“Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea II. Creştinismul după Dawkins

13 04 2014

 

Am început acum câteva zile să scriu despre volumul Dumnezeu, o amăgire, apărut în 2012 în ediţia română la editura Curtea Veche. Am analizat în prima parte modul în care Richard Dawkins priveşte educaţia religioasă şi conflictele religioase. Astăzi voi analiza mai departe primele patru capitole ale cărţii, concentrându-mă pe modalitatea în care Richard Dawkins prezintă în această lucrare resursele bibliografice fundamentale ale creştinismului.

  

Dogmele atacate de către Richard Dawkins în cartea sa

the-god-delusionO altă operaţiune pe care o găsesc ciudată, realizată de către Dawkins1 este să încerce ridiculizarea diferitor aspecte de dogmatică religioasă, cum ar fi dogma Sfintei Treimi. Chiar el a scris în prefața la ediția broșurată că nu i-a citit pe teologii clasici, așa că ar fi probabil mai înțelept să lase chestiunile de detaliu doctrinar religios pe seama celor care au studiat aspectele respective. Probabil că a crede că o infinitate de nimic asupra căreia acționează nimicul și care creează „Totul” (teoria big-bang) este ceva mult mai logic! Aceasta, spre deosebire de taina Sfintei Treimi, care chiar este o taină, deși este pusă între ghilimele de Richard Dawkins.

Taina Sfintei Treimi a fost explicată în teancuri de tratate pe care, dacă vrea cineva cu adevărat să se lămurească, ar trebui să le citească cu atenție, iar dacă nu, ar face bine să nu se pronunțe asupra lucrurilor pe care le cunoaște doar superficial. E ca și cum un profan ar citi o carte de fizică cuantică scrisă de un fizician și după câteva rânduri ar aprecia că sunt povești prostești. De ce? Pentru că nu ar înțelege: materie, anti-materie, continuum spațiu-timp – cuvinte pompoase și de neînțeles, în imaginea sa, desigur.

Afirmațiile detaliate despre dogmele creștine sunt revelate de către Dumnezeire, iar faptul că sunt revelate este dovedit de puterea afirmării credinței pe care aceste dogme o fundează. Această putere se manifestă în minuni, începând cu Învierea Mântuitorului și continuând cu minuni din zilele noastre (vindecări miraculoase, icoane care izvorăsc mir sau sânge: de pildă la Siliștea-Gumești în 2004 sau la Derjavino2, Rusia, în 1999).

Dawkins se autoridiculizează neintenționat, dovedind ignoranță teologică. Înțelegerea teologiei presupune o puternică forță de abstractizare filosofică, iar aceasta pare să lipsească chiar și la unii intelectuali faimoși. Un exemplu grăitor de ignoranță în materie teologică este atribuirea creștinismului credința că Dumnezeu ar fi bărbat, ceea ce este o inepție fără margini. Dintotdeauna Părinții Bisericii au afirmat asexualitatea Divinității, faptul că a doua persoană a Sfintei Treimi s-a întrupat într-un bărbat neavând nimic de-a face cu vreun sex al ființei dumnezeiești.

La un moment dat, Dawkins mai propune o idee: existența lui Dumnezeu ar trebui să fie evidentă, și nu căutată a fi demonstrată în cărți.3 Aici voi da un răspuns foarte general: nimic nu este evident (mă refer la adevăruri despre existențe concrete, nu la axiome matematice, care sunt niște abstracțiuni). Orice trebuie demonstrat după modelul cartezian (inclusiv propria existență sau pe cea a Universului ca existență obiectivă – adică lucruri care simțului comun par evidente, în realitate trebuiesc puse la îndoială și apoi demonstrate).

Probabil că ceea ce mă deranjează cel mai mult la această carte este tonul deosebit de arogant.4 Chiar dacă nu accepți, ca cititor, existența lui Dumnezeu ca o ipoteză științifică probabilă, comparațiile pe care le face Dawkins cu zâne și ceainice cerești sunt complet nedrepte intelectual. Aceasta, deoarece este incomparabilă ca argumentație ipoteza zâna-măseluță, pe care nimeni nu o ia în serios sau nu a încercat vreodată să o demonstreze în vreun tratat argumentat, cu ipoteza-Dumnezeu.

Că nu poți fi de acord cu poziția intelectuală a cuiva se poate lesne înțelege, însă atitudini zeflemitoare de acest gen sunt, deși amuzante, neoneste pentru o persoană apreciată ca un mare intelectual. Dumnezeu nu este pur și simplu imaginat, ci cel puțin, s-a încercat dovedirea Acestuia ca ipoteză logică în biblioteci întregi de cărți, lucru care nu e valabil pentru Moș Crăciun și inorogi. Că cineva nu acceptă argumentele din toate cărțile care s-au scris pe temă, se poate accepta (fiecare e liber să facă ce vrea), însă faptul că s-a încercat de nenumărate ori o argumentare teistă nu poate fi ignorat.

  

Biblia şi argumentele istorice, din perspectiva lui Dawkins

Dawkins mai aduce în discuție și argumente istorice,5 iar aici este una din părțile pe care le găsesc cele mai slabe din carte, istoria nefiind un punct forte al biologului ateu. În primul rând, acesta atacă autenticitatea evangheliilor spunând că toate au fost scrise după moartea lui Iisus. Este adevărat, însă au fost scrise de oameni care L-au cunoscut personal foarte bine (Matei, Ioan) sau de primii creștini (Luca, Marcu) care au adunat informații proaspete de la oamenii care L-au văzut pe El și faptele Sale (minuni, discursuri), și aceasta la doar câteva decenii de la moartea Personajului central.

În aceeași idee ca mai sus, argumentul scribilor failibili este ridicol: este ca şi cum ai scrie că cel care a scris despre o bătălie în care a murit un rege nu este credibil pentru că a scris după ce regele a murit. De fapt, Biblia are cele mai vechi și mai numeroase manuscrise dintre toate cărțile antice, iar autorul american Josh McDowell tratează istoriografia biblică pe larg în cartea sa tradusă la noi ”Noi mărturii supuse dreptei judecăți” (Editura Aquaforte, Cluj-Napoca, 2005). Acolo se explică mai precis că dacă am respinge cărțile biblice pe acest temei, ar trebui să ștergem din considerație intelectuală toate manuscrisele istorice, literare, filosofice din Antichitate.

În altă parte, Dawkins se întreabă de ce nu spune apostolul Pavel nimic despre viața lui Iisus în epistole. Se poate răspunde că nu descrierea vieții Lui era scopul Sf. Pavel în epistolele sale, ci acestea aveau rol moralizator și pastoral. În al doilea rând, apostolii deja transmiteau prin viu grai fragmente din viața lui Iisus Hristos, prin urmare creștinii pre-evanghelici oricum aveau cunoștine fundamentale despre viața lui Hrisos.6

O altă încercare a lui Dawkins pe care o găsesc eronată este aceea de a demonstra neistoricitatea unor evenimente comparând mentalitatea vremii respective cu cea contemporană. Dacă pentru majoritatea din civilizaţia contemporană, sacrificiul uman și alte obiceiuri antice nu au sens, nu înseamnă că vom respinge istoricitatea lor faptică. În schimb, vom încerca să o înțelegem în contextul respectiv.

În orice caz, ca o trăsătură generală, Dawkins adoră să fluture cu afirmații goale despre contradicții și inconsistențe biblice, fără însă a le şi demonstra. De asemenea, argumentul asemănărilor dintre povestea vieții lui Iisus și diferite mituri antice [n.e. pe un sofism asemănător merge şi Peter Joseph în prima partea a trilogiei de fals-documentare Zeitgeist] nu mi se pare categoric. Aceste puncte comune nu demonstrează neadevărul faptelor evanghelice, ci doar că există asemănări cu alte religii. Dacă viața unei persoane reale pare să semene cu cea a unui personaj de roman sau de film, aceasta nu înseamnă că persoana nu este reală.

În tratarea istorică a argumentației sale, Dawkins dovedește că nu înțelege textul biblic.Dawkins merge spre argumente facile care par evidente prin simplitatea lor, dar care sunt false în esență. Aparentele nelămuriri privind Noul Testament se rezolvă citind exegeze din Sfinți Părinți precum Sfântul Ioan Hrisostom, însă lenea intelectuală e cucoană mare, iar domnul Dawkins nu pierde timpul cu așa ceva; lui îi sunt de ajuns cărțile de ateism, fără a dovedi o dorință sinceră de a înțelege și teismul [n.e. despre care scrie însă cu spor, dar fără talent].

Intelectualul ateu încheie acest argument făcând presupuneri peste presupuneri: că cele patru evanghelii au o sursă comună, că Vechiul Testament este prelucrat, că nimeni nu știe unde și când s-a născut Iisus etc. Toate acestea le face aprioric, aruncându-le pur și simplu ca un praf cu parfum intelectual în ochii cititorilor fără nimic care să le susțină.

Ca răspuns general, trebuie menţionat că argumente de genul celor ridicate de Dawkins ar sabota întreaga metodologie istorică și chiar juridică. În încheierea acestui articol, aș vrea să fac o precizare privind argumentul invocat de cei credincioși privind numărul mare al oamenilor de știință, mai cu seamă din secolele trecute, care aveau credință în Dumnezeu. Acesta nu este un argument în sine pentru credință, căci există și foarte mulți savanți atei și evoluționiști, mai ales în zilele noastre. Această invocare are rolul de a demonstra doar faptul că știința nu este incompatibilă cu credința, căci dacă ar fi așa, atunci NICIUN fizician sau matematician nu ar trebui să mai fie religios.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi: articolul Vrei o slujbă în „Anglia”? Prea mulţi români nu ştiu ce-i aşteaptă, partea I şi partea a II-a şi aceste articole pro ortodoxie.

Vă mulţumesc pentru atenţia oferită lecturii şi vă invit să citiţi săptămâna viitoare continuarea acestui articol cu partea a III-a. Până atunci, vă urez cât mai mult discernământ şi Paşte fericit!

av. George Perju

  

Copyright © av. George Perju, 2013-2014

1 Richard Dawkins,Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, p.37

3  Richard Dawkins,Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, p.51

4 Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire Editura Curtea Veche, București 2012, p.53

5 Richard Dawkins, Dumnezeu, o amăgire, Editura Curtea Veche, București 2012, pp. 83-86

6 Danion Vasile, Evanghelia versus Iuda, Editura Cartea Ortodoxă, București 2006, pp.23-26


Acțiuni

Information

6 responses

14 04 2014
corespondentaaz

Discutiile, monologurile, textele de genul acesta, exista sau nu exista Dumnezeu, exista sau nu exista miracole si altele de genul asta, nu se vor sfarsi cat vor fi oameni pe pamant. Am urmarit, cu putin timp inainte de a citi articolul acesta, doua filme realizate de oameni de stiinta americani in 2006 si in 2012. ” Viata launtrica a celulei” este pentru mine , nu o dovada, ci una din afirmarile prezentei lui Dumnezeu :

Apreciază

21 04 2014
“Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea III. Argumentele (i)raționale ale lui Dawkins | DISCERNE

[…] în 2012 în ediţia română la editura Curtea Veche. Vă invit să citiţi aici partea I şi aici partea a II-a. Astăzi voi analiza mai departe primele patru capitole ale cărţii, […]

Apreciază

27 04 2014
George Perju

Viata este lupta. Majoritatea temelor de gandire umana nasc discutii in contradictoriu si controverse. Este un dat al existentei noastre.

Apreciază

13 05 2014
Anticrestinismul lui Nietzsche, partea I | DISCERNE

[…] “Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză.Partea II. Creştinismul după Dawkins […]

Apreciază

23 05 2014
Anticrestinismul lui Nietzsche, partea II | DISCERNE

[…] “Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea II. Creştinismul după Dawkins […]

Apreciază

20 08 2015
Cele mai bune şi cele mai citite articole scrise de alţii publicate pe Discerne | DISCERNE

[…] O amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea I. Partea II. Partea III. Partea […]

Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: