt articol interesant pe această temă vezi la: http://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeu-se-schimba.html

3 Arne H. Maus, cercetător german în domeniul ştiinţelor sociale, într-o prezentare susţinută în 2007 la Bucureşti

4  Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, p.22

5   Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, , p.105

6   Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, p.135

11 gânduri despre „“Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea III. Argumentele (i)raționale ale lui Dawkins

  1. Cuvintele acestea nu le pot accepta decât cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și își iubesc neamul. Celorlalți, căzuți în plasa pragmatismului și materialismului chiar că nu le pasă absolut deloc și își vor vedea de treburile lor, de vacanțe în străinătate, de îmbogățirea materială (nu spirituală) și așa mai departe…

    Aseară am urmărit întâmplător emisiunea ,,Cultura și credința azi” pe Trinitas TV. Era pe tema Învierii și la o oră de maximă audiență. Cine credeți că, în calitate de invitat a făcut o mare mărturisire de credință? Nimeni nu s-ar aștepta. Este Dan Puric.
    A vorbit foarte convingător, deși îl știam că, cochetează cu masoneria, cu Clubul de la Roma, că a luat pașaport de tip nou diplomatic cu cip, avusese disensiuni mari cu părintele Iustin Pârvu (aducând un proiect cultural pentru viitoarea Mănăstire de la Aiud, punând astfel bețe în roate inițiativei ctitoririi unei mănăstiri închinate Sfinților Mucenici ai Închisorilor comuniste).
    Nu pot să cred că a fost în stare să se joace într-atât cu cuvintele, într-un mod atât de magistral, SĂ JOACE CARTEA NAȚIONALISTULUI, să condamne comunismul, UE și oculta mondială, să-i mărturisească pe Sfinții Mucenici din închisorile comuniste, chiar și pe părintele Iustin…
    Să fi jucat din nou un spectacol, căci se pricepe de minune la acest lucru, fiind de profesie regizor și actor?
    Să aibă oare vreun interes să se erijeze ACUM într-un lider al dreptei creștine din România pentru a bloca accesul oricărui altcuiva în acest orizont de așteptare a poporului român?
    În momentele grele din istora noastră, Dumnezeu ne-a trimis mereu un român de bună credință, care să ia asupra sa povara greșelilor conaționalilor săi, precum Corneliu Zelea Codreanu, reiterând mistic jertfa Mântuitorului pentru păcatele omenirii…
    Emisiunea este extrem de interesantă prin conținutul ei, mai ales prin ce mărturisește Dan Puric, care nu este tratat cu menajamente de Vasile Bănescu, ci mai mult încurcat cu întrebări irelevante… Să fi fost doar o înțelegere între dânșii?

    Unde aș putea găsi înregistrarea ei de astăzi, 20 aprilie 2014? O recomand tuturor fraților ortodocși pentru analiză. Să se fi convertit domnul Dan Puric la DREAPTA CREDINȚĂ? Ar fi o minune dumnezeiască.
    Doamne ajută!
    SĂRBĂTORI FERICITE ALĂTURI DE CEI DRAGI!

    Apreciază

    1. Subiectul preferat al lui Dan Puric a fost intotdeauna Dan Puric in primul rand. Nationalismul este pentru Dan Puric un subiect pe care il foloseste pentru a-si promova o imagine, dupa cum am scris si in acest articol: https://discerne.wordpress.com/2014/01/26/esti-mandru-ca-esti-roman-demonstreaza-cum-sa-aperi-democratia-fara-a-iesi-in-strada-de-stefan-alexandrescu/ . Nimic de spus, omul isi face treaba de promovare bine, numai ca doar vorba e de el. I-a reusit? Bravo lui! Dar pe mine nu m-a convins. Probabil ca nu sunt in publicul lui tinta. Cand eram mai tanar, ii cautam si eu conferintele si discursurile. Dar, imi place sa cred, „am crescut mare”.

      Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.