Frumuseţea din interior

 

Motto:

Când toată lumea te dă afară, înseamnă că probabil eşti un factor de progres al societăţii”

Deşi îmbrăţişez detaşarea profesională şi folosesc ce am învăţat din psihologia personalităţii, din sociologie şi marketing pentru a-mi explica cum gândesc oamenii, nu am reuşit să accept prăbuşirea românilor ca popor, din cauza mentalităţii. Există o supărare în mine pe români, ca societate, un fel de dezamăgire peste care nu ştiu dacă vreau să trec. Cu siguranţă, istoria îmi va da răspunsul sub o formă sau alta, peste câteva zeci de ani. Despre această supărare aş vrea să scriu aici. Această supărare este vociferată oarecum inutil, căci cei care vor citi, aprecia şi da mai departe acest articol sunt cei care sunt de acord cu mine, nu cei cărora li se adresează. De aceea, îmi cer iertare în avans faţă de cititorii mei pentru faptul că exprim atât de dur idei care nu le sunt adresate.

De unde că ne-am iluzionat să credem că trăim într-o democraţie atotstăpânitoare, realitatea exterioară pe care o percepem încă pare a fi extrasă dintr-una din piesele de teatru de-ale lui Caragiale. Şi mă mai întreaba lumea de unde îmi vin aşa de multe idei pentru piese de teatru pe care nu mai am timp să le scriu.

Oare avem, noi, românii, o necesitate patologică de a ne da singuri în cap? De unde că şi-aşa noi, generaţia care am fost roadele “binemeritate” ale unei educaţii care a înflorit pe vremea „integrării europene” împreună cu bălăriile capitalismului sălbatic de tranziţie pe plaiurile mioritice, reprezentarea drepturilor se constituie într-un subiect de neseriozitate, ignoranţă şi incompetenţă crasă. Nu este ceva care ar trebui să ne cutremure faptul că o mână de oameni au murit pentru noi în condiţiile de acum aproape un sfert de secol? Care ar fi măcar valorile spre care ar trebui să ne îndreptăm, noi, românii? Eventual, ceva care să ne păstreze identitatea, oricare ar fi acea. De fapt, în ultimă instanţă cam care ar fi identitatea românului? Nu are nici un fel de relevanţă, atâta vreme cât ne identificăm conceptual şi practic cu comportamente pe cât de cretine, pe atât de monstruoase. Atunci când nu ştii cine eşti, e uşor să vrei să devii oricine altcineva.

uite cum tin lumea Multă vreme din tinereţea mea mi s-a reproşat că nu ştiu să mă integrez, că nu sunt pragmatic, că nu ştiu să fiu practic, că vorbesc prea mult. Aşa că am încercat să aduc o contribuţie societăţii învăţând de la ceilalţi. Aşa că am început, cărămidă cu cărămidă, să pun în practică ceea ce ştiu. Aşa că am început să tac şi să ascult. Fără prea multă dificultate, s-a perisat şi această specie redusă ca număr de oameni care îşi dau seama de valoarea lucrurilor care pot fi învăţate de la ei. Şi hai să lăsăm modestia la o parte, se numără pe degete persoanele care nu sunt cât de cât încântate atunci când sunt apreciate. Foarte ciudat că la Bucureşti (oraşul meu de domiciliu actual şi viitor), după vreo câteva zile de şedere când m-am mutat iniţial în 2005 pentru jumătate de an, am început să dau indicaţii de direcţionare sau că după ce am venit n-am scăpat de accentul bucureştean vreo lună. Apoi m-am întors în Hades, adică Iaşi (oraşul meu natal), în 2006-2008, unde oamenii n-au uitat să privească în jos (şi nu de frig) şi să aibă un timp de reacţie cât să te-apuci să mănânci popcorn până se procesează o informaţie. Foarte ciudat că în fiecare organizaţie non-guvernamentală în care am fost membru am fost iniţial primit cu braţele deschise, până când am început să vin cu propuneri radicale de îmbunătăţire, sau am început să candidez la funcţii, sau am întrebat ce se face cu banii. Foarte ciudat că în câteva luni cât am locuit în Belgia mi-am făcut prieteni pe care îi am şi acum. Ciudat, pentru unul care „nu ştie să se integreze”. Apoi am descoperit că am o gândire “americană” şi un comportament prea „nemţesc”. Atribute pozitive, zic eu. Cam deranjante totuşi pentru cei care sunt certaţi cu dezvoltarea fie ea personală, profesională sau organizaţională.

car on edge

Nu ştiu cât de valabile sunt condiţiile psihosociologice care ţin de mentalitate în alte ţări, mai mult sau mai puţin “occidentale”, şi fie, pe-a lui Brucan drept argumentată, că noi, românii, săracii, am fost mai bătuţi de soartă decât alţi confraţi comunizaţi, chiar şi atunci când ne raportăm la spaţiul balcanic. A fost comunismul care ne-a tâmpit pe noi, românii, sau eram deja pe acest drum de secole? În Germania şi în Coreea, comunismul şi capitalismul şi-au divizat efectele în experimente istorice. Totuşi. eu personal nu cred că Ceauşescu ne-a tâmpit aşa de tare atâta vreme încât atunci când îl împuşcau noi ne uitam ca la desene animate, fără să înţelegem prea mult.

Cred că românii sunt deştepţi, dar deşteptăciunea se arată în ce faci cu inteligenţa aia, atâta cât o ai. Dacă românii afişează un dram de inteligenţă (şi mulţi o afişează cu duiumul), e semn că n-au încuiat-o pe toată prin vreun cotlon de subconştient la care nu mai are acces nimeni. Să fie o reacţie de la “loc de dat cu capul pentru oamenii mintoşi”? Oare s-a înfiinţat o organizaţie subterană şi misterioasă care invită oamenii luminaţi să renunţe la ceea ce vor să realizeze în viaţă? Într-o ţară în care prostul satului devine modelul de urmat de către cei care „nu vor să iasă în evidenţă”, nu mai e nevoie de o asemenea organizaţie. Atunci când deja funcţionează un mecanism social, nu mai e nevoie de o organizaţie care să-l stimuleze.

Revin la poveştile cu studenţii, o temă favorită de-a mea. Dacă Gicu are o problemă care ţine de drepturile sale de student care în mod logic sunt încălcate de către conducerea facultăţii, se presupune că Gicu ar trebui să lupte pentru drepturile sale. Gicu ar trebui să nu se enerveze, în primul rând, apoi să organizeze un marş de protest la nivelul universităţii, să dea în judecată decanatul, consiliul facultăţii şi rectoratul pentru încălcarea drepturilor, abuz în funcţie, iresponsabilitate şi incompetenţă şi să ceară daune materiale şi morale care să achite resursele consumate de Gicu în proces, măsurate în timp, bani, cunoştinţe şi efort psihologic investite în a-şi pune mintea la contribuţie pentru aplicarea drepturilor pe care le are ca student.

Dacă unii studenţi cu performanţe au ajuns să blocheze sau să completeze profesorii universitari, e semn bun, s-ar zice. Nu. E jenant. Şi culmea, nu pentru profesori, ci pentru studenţi, pentru că ar fi trebuit să îşi dea seama că pe băncile facultăţii nu vor avea mare lucru de învăţat în România deceniului 2.

M-am dus la psiholog, chiar şi la psihiatru care m-au asigurat că sunt perfect sănătos la cap. Unul mi-a spus: „dumitale îţi trebuie coaching, nu psihiatru, că ai prea multe resurse!”. Şi atunci înseamnă că societatea e bolnavă. Ei bine, îmi cer scuze faţă de toţi membrii care acceptă să fie parte a unei asemenea societăţi în cazul ăsta. Îmi cer scuze că par aşa de deştept. E doar pentru că am luat de bune ceea ce unii profesori au scris şi noi era să ne facem că învăţăm. Apoi, am pus în practică ce am învăţat la facultate, dar rapid – ceea ce a luat pâinea de la gura unora care vorbeau prostii în termeni de consultanţă. Îmi cer scuze că am vrut să reprezint drepturile şi interesele oamenilor care mi se pare corect a fi respectate, îmi cer scuze că mi-a păsat de eficienţa anumitor procese de gestionare administrativă. Îmi cer scuze că am fost suficient de atent cât să îmi dau seama că nu sunt atât de prost precum ar trebui să fiu ca să înghit anumite găluşte prea mari. Îmi cer scuze că am luat-o în serios cu privire la faza cu democraţia. Hai mai bine să ne legăm cu toţii la ochi şi să ne împuşcăm drepturile, că doar ne doare în cot că dacă nu facem ceva, şi copii noştri or să mănânce aceeaşi papară. Îmi cer scuze pentru faptul că am crezut că pot schimba ceva în bine. Îmi cer scuze că interesele mele implică deşteptarea unor oameni din lumea viselor care pentru mine se numeşte coşmarul România. Haideţi să ne sabotăm unii pe alţii până exterminăm caprele tuturor vecinilor. Atunci ne vom întreba, poate, ce facem cu atâta varză.

E o vorbă care are dramul ei de înţelepciune “Dacă eşti deştept, recunoaşte că eşti prost”. Ei bine, îmi cer scuze în ultimă instanţă pentru că eu cred că sunt suficient de deştept cât să-mi dau seama că poate era mai bine pentru mine să fiu prost. Se spune că o diferenţă între comunism şi democraţie ar fi că în comunism, dacă ţi se dă un şut, trebuie să aplauzi, pe când în democraţie ai voie să mai şi urli. Dacă e aşa, ar fi cazul să ne căutăm de nişte implanturi cerebrale a la Matrix, pentru că nu cred că noi, românii, am depăşit momentul 1989 cu adevărat – ca şi cum atunci am primit certificatul de re-naştere doar ca să ajungem la sinucidere ca popor, ca neam.

Oare de ce frumuseţea exterioară a oamenilor (iar frumuseţea oamenilor e cea care ar trebui să fie eternă) este aşa de subţire? Pentru că adevărata frumuseţe este în interior. Iar atuci când în interior nu este lumină, ce lumină să mai fie în afară?

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

 

Anunțuri

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s