Am fost dintotdeauna fascinat de jocul dintre formă şi conţinut, dintre esenţă şi aparenţă. Cele două sunt mai mult decât două vase comunicante încercând să ajungă la echilibru, sau cel puţin, pot fi mai mult.
Ce contează mai mult? Aspectul sau conţinutul? Ce ar trebui să conteze mai mult? Cum facem să înclinăm balanţa în favoarea virtuţii? Adevărul îi place fiecăruia să fie de partea sa.
Subconştient, mi-am dorit întotdeauna să mă ascund după un strat de aparenţe, ca să aflu cine reuşeşte să vadă dincolo de ele. Am avut la un moment dat, o experienţă foarte interesantă, care mi-a confirmat că gândirea mea este corectă. Pentru o perioadă de câţiva ani, a fost pe internet un articol despre mine, scris de o jurnalistă incompetentă de un ziar local de băşcălie, care denatura serios nişte fapte.
Urmând sfatul unei profesoare din facultate, am lăsat intenţionat acel articol multă vreme pe internet, o lecţie care s-a dovedit foarte utilă. La un moment dat, acum 6 ani, am cunoscut o jurnalistă de ziar financiar care scria despre resurse umane şi m-am întâlnit cu ea ca să-mi ia un interviu pentru un articol în legătură cu care se documenta. Ne-am întâlnit în oraş, la o terasă şi am discutat vreo 4 ore.
Ea a făcut de la bun început nişte referiri la respectivul articol, iar eu am fost plăcut impresionat de faptul că încă era interesată de perspectiva mea în poziţie de specialist, după ce citise respectivul articol despre mine – am constatat că era unul din acei jurnalişti atipici din România care se documentează riguros despre fiecare om înainte să se întâlnească cu el, despre fiecare subiect înainte să scrie despre el. Pe vremea aceea, obiceiul de a căuta pe cineva pe Google nu era chiar atât de încetăţenit, iar Facebook-ul era încă exotic.
Oricum, eu am venit pregătit pe măsură şi i-am demonstrat mai multe tipuri de interviu pe care un angajator le poate folosi ca bază legală, interviuri care chiar pun în valoare trăsăturile angajatului. I-am aplicat 4 teste şi, dacă nu ar fi fost tehuită de cap, i-aş mai fi aplicat şi altele. În cele din urmă, întâlnirea a fost o întrepătrundere care ne-a ajutat pe fiecare din noi să îl cunoască bine pe celălalt. Articolul a ieşit bine. Nu ne-am mai văzut şi nu am mai vorbit de atunci. Ea, între timp, şi-a dat demisia şi a început să lucreze pe cont propriu.
Interviul, aşa cum este înţeles în România de mulţi practicieni de HR, este de multe ori un fel de vorbăreală inutilă, care potenţialului angajat îi stârneşte impresia (reală, de altfel) că angajatorul nici măcar nu i-a citit CV-ul şi nu prea ştie ce vrea de la el, iar angajatorului, că are în faţă o pleiadă de trântori, lăudăroşi, lingăi şi incompetenţi care s-au băgat în seamă pentru că aveau prea mult timp liber. Interviul comportamental/situaţional, care este una din cele mai eficiente forme de interviu, este în România o notă de subsol, o curiozitate, ceva care vag a şuierat pe lângă ureche ca citit printr-o revistă de afaceri sau în cel mai bun caz discutat la facultate. Dacă doriţi să ştiţi mai multe, vă recomand cartea lui Lori Davila, „Cum să găseşti persoana potrivită pentru fiecare job”, a apărut în română în 2006, la editura Business Tech.
Intuiţia, care este un cuvânt magic înţeles adesea prin „eu ştiu mai bine, toţi ceilalţi este proşti”, merge prea mult pe ideea de similitudine – oamenii din HR au tendinţa să angajeze oameni care semănă cu ei, ceea ce rareori este bine pentru companie. Dacă îi ceri unui om de HR sau unui manager să explice: „aşa simt eu că e potrivit”, rar va şti să dea suficiente argumente. „Tu ce crezi?” se transformă ades în „tu ce simţi?”, iar dacă cel întrebat are o indigestie sau o durere de cap, va ignora mult mai probabil candidaţii pe care i-a audiat în acea stare. Un răspuns sincer la întrebarea managerială „tu ce crezi?”, dat de un om în HR, este: „eu cred că vreau să merg acasă, pentru că m-am săturat de tot circul ăsta pe ziua de azi”.
De fapt, eu cred că dacă mulţi din candidaţii care se perindă prin faţa angajatorilor, căutând să-i aburească cu tot felul de imagini, ar fi avut un părinte acasă să-i spună: „Cred în tine, sunt mândru de tine!”, nu ar mai încerca să pară cine nu sunt, să se vândă ca fiind mai mult decât sunt, pentru un preţ mult prea mic pentru ceea ce este de fapt, valoarea lor interioară. Şmecheria este că părinţii trebuie să o spună înaintea perfomanţelor copilului. Mai întâi vine încurajarea, apoi vin perfomanţele, nu invers. Altfel, la maturitate, poate să te laude o lume întreagă, şi s-ar putea să fie degeaba, pentru că nu va reuşi să umple golul neîncrederii pe care un părinte a transmis-o! De fapt, am o veste pentru tine: cine nu este în stare să vadă latura pozitivă în puţin, nu o va reuşi să o găsească nici într-un întreg CV, fie el scurt , sau lung. Trebuie să ai curajul să fii sincer, aşa cum l-a avut Adelina, chiar dacă nu sunt sigur că aş recomanda clienţilor mei un asemenea grad de francheţe.
consultant în strategie de comunicare şi resurse umane
Copyright © Marcus Victor Grant 2013-prezent, toate drepturile rezervate.
Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.
Frumos articol si bine documentat, cred ca este cel mai bun pana acum din cate am citit dintre cele puse pentru campanie.
Am incredere in tine ca vei castiga, cel putin eu iti tin pumnii!
ApreciazăApreciază
Multumesc, Iuliu, mi-a placut foarte mult si mie al tau despre Dubai, genul asta de articole imi place sa citesc!
ApreciazăApreciază
Asa cum ai zis ,,lasa ca mege si asa” ei bine, acesta ,,principiu” ne ghideaza pe piata muncii si astfel nepotismul e in floare, cei capabili dar fara pile nu gasesc loc de munca, iar patronul nostru roman daca ar fi capabil sa inteleaga acest aspect, economia romaneasca ar sta mult mai bine. Asta e valabil si in tinutul bugetar, sa ma exprim asa! Avem nevoie de generatii sa intelegem anumite aspecte care practic franeaza propria noastra dezvoltare din toate punctele de vedere. Te inteleg f. bine cand spui ca ai ratat in Romania cu acele proiecte doar datorita propriei noastre prostii romanesti. Dar ne ramane speranta!
ApreciazăApreciază
O să pătrund în visele taleşi o să le împletescîn jurul meu.Cu timpul,nu vei mai şticare vis ţi-a aparţinut ţieşi care mie. În acea zi, te vei uita la mine ca într-o oglindă şi, privindu-te,îţi vei da seamacă „eu” şi „tu” nu au existat niciodată. Apoi, zâmbind,vei înţelege frumuseţea lui „EU ÎNSUŢI”! Zăresc în ochii tăi setea de a vedea printre aparenţe; aud cum îţi creşte în suflet dorul pentru Dincolo; simt în inima ta parfumul unui alt fel de a iubi… Ce s-a-ntâmplat cu tine? Să fie de vină sărutul pe care şi l-au dat sufletele noastre? Nu te grăbi să-mi spui! Răspunsul va veni de la sine, în momentele de tăcere lăsate de paşii noştri pe Cale.
ApreciazăApreciază
Cel mai important este continutul nu aspectul dar sa comentez putin ideea acestui articol. Cel mai important este acea persoana care poate finaliza de ce are nevoie angajatorul, aici nu conteaza aspectul conteaza ce mintea si ce il poarta capul. Frumos articol si mare pacat ca nu ai castigat, concurenta a fost destul de mare si au participat multe persoane deci nu fi suparat, pentru mine ai fost cel mai bun.
ApreciazăApreciază
Iti multumesc, Alexandra, pentru comentariul tau, e dragut din partea ta. Am participat la concursul de la Blogal Initiative pe tema asta pentru ca mi-a placut mult subiectul si voiam sa impartasesc viziunea pe acest subiect de mult. Consider ca articolul acesta, scris de Andra Ionescu, a fost mai bun decat al meu. Blogul ei este mai bine nisat, mai bine promovat decat al meu, mai relevant pentru Facebook. In plus, articolul ei este mai reusit dpdv motivational decat al meu. Cu ocazia asta, mi-am dat si eu seama ca pe vremuri parca scriam articole motivationale mai bune, mi-am cam iesit din mana, iar pe Discerne sunt putine de acest tip. Intotdeauna e o bucurie sa am prilejul sa invat de la altii mai buni.
ApreciazăApreciază