Apartamentul horror

Site-urile de anunţuri pe internet reprezintă o componentă importantă pentru ceea ce înseamnă în ziua de astăzi web marketingul şi web PR-ul, după cum am scris şi în articolul meu de luna trecută în revista Economia Online, Marketingul şi PR-ul se mută pe net şi în Romania. Ei bine, astăzi am hotărât să vă împărtăşesc şi vouă prima mea experienţă folosind asemenea anunţuri. Păţania a fost memorabilă pentru mine. Se făcea odată ca alte dăţi că în acea perioadă, căutam un apartament nou în care să mă mut – prin 2009. Mi-am întins „antenele” şi am dat un anunţ pe câteva site-uri de anunţuri, pe lângă căutările obişnuite pe site-uri de imobiliare. Deh, pe atunci încă nu erau site-uri de anunţuri gratuite locale profesioniste, cum este în ziua de astăzi BIZCAF.RO. Site-ul are subdomenii specializate pentru fiecare din judeţele ţării. De exemplu, cel din Bucureşti este http://anunturi-bucuresti.bizcaf.ro/.

Targetul meu: să plătesc mai puţin de 100 de euro pe lună pentru o cameră într-un apartament decomandat, într-o zonă semicentrală a Bucureştiului (de preferinţă, undeva pe linia Ştefan cel Mare-Dristor). O duduie mi-a răspuns iniţial prin e-mail şi m-a luat la mişto pentru că în anunţul dat „aveam prea multe pretenţii„, după care a urmat un schimb de mesaje sarcastice în care fiecare încerca să-l convingă pe celălalt că are dreptate.

Am căutat o oferta care să nu mă oblige să platesc pe lună mai mult de 70 de euro. Şi am găsit-o. Dar, până acolo…. am căutat, ca tot omul.

Şi unul din apartamentele văzute a fost realmente de pomină.

Anunţul meu nu a generat cine ştie ce rezultate remarcabile – cel puţin nu în sensul în care mi-aş fi dorit eu (veţi afla la sfârşit la ce mă refer), în schimb am dat peste anunţuri ale altora. Şi, între acestea, am găsit un anunţ dat de proprietar pe unul din site-urile de anunţuri gratuite pe care le urmăream şi eu Sun proprietarul, destul de de treabă el – băiat umil şi sincer şi stabilesc să mă văd cu el. La Piaţa Iancului. Relativ aproape de metrou, apartamentul era pe una din străduţele din spatele Şoselei Iancului  (ah, şoseaua Iancului!o încântare arhitecturală sau o cacofonie temporală, depinde cum vrei s-o iei – din cauza caselor vechi de un secol sau mai bine, rămase neatinse în faţa blocurilor comuniste). 

Şoseaua Iancului oferă un peisaj arhitectural cu totul şi cu totul aparte în Bucureşti, fiind ca un fel de muzeu în aer liber pe partea stângă (către şoseaua Colentina): case vechi de 100 de ani şi mai mult, singurele rămase dintr-un cartier de case care a fost ras de pe suprafaţa pământului pentru a fi ridicate blocuri-turn de 10 etaje şi mai mult. În comunism, era frecvent ca bătrânii să moară cu zile în apartamentele lor iarna, pentru că nu primeau căldură. În capitalism, aşteptările ar fi ca aceste situaţii să fie prevenite. Dar iată că, în ciuda faptului că în România s-a petrecut o schimbare de regim, pentru unii, lucrurile nu s-au schimbat.

Etajul 10 din 10 te face să te simţi la înălţime, cu opţiunea de a fi pus la colţ! Camera liberă era chiar pe colţ. Tapetul era vechi. Era exact genul de tapet pe care şi-l punea tot amărâtul imediat după Revoluţie.  Evident, de atunci nu a mai fost schimbat. Treacă, meargă de la mine.

Patul. Care pat? De fapt, canapeaua.

Dom’le, da’ cum se doarme aici? zic eu.

Păi, uite-aşa! îmi zice şi se lungeşte.

LOL , îmi zic.

Mă aşez şi eu. În afară de locul unde era scobitura dosului, canapeaua era tare precum un lemn. Măcar de-ar fi fost bună pentru spate. Dar nici măcar atât, pentru că spatele venea exact acolo unde era scobitura. Ah, un vis pentru circulaţia sângelui! Cine nu şi-ar dori să doarmă într-o groapă în propria casă ‽‽‽ Mă întreb oare ce-ar fi zis duduia care mă lua la mişto cu câteva zile înainte pe e-mail…

Nu se poate, dom’le, canapeaua asta nu se desface? , insist eu.

Omul se scarpină în cap şi evită, de parcă aştepta să vadă ieşind un crocobaur din canapea dacă o desfăcea. În fine, canapeaua s-a desfăcut, dar nu complet, ci în formă de zig-zag.

– E bună, dacă pui o saltea peste ea!

Hmmm, era o idee, după mine, să arunc canapeaua şi să pun direct salteaua… La urma urmei, când întindeai „patul„, nu mai puteai să deschizi uşa. Dacă voiai să mergi la baie noaptea, trebuia să strângi patul, să deschizi uşa, să revii, să faci patul şi să te culci. Asemenea exerciţii, din câte filme şi cărţi am parcurs, nu se făceau nici în închisorile comuniste.

În cameră mai era şi un dulap mare, căruia, desigur, îi lipseau uşile.

– Nu te speria!, mă repede el.

Ce idee bună – să îmi spună exact la ce ar trebui mintea mea să NU se gândească…

Uşile de la dulap există! Dacă vrei să le pui [dacă ai de gând să ai tupeul eventual să aduci pe cineva aici…], sunt în spate. Dar sunt stricate… Cu avansul din chirie, o să le putem pune!

Maşina de spălat era veterană.

– Nu acorda atenţie micului incendiu care a avut loc! E puţin arsă!! Funcţionează!!! Doar că primele 2-3 dăţi când o foloseşti, trebuie să stau cu tine, ca să fiu sigur că o foloseşti cum trebuie [să n-o strici…]

– Aha, răspund eu cu un zâmbet şi mă duc la baie.

Proprietarul se ruşinează: nu spălase pe dinăuntru dulapul la baie. Dap. Cam asta era singura problemă cu apartamentul: că era murdar dulapul de la baie.

Dau drumul la apa caldă.  Îmi zice să aştepentru.. vreo 2-3 minute, că apa caldă vine rece. Între timp, observ, rezemat de perete lângă WC-ul care avea un colac stricat, un colac de WC nou-nouţ, cu o etichetă mare pe el: 15 lei. Îi zic proprietarului:

– Înlocuieşti colacul, nu?

– Nu, acela e de vânzare [‽‽‽‽] – Aham, zic eu elegant după cum fusesem obişnuit în consultanţă, şi mă întreb în mintea mea oare pentru cine e de vânzare…. Treaba e că şi acolo unde stăteam, colacul de WC se stricase… Mă întreb, dacă acest colac de WC nou, care este bun, e de vânzare, oare şi cănile întregi din bucătărie or fi de vânzare?

În fine. Mă satur să aştept să vină apa caldă la baie şi mă hotărăsc să îl cred pe cuvânt. Am vrut să evit situaţia ciudată în care să mă uit la duş şi să mai fac schimb de priviri cu el… poate-poate, într-un final, venea apa caldă.

Mă duc la bucătărie. Dau să beau un pahar de apă rece.

– Ai puţină răbdare… să se răcească! Pe canalul de apă rece vine apă caldă.

Trag un scaun să mă aşez, dar mă răzgândesc, pentru că era precum un balansoar. Dacă vrei să-ţi faci şi tu unul, e simplu: izbeşte unul din cele patru picioare ale unui scaun în mod repetat de orice până când abia se mai ţine şi apoi aşează-te pe el, vei trăi senzaţia pe care am experimentat-o şi eu în acest mirific lăcaş românesc.

– Să ştii că eşti binevenit să deschizi congelatorul, doar să îl deschizi cu atenţie… că uşa se ţine doar într-o parte (!)

Îmi arată că funcţionează aragazul. Deschide un ochi mare şi îmi face semn să mă dau înapoi. Cu un gest rapid, aprinde ochiul şi dă mâna înapoi. Flacăra trona cât o treime din aragaz. Vrea să îmi arate că, iată, merge şi un ochi mic, şi reuşeşte să dea foc staniolului pus pe aragaz.

 Ah, şi pentru internet, trebuia pus router. Cine îl configurează? Cine ştie? Doar nu el. Altfel, pot să folosesc netul doar 2-3 ore pe zi, prin bunăvoinţa lui. Ce generos! Camera, perete în perete cu proprietarul. Accesul la balcon, unde se întind rufele, doar prin camera celei de-a treia persoane, care lucrează ca bucătar noaptea şi doarme ziua.

Am ieşit de acolo şocat. 100 de euro pe lună, toate cheltuielile incluse. M-am întrebat: dacă mi-ar da MIE cineva, 100 de euro pe lună, aş sta acolo? Răspunsul a fost: nu. Poate că asta e o întrebare pe care e o idee bună să ţi-o pui înainte să accepţi condiţiile de locuit: dacă cineva te-ar plăti, pentru un experiment social, ai accepta să locuieşti acolo, ca şi cobai?

Totuşi, pe principiul „unde dai şi unde crapă”, înainte să plec, am hotărât totuşi să achiziţionez colacul de WC pe care proprietarul îl avea „de vânzare”. Aşa a fost când am cumpărat prima dată ceva prin intermediul anunţurilor pe internet: m-am dus să închiriez un apartament şi m-am întors cu un colac de WC.

În aceeaşi seară, a găsit pe altcineva. Şi eu am găsit ceva mai bun. Totuşi, pentru că povestea nu se încheie aici, pe acelaşi principiu „unde dai şi unde crapă”, după vreo 3 ani de zile, am primit un telefon de la cineva care a găsit anunţul meu pe respectivul site de anunţuri şi m-a întrebat dacă nu cumva mai e valabil. Când a aflat că nu mai e valabil, omul s-a întristat foarte tare:

– Zău aşa, dar vă văd un băiat atât de sufletist… Cred că aţi fi un chiriaş excelent!

Şi-am încălecat pe-un calorifer ca să-ţi deschid un frigider.

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

3 păreri la “Apartamentul horror”

  1. succes si tie si mie 😀 ! LA campania cu inventatorii m-ai determinat sa nu ma votez ( poti verifica ), asa de insgnifiant am perceput articolul meu dup[ ce am citit articolul tau cu statisticile, dar acum cu inima deschisa te invit sa-mi citesti si , de ce nu , sa- votezi participarea la BIZCAF.ro ! Stima !

    Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s