Românul faţă în faţă cu statul în chestiunea documentelor biometrice, partea I

Acest articol este o continuare a acestuia.

Raportul între cetăţean şi instituţia publică a statului

Să lămurim un lucru, din punct de vedere teoretic. Statul român există pentru a servi cetăţenii români. Parlamentarii şi guvernanţii fac legi, care trebuie să fie constituţionale şi în legătură cu care trebuie să se consulte cu publicul. Apoi, implementarea acestor legi trebuie să se facă transparent, astfel încât oricare cetăţean interesat să ştie ce s-a făcut, când, unde, cu ce bani şi pe baza cărei autorităţi.

Statul trebuie să ştie că abuzurile se pedepsesc. Iar refuzul de a răspunde întrebărilor legitime ale unui cetăţean se pedepsesc de asemenea, în mai multe feluri, începând cu oferirea de răspunsuri, continuând cu sancţionarea disciplinară a persoanei vinovate de lipsa răspunsului şi terminând cu datul în judecată pe bani. Desigur că nimeni nu doreşte să se ajungă până acolo, dar este important să specificăm că instituţiile şi companiile statului sunt obligate prin legi să spună măcar ce fac. Şi mai ales ce fac cu datele tale.

Aşadar, premisa este că eu, cetăţeanul, sunt stăpânul, iar statul se supune şi mă serveşte conform legilor pentru că, la urma urmei, aşa este normal să funcţioneze societatea într-o democraţie. Nu invers.

  

Traducere între română şi legaleză? Nu chiar

Nu trebuie să fii jurist sau avocat pentru a înainta o petiţie în nume personal unei instituţii publice. Totul este să ştii cum să formulezi corect, complet şi logic, întrebările, astfel încât să afli tot ce îţi doreşti.

Desigur, redactarea cererilor şi procesarea răspunsurilor primite este o activitate minuţioasă din partea cetăţeanului interesat, care trebuie să se documenteze suplimentar şi să citească legile şi dispoziţiile la care instituţia face referire în răspuns. Răspunsurile vin în „legaleză”, şi aşa este normal, dar limbajul mi se pare, de obicei, per ansamblu, accesibil şi clar. Am să public zilele acestea o serie de articole pe Discerne în care redau instanţe din comunicarea mea personală cu instituţiile statului.

În primul rând, am dorit să aflu ce informaţii personale au despre mine aceste instituţii despre care am scris în articolul „Instituţiile şi legile statului cu privire la cardurile biometrice de identitate şi de sănătate, partea I. De unde au aceste informaţii, la ce le folosesc, cui le-au împărtăşit şi cum le păstrează securitatea. Un exerciţiu normal, de altfel, zic eu, pentru un cetăţean căruia îi pasă de intimitatea sa şi care îşi cunoaşte drepturile civile.

De obicei, pentru a afla exact ce informaţii are statul, trebuie să înaintezi în mod simultan, sau, dacă timpul permite, secvenţial, petiţii la mai multe instituţii. Persoanele juridice care apaţin statului român, sub forma autorităţilor naţionale, direcţiilor generale, ministerelor şi toate tipurile de structuri au protocoale de comunicare încheiate între ele, iar în răspunsurile pe care le primeşti, este firesc ca instituţia X să te trimită la instituţiile Y, Z şi T, iar instituţia Y să te trimită la instituţiile T şi U. Acesta nu consider că este birocraţie, ci o delimitare normală din punct de vedere organizaţional. La urma urmei, este în interesul cetăţeanului ca instituţiiiile statului să lucreze separat şi fiecare să aibă pătrăţica ei.

Totuşi, în ceea ce priveşte un proiect atât de complex precum cardurile electronice biometrice, este de aşteptat ca vreo duzină de instituţii, comitete şi comiţii să colaboreze între ele pe baza unor protocoale, iar atunci când începi să afli despre existenţa acestora, poate să dureze ceva până să pui cap la cap informaţiile, mai ales că doar din legi este dificil să înţelegi cine se ocupă de ce în mod concret şi mai ales că instituţiile publice române sunt specialiste în amânarea aplicării legilor.

  

Dreptul de acces la datele cu caracter personal

Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. L. 677/2001 poate fi consultată în format .html aici.

În conţinutul articolelor la care lucrez zilele astea, am editat, în mod normal, conţinutul, pentru relevanţă şi am eliminat datele mele personale, care ţin de intimitatea mea. Aici, trebuie stabilit un aspect de principiu. Eu, ca cetăţean, am dreptul să stabilesc care informaţii despre mine sunt publice şi care sunt private. Spre exemplu, eu am stabilit încă de la începutul facultăţii să devin o persoană publică, ceea ce înseamnă că oricine poate găsi pe internet numărul meu de telefon şi adresa mea de e-mail. Cu ceva skill, cineva care se pricepe, poate să găsească şi seria şi numărul cărţii mele de identitate, precum şi CNP-ul, dar nu pentru că eu le-aş fi făcut publice. Totuşi, acestea sunt informaţii private, care nu privesc decât persoana mea şi câteva instituţii ale statului. Nicio instituţie şi nicio persoană juridică nu are dreptul să deţină date personale ale mele decât în scopurile în care eu am permis deţinerea respectivelor date şi în limitele legii. De asemenea, cf. Legii nr. 677/2001, la solicitarea mea, orice instituţie sau persoană juridică este obligată să şteargă datele personale pe care le deţine cu privire la persoana mea, atâta vreme cât solicitarea nu contravine legii. De exemplu, este normal şi logic ca Direcţia Generală a Paşapoartelor să deţină numărul şi seria paşaportului meu, pentru că este instituţia care l-a emis. Este normal ca medicul de familie să deţină datele mele medicale, dar nu, să zicem, Evidenţa Populaţiei. Datele prsonale pe care instituţiile le deţin despre cetăţeni trebuie să răspundă strict scopului pentru care acestea au fost înregistrate.

Ca să dau un exemplu extrem, chiar dacă aş publica vizibil CNP-ul meu pe blog şi ar deveni din informaţie privată informaţie publică, nicio persoană juridică nu are dreptul să reţină CNP-ul meu fără să îmi ceară permisiunea sau să aibă această permisiune prin lege.

Once persoană are dreptul de a se opune, pentru motive legitime, la prelucrarea datelor ce o privesc. Autoritatea de supraveghere subliniază faptul că acest drept de opozitie poate fi insă exclus pentru anumite prelucriri prevăzute de lege, respectiv daci prelucrarea are caracter obligatoriu. Exceptiile privind exercitarea drepturilor persoanei vizate de informare, dreptului de acces la date, dreptului de intervenţie asupra datelor şi a dreptului de opoziţie sunt prevăzute la art.16 din Legea nr.677/2001 şi vizează limitarea exercitiului acestor drepturi in cazul prelucrărilor şi transferului de date cu caracter personal, efectuate in cadrul activităţilor de prevenire, cercetare şi reprimare a infractiunilor şi de mentinere a ordinii publice, precum şi al altor activităţi desfăşurate in domeniul dreptului penal, daci prin aplicarea dispozitiilor care reglementează modul de exercitare a drepturilor de referinţă este prejudiciată eficienta actiunii sau obiectivul urmărit in indeplinirea atributiilor legale ale autoritatii publice.

  

Statul promite prin lege, dar implementează prin instituţii

Ţin minte că eram în octombrie 2010 la Bruxelles, la o întrunire a unei Comisii Europene, cu participarea unor reprezentanţi din mai multe ţări ale UE. Întrunirea era despre nivelul de implementare al agendei digitale a Comisiei Europene pentru 2020, care implica în mod deosebit alfabetizarea digitală a populaţiei din UE şi modernizarea infrastructurilor informatice a instituţiilor care deservesc cetăţenii UE. Între acestea şi multe altele, un punct micuţ de pe imensa agendă era ocupat şi de cardurile biometrice. Nu mai ţin minte cu cine am vorbit sau de pe la ce minister era atunci, dar mi-a spus pe şleau într-o pauză la o cafea cu privire la cardurile biometrice de sănătate ceva cam în genul: „Instituţiile statului român avansează nişte termene doar aşa, ca să fie anunţate, apoi le tot amână, pentru că de fapt nimeni nu prea ştie exact ce trebuie făcut, cine trebuie să facă sau cum să se ocupe de asta. Când se apropie vreun termen, pur şi simplu cineva inventează un alt termen până la care promite că ce trebuia făcut o să se facă. Cardurile biometrice de sănătate vor exista, dar nu aşa de curând precum anunţă.”.

Şi, ca o confirmare, iată-ne în 2014, şapte ani şi jumătate după legea reformei sănătăţii, şi până acum cardul naţional de asigurat încă nu a ajuns la cetăţeni. Amintesc şi că noile cărţi de identitate electronice au fost „promise” încă din 29.08.2002, prin OUG nr 69/2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate, publicată în MO din 31.08.2002. Şi iată-ne 12 ani şi jumătate mai târzu şi încă „sabia lui Damocles” nu a căzut. Desigur, se pot aduce mulţi de „da, dar” la aceste idei, DAR faptele rămân. Statul român amână – şi nu neapărat dintr-un scop ascuns, machiavelic, planificat la nivel înalt, ci pentru că asta face statul român în legătură cu multe din promisiunile pe care le face: amână.

Tocmai de aceea, susţin că este cazul să nu întrebăm statul român ce spune prin legi, ci ce anume FACE din ceea ce a promis în legi – fie aceste promisiuni benefice sau nu, legitime sau nu. Pentru a afla aceasta, susţin petiţionarea instituţiilor publice. Este, la urma urmei, şi un exerciţiu sănătos de cultură civică.

  

Disclaimer

Acesta este un articol documentat pe subiectul cardului biometric ca instrument de identificare în România, atât sub formă de card naţional pentru asigurări de sănătate, cât şi drept carte de identitate.

În ultimii 13 ani, introducerea acestor documente în România a fost speculată, planificată, însă insuficient dezbătută din punctul de vedere al transparenţei şi al democraţiei. Ca urmare, este un subiect extrem de sensibil în legătură cu care aproape fiecare persoană are o părere foarte vehementă.

Scopul cu care am redactat acest articol NU este să expun părerea mea personală cu privire la acest subiect, ci să prezint o serie de fapte şi date pe care le consider informatii de interes public. Poziţia mea în procesul de obţinere a acestor informaţii a fost de cetăţean român care îşi exercită drepturile civile. Sunt convins că unele din cele de mai jos sunt cunoscute, altele pot fi informaţii noi. Măsura în care ele sunt utile poate fi judecată de fiecare cititor în parte.

Am încercat, drept urmare, să fiu obiectiv şi cât mai corect în prezentarea acestora.

În acelaşi timp, trebuie specificat că ceea ce am scris în acest articol este rezultatul documentării personale. Am specificat sursele. Nu am pregătire juridică şi nu îmi asum răspunderea, nici responsabilitatea pentru deciziile pe care cititorii acestui articol le-ar putea lua, în baza acestuia. Nu garantez că ceea ce am scris aici este 100% sigur sau complet dar, pe baza cunoştinţelor mele, am încercat să creez o imagine cât mai completă.

Greşelile de tehnoredactare din acest articol îmi apaţin mie, nu instituţiilor care mi-au răspuns.

VA URMA

Articol scris de Ştefan Alexandrescu

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu

Vă invit să preluaţi acest articol în întregime sau fragmente din el, cu specificarea sursei şi a autorului.

Anunțuri

3 păreri la “Românul faţă în faţă cu statul în chestiunea documentelor biometrice, partea I”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s