Recenzia draftului de carte „Vulvonerabilitate. Cum să ai un orgasm în 3,5 paşi” de Liviu Alexa.

Acest articol constituie o recenzie critică ce participă la concursul Test de piaţă pentru un volum de poezii„, organizat de Blogal initiative pentru  Liviu Alexa.

Am citit draftul de volum, care se găseşte deocamdată aici, şi am o serie de impresii din mai multe perspective, pe care le voi aborda în ordine.

1. Din perspectiva marketingului

Există două variante: fie Liviu Alexa va publica oricum acest volum şi doreşte să facă „buzz” înainte de publicare, fie Liviu Alexa va lua în considerare feed-back-ul cititorilor (care este preponderent pozitiv, până acum) şi… va publica acest volum. Este o iniţiativă care îi va scoate mai multe mii de euro din buzunar, înainte ca să fi vândut un singur exemplar. Un asemenea buget nu au nici marile edituri ca să investească în cercetare de piaţă (vezi argumentarea din perspectiva businessului). Prin urmare, este vorba fie de un artificiu de marketing riscant, fie despre un experiment al autorului, care nu doreşte efectiv să câştige bani, ci este dispus să plătească pentru a-i fi oferit statutul legitim de „poet”, pe lângă cel de jurnalist, om de advertising şi businessman.

Cui se adresează această carte? Care este publicul ei ţintă?

Este o carte despre femei scrisă din prisma unui bărbat, cu accente puternic misogine. O femeie ar citi o asemenea carte de poezii cu plăcere doar dacă are probleme serioase cu stima de sine. Feministele îmi imaginez că or să-l spânzure pe autor.

Este o carte care ia în râs cele sfinte, credinţa ortodoxă, şi mai ales pe Dumnezeu. Deci s-a dus cam jumătate din populaţia României.

Bărbaţii nu prea citesc poezie.

Poate că cei cărora nu le place Eminescu vor savura această carte.

Cartea pare că are două titluri. În realitate, o carte poate să aibă un titlu şi un subtitlu. Asta fie şi doar din considerentele Bibliotecii Naţionale a României, pentru CIP (Catalogarea înaintea Publicării). Pe fiecare pagină a cărţii, apare doar unul din cele două titluri: „Vulvonerabilitate”, prin urmare am să îl iau pe acesta drept titlu principal şi am să consider „Cum să ai un orgasm în 3,5 paşi” drept subtitlu.

Cartea are o dublă copertă. Prima copertă este de fapt pentru subtitlu. După a mea părere de marketer cu experienţă din 2005, arată ca o combinaţie nefericită între carte pentru fete (roz) şi manual de seducţie pentru începători. Titlul este evident ironic şi încearcă să vândă o iluzie, ceva care nu se regăseşte între coperţile cărţii. Autorul descrie carnalitate, dar nu şi finalitate. Frământările sale par să nu aibă sfârşit. Pesimist, autorul nu întrezăreşte niciun sens, este rănit şi îşi revarsă mizeria din suflet în versuri. Oamenii care vor pune mâna pe această carte vor fi dezamăgiţi, pentru că prima copertă este publicitate înşelătoare.

vulvonerabilitate

A doua copertă conţine de fapt titlul intenţionat al cărţii. Oare la vulnerabilitatea cui se referă autorul? La vulnerabilitatea lui faţă de sexul femeii, al cărui admirator deschis se declară pe parcursul volumului?

Niciodată un bărbat care nu-şi stăpâneştepoftele nu va reuşi să îi înveţe pe alţii cum să seducă. Pe de-o parte, în poezia cerere ne spune că „mi-am luat bătaie de la sute de femei ce m-au răstignit pe canapele, fotolii și dușumele de bucătărie”. Pe de altă parte,  bărbatul care îşi doreşte să afle cum să experimenteze sau cum să aducă o femeie la orgasm nu va învăţa mare lucru din experienţa autorului. Şi nicio femeie nu va învăţa despre vulnerabilitatea ei, căci autorul reduce femeia la două din părţile ei anatomice. Atunci despre ce este vorba? Despre vulnerabilitatea autorului în faţa publicului? Oare nu va fi judecat şi el cu aceeaşi stricteţe cu care judecă pe alţii în poeziile sale?

Aşadar, titlurile nu sunt decât o „abureală” iar în privinţa subtitlului se poate spune că autorul chiar că-şi dă cu firma-n cap. Este ca şi cum ar invita publicul să vadă filmul „The Mummy Returns” , atâta doar că mumia nu apare niciodată.

poezie1

Fotografiile constituie şi ele un aspect riscant. Unele fotografii sunt prea explicite, sunt folosite parcă din dorinţa de a şoca. Aici apar, de exemplu, imaginile care par desprinse din Playboy. Poezia către care scrâşneşte şi scrijeleşte autorul în esenţă este una conceptuală, care să inspire imagini. Pe de-o parte, adăugând imaginile proprii lângă fiecare poezie, autorul răpeşte cititorului din farmecul de a-şi imagina ceea ce descrie în poezie. Pe de altă parte, unele imagini sunt reuşite, pentru că vin în completarea textului, îl potenţează şi îi duc semnificaţia şi profunzimea mai departe. Unele fotografii par precum nuca în perete şi par să existe doar din dorinţa de a umple spaţiul tipografic cu ceva. O bună consultanţă de la un designer grafic specializat ar fi utilă, după părerea mea.

2. Din perspectiva businessului.

Am publicat cărţi. Din perspectiva a cum ar trebui să arate un produs numit carte, sunt mai multe elemente care îi lipsesc acestui draft. În primul rând, nu reuşesc să intuiesc scopul ei comercial. Fac o socoteală simplă, off the top of my head, complet optimistă. Cel mai ieftin posibil, presupunând că scoate să spunem 1000 de exemplare color primul tiraj al cărţii, poate să scoată la 9 lei exemplarul (dacă nu găseşte, îi spun eu unde). Deci peste 2000 de euro se duc doar pe print. Mai adăugăm cheltuieli cu transportul volumelor (care pot să fie consistente – mai ales dacă autorul publică la Cluj şi vorbeşte cu distribuitori de la Bucureşti), care se vor ridica la vreo 200 de euro cel puţin. Adăugăm cheltuiala făcută cu testul de cercetare pe Blogal Initiative. Adaugăm orice alte cheltuieli făcute pentru promovare. Deja am sărit binişor de 3000 de euro. Nu luăm în considerare timpul pe care autorul îl investeşte în promovarea volumului în loc să facă bani din activitatea lui curentă.

Luăm în considerare 9 % TVA la stat. Adăugăm 3% impozitul pe venit. Adăugăm 16% impozitul pe ceea ce rămâne. Vreo 45-50 % din valoarea preţului final rămâne în lanţul de librării, în medie. Mai este şi timbrul literar, în valoare de 2% care se plăteşte lunar la Uniunea Scriitorilor din România.

Deci dacă autorul face totul în regie proprie, are de recuperat cel puţin 3500 de euro din cei vreo maxim 32% pe care îi pot rămâne din vânzarea fiecărui exemplar, care să i se întoarcă în buzunar, prin firmă.

Să spunem că autorul îşi poziţionează produsul ca fiind de lux şi îi pune un preţ de 49 de lei. Adică de două ori mai mare decât media acceptabilă a preţului pentru care se cumpără o carte în România. Mai multe decât cel mai frumos volum de Eminescu. Maxim, autorul poate recupera 15.6 lei per fiecare exemplar vândut. Adică vreo 3,5 euro. Dacă vinde toate cele 1000 de exemplare, autorul reuşeşte să iasă din fericire pe 0, adică nici nu a acoperit valoarea inflaţiei în anul în care se vor vinde cele vreo 1000 de exemplare.

Nicio editură din România nu va accepta să investească atât de mult într-un volum de poezie  al unui nou-venit şi chiar dacă ar face-o, ar pune autorul să vină cu bani de acasă şi oricum autorul nu ar vedea decât vreo 0.5 % din venituri în visele lui cele mai frumoase.

Asta înseamnă că, pentru a face cartea comercială, ar trebui să scoată vreo 2000-2500 de exemplare care să se vândă ca pâinea caldă. Sau să o scoată în întregime alb-negru, situaţia în care multe poze ar trebui schimbate, pentru că pur şi simplu nu mai merg bine în alb-negru.

Cartea nu vinde şi alte servicii sau produse (spre exemplu, consultanţă sau training, sau alte cărţi de-ale autorului) deci singura formă de capitalizare posibilă este fie din vânzarea cărţii, fie din publicitate pe coperţile II şi III – ceea ce ar ridica însă, din punctul de vedere al unor anumiţi furnizori tipografici, TVA-ul la livrarea de tiraj de la 9% la 24%.

Eu mă îndoiesc că această carte ar vinde mai mult de 1000 de exemplare. De ce? Aflaţi în continuare. Prin urmare, nu este o afacere. Sau e o afacere păguboasă.

3. Perspectiva publicistică.

Această lucrare arată ca work in progress. Nu are decât o parte din ceea ce ar trebui să fie specific unei cărţi.

Această carte are o copertă IV roz goală, în locul unor informaţii despre autor, sau a unor testimoniale, sau a oricăror informaţii despre produs.

Autorul nu a luat în considerare spaţiul ocupat de CIP-ul de la Biblioteca Naţională, pagina de titlu, cuprinsul, prefaţa sau cuvântul autorului. Cartea începe brusc, dintr-o dată, şi este lipsită de structură. Poeziile sunt înşirate fără o ordine logică, fără o legătură între sensuri.

Unele fotografii vin prea aproape de titlul cărţii aflat în footer şi ar trebui făcute mai mici.

Autorul nu este un nume în ceea ce priveşte volumele publicate. Cu atât mai puţin în aria poetică.

Nu există vreun specialist literar care să dea greutate prin părerea sa critică volumului. Cred că ar fi mai de preţ părerea unui asemenea critic literar, în loc de părerea de la vreo 50 de bloggeri.

Nu este specificat cine a făcut fotografiile. Sunt preluate de pe vreun site cu imagini de public domain? Sunt făcute de autor? Sunt făcute de alţi fotografi? Unde sunt creditaţi aceştia cu numele? NU se specifică cine este responsabil de fotografii şi nici pentru copertă. A făcut-o autorul? Nu ştim.

 

Ceea ce avem aici este mai puţin de jumătate de muncă, este un draft.

4. Perspectiva literar-culturală

Ceea ce aştept de la un volum de poezie este să aibă lirism. Poate să nu aibă rimă, sau ritm, dar este important să aibă lirism. Acest volum nu are lirism. Eu îl consider un act de exhibiţionism din partea autorului, plin de tupeu şi neruşinare, în speranţa că va găsi un public care să fie de acord cu el. Dacă autorul se expune pentru a fi disecat de către cititori, cu bune şi cu rele, să trecem, aşadar la analiza psihologică a volumului. În mod normal, prefer să fiu critic cu opera sau cu comportamentul şi blând cu autorul. Dar de data asta îmi este iarăşi imposibil, aşa cum mi s-a părut cu Călin Georgescu. Chiar dacă aş vrea să fac o deosebire între om şi opera lui, autorul nu mă lasă, deoarece declară clar că se identifică cu opera sa.

Autorul îşi dezvăluie un set de convingeri, înainte de toate.

În prima poezie, „Din neamul curvelor care vin„, autorul aşteaptă un fluture şi îşi dezvăluie inima. Aşadar, prima poziţionare este accea a unui idealist foarte tranşant cu realitatea.

Poezia „Vulvonerabilitate” conţine o judecată de valoare nedreaptă, aberantă, la adresa poporului francez: „„la chair” e substantivul cel mai sexy din limba franceză fiindcă ei nu știu cum e ăla dor, le rămâne carnea.”. Este oare autorul xenofob sau doreşte să arunce cu noroi în cineva pentru a se afirma?

Poezia „Închide tu, azi nu mai vin” surprinde cea ce pare să fie suferinţa unei singurătăţi trăite în doi, refuzul dureros, respingerea cinică din partea unei femei care l-a făcut să sufere. Deci autorul se victimizează. Dar oare ce l-a făcut să aleagă în primă instanţă femei care să-l trimită la plimbare? Să fie vorba despre necesitatea morbidă de a retrăi un complex de abandon?

Poezia „Când nici măcar maşina de spălat a doamnei Botez nu se mai aude” pledează pentru zgomot, se opune liniştii. Sufletul artistului este tulburat, scopul său nu este să liniştească cititorul, ci să creeze zgomot de fundal care să acopere gândurile. Probabil că autorul fuge de linişte. Are nevoie să ţipe, căci nu se simte ascultat. Nu se simte înţeles. Poate că are nevoie să înveţe să vorbească altfel, sau altcuiva.

Liviu ţine să redea starea unei insomnii şi o face cu sarcasm şi enervare, cu plictiseală şi fără fast. Poate că ar fi mai bine să se ducă la psihiatru, să ia nişte medicamente care să îl ajute să doarmă.

Nu pot să nu observ tentaţia gnostică din poeziile „Cerul e o imprimantă” şi „Îţi scriu ca să te vindeci„. Pentru autor, lumea aceasta nu are nicio noimă. Nu are niciun înţeles, niciun sens. Păi de ce vreau eu să citesc ceva scris de un om dacă nu-şi găseşte sens? Autorul trebuie să dea un sens operei sale, să îi dea viaţă, nu să îi insufle duhul morţii. Pentru asta, nu am nevoie să citesc o carte de poezie, ajunge să mă uit la documentare de război.

Poezia „Comunism” mă face să cred că autorul nu ştie nici ce e comunismul, nici ce e dragostea şi nici care e sensul poeziei. Desigur, fiecare îşi poate construi ce sens doreşte. Dar în această poezie, nu găsesc sens, ci haos şi o oarecare tentă autopreţioasă de cripticism care nu mă impresionează. Ion Barbu s-ar răsuci în mormânt citind aşa ceva.

Autorul visează la o femeie pe care să o poată consuma cu poftă, să o poată subjuga, să o poată domina, în poezia „Cu tine mi-e visul„. În caz că nu ne-am lămurit, mai trânteşte şi o poză cu o gagică picată de prin vreo revistă pentru bărbaţi. Păi, dacă la asta autorul visează, poate să mai aştepte el mult şi bine fluturele acela şi să se mire de ce femeile îi tot calcă inima în picioare.

Un lucru repetat este sugestia către femeia căruia i se adresează, în unele poezii, să îl omoare. probabil ca să vadă cât de amorţită îi este inima. Sufletul autorului plânge. Plânge de masochism, nu de altceva.

Poeziea „Dragoste în vremea SMS-urilor” se doreşte a fi o critică adusă superficialităţii contemporane, la care se pare că autorul aderă cu sinceritate. Dar în care pare că nu se regăseşte. Înţelegem ceea după ce autorul pare să tânjească: iubirea pură, sau ne place să ne imaginăm aceasta, căci el nu face decât să repete ceea ce femeile care l-au rănit i-au făcut cu el: să foarfece visuri. Eu nu cred că iubirea mai este iubire aşa cum o descrie el. Cred că autorul nu ştie ce înseamnă dragostea. Şi da, dragostea, se poate comunica printr-o multitudine de forme. Inclusiv prin SMS, FB, Skype şi alte mijloace. Condamnarea vehiculului sau a canalului comunicării este greşită. Să criticăm atitudinea? De ce nu? Cu spor, încă! Românii sunt maeştri în a se lupta cu întunericul în loc de a aprinde lumina. Liviu Alexa nu aprinde lumina absolut nicăieri în volumul său. El orbecăie prin întuneric, un orb care speră să-i ghideze pe alţi orbi.

E una din acele zile” este un fel de variantă modernă a plânsului în pahar în care probabil Liviu Alexa doreşte să arate că şi bărbaţii pot să fie sensibili. Tinerele fără de minte pot să cânte în cor: „Awww!”. Ca să ne aducă aminte că nu e cazul să îl luăm prea tare în serios, mai pune şi imaginea unui prezervativ peste un tampon.

Atenţie, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Extract de nucă împotriva căderii timpului” este o poezie chiar reuşită: jocul de cuvinte şi de imagini este reuşit, iar idealul este la loc de onoare. Mai sunt vreo câteva poezii reuşite în volum. Nu e nevoie să scoată o carte pentru atâtea. Şi eu m-am apucat să scriu poezie în clasa a III-a sau a IV-a. Nu înseamnă că aş arăta altora ce am scris atunci. Autorul a scris aceste poezii vreme de un deceniu. Poate ar fi bine să mai aştepte încă un deceniu şi să mai studieze între timp poezie. NU înseamnă că dacă ai scris ceva, trebuie neapărat să pui în ramă şi să vadă toată lumea. Când văd că lumea nu citeşte un articol pe blogul meu, îl scot.

Şi poezia „Fără noimă” are frumuseţea şi profunzimea ei. Intuitiv, ştim ceea ce este firesc. Într-o lume în care anormalul devine normal, încercarea de a reaşeza lucrurile pare să fie revoluţionară. Dar autorul are un mesaj tezist, căci el nu încearcă să revoluţioneze lumea prin adevăr, ci pur şi simplu stă pe câte o filă de carte şi îşi plânge de milă. Pe banii şi timpul cititorilor. Pe care oricum n-o să le vadă, din motivele specificate mai sus.

Poezia „Fetişul” beneficiază de rafinament în umor. El creează un personaj care îşi asumă ingrata misiune de a elimina limitele, prejudecăţile. Ideea de a fi „anti-sistem” probabil că i-a stârnit pe mulţi în a deveni fani ai lui Liviu Alexa, poetul încă nepublicat, fără a observa haosul din gândirea lui, care nu propune absolut nimic în loc.

Poezia „Indolenţă” ia la mişto îngerii, călugării şi raiul. Anti-creştinii furibunzi o vor savura.

Intervenţie pe mine” este de fapt, după părerea mea, poezia centrală a volumului, şi foloşte poza din coperta a doua. Autorul se aşteaptă să fie salvat, să fie suprasimplificat, şi consideră că o eliberare ar putea veni din pierderea speranţelor. Acum depinde. Ce speranţe o fi avut Liviu? Că va găsi vreo pisică de noapte care să-i fie alături până la adânci bătrâneţi? Asemenea speranţe este bine să fie abandonate, căci atunci când îţi doreşti imposibilul, este inevitabil că vei suferi. Atunci când calci în picioare tot ce e sfânt, ce ai de gând să pui în loc? Milă? Pentru sine probabil. Pentru cititor, nu.

Între pagini” Liviu aşteaptă sfidător să fie descoperit. Liviu, trebuie să-ţi zic un secret. Ca să mă faci să vreau să te descopăr, trebuie să mă faci să-mi pese. Trebuie să ştiu cât de mult îţi pasă ţie. Şi nu eşti convingător aruncând cuvinte, scuipându-le în cititor. Eu dau pagina. Şi nu mă mai întorc. Şi e vina ta, nu a mea. Următoarea poezie!

Îţi scriu ca să te vindeci” pare că plasează responsabilitatea pe fiecare, dar de fapt pune eul liric pe un piedestal de unde emite considerente, predică cititorului. Vai, ce gest nobil, din partea autorului! Adică el presupune că ştie ce e mai bine pentru mine. Şi cum ştie ce e mai bine pentru mine? Păi, dacă am dat bani pe cartea lui (presupunând că aş fi un cititor care a făcut-o), probabil că trebuie să îi confer lui Liviu o aoarecare autoritate. Foarte adesea, salvatorii nu reuşesc să se salveze pe sine, de aceea caută să se simtă importanţi făcând bine altora. Poate că gestul revoluţionar de a „reda libertatea” oamenilor îl poziţionează în imaginaţia sa drept vreun Prometeu. Mulţam, Liviu. Nu sunt o jucărie. Mă simt insultat că mă consideri aşa. Mai vezi-ţi de tine înainte să îi doftoriceşti pe alţii cu pretenţii de profunzime.

Poezia „La popotă” îţi scoate din nou ochii cu imaginea solitară a eului liric al autorului.

Poezia „La ştiri” este iarăşi una din cele reuşite. Ceea ce îi distruge credibilitatea este pretenţia autorului de a preţui inima unei femei mai mult decât sânii ei – adică ceea ce face aici, opusul a ceea face când vorbeşte mult mai ades în discursul său.

Lasă-mă iubito în seara aceasta” este o epifanie politeistă a vrăjelii de doi bani pe care nicio femeie cu mintea întreagă n-ar crede-o, o declaraţie de teribilism.

Poezia „Omoară-mă de şase ori” este menită a ne face să credem că autorul a iubit din nou şi din nou şi a fost rănit din nou şi din nou. Să îl credem pe cuvânt? Unii spun că e curajos. Eu spun că e masochist. Aici se observă deja un tipar, un cerc vicios. Poate că autorul doreşte să rănească, să sperie, precum un copil ce doreşte atenţie, să vadă dacă ceilalţi fug. Dacă se simte acceptat, atunci inima probabil i se va deschide cu căldură (?) Partea proastă e că e cam greu să fii acceptat atunci când arunci cu noroi.

Penibila revelaţie din Aerouerto Porlamar sau de ce nu e bine să bei tequila la patruzeci de grade” ia la mişto vămile văzduhului şi ne ilustrează un arici beat. Ce urmează? O maimuţă dansând samba pe o icoană în timp ce spune „Deşteaptă-te române ” pe revers?

Pipâind toamna” este iarăşi o poezie reuşită. Ironia fină poate fi mult mai eficace decât sarcasmul tăios şi abrupt.

Poezie cu-ntrebări” poate mergea mai bine în strofe, ca să înţeleg mai clar unde începe şi unde se termină fiecare. Poza cu duduia inexpresivă care stă în frigider mi se pare ca nuca-n perete. Sau poate o fi vreun umor sado-masochist al autorului care îmi scapă.

Revizia de vineri” este o glorificare a hedonismului şi un regret că nu poate fi trăit decât în week-end. Asta e, autorul nu mai e aşa de tânăr cum era odată.

Trec anii şi mirosim altfel” este o poezie ludică, reuşită, şi ilustrată foarte inspirat cu o fotografie conceptuală. Aşa da! Se vede că Liviu are talent. Păcat că îi lipseşte spiritul critic de selecţie. Această poezie are un sens, are un fir, are schepsis, are onestitate.

Viaţa mea e un duty Free” este una din poeziile reuşite. Acelaşi spirit ludic şi de data aceasta o invitaţie sugestivă, nu explicită, seducătoare şi eptantă, construită ca un crescendo.

Vinerea-i o cariocă” ne aduce aminte de dorinţa autorului de a-şi pune sufletul în acelaşi plan cu cel material. In compatibilitatea  carnalului cu spiritualul este resimţită, intuită de autor, dar acesta încearcă cu obstinaţie să le îngrămădească în acelaşi spaţiu imaginar. Mai încearcă!

Vino să-mi vezi burta” este un ţipăt după atenţie, copilul din Liviu care poate doreşte să se joace, să retrăiască emoţia amintirii, atunci când putea să trăiască visul fără să sufere de pe urma incompatibilităţii cu realitatea, de pe vremea când amintirea nu durea, ci era mai pură. Acum nu mai este. Liviu trăieşte în trecut. O nostalgie pe care o înţelege doar el, dar pe care o retrăiesc toţi cititorii. Cumva. Nu m-am prins de faza cu Gregorian Bivolaru. Nu vreau să aflu.

Yo no soy perfecta” este cântul jucăuş al unei onestităţi tautologice. Această onestitate o relatează cu sarcasm şi judecată. Păi, nu e perfectă. Tu ce credeai?

Anxiomă” este probabil o tentativă de a înţelege ca bărbat ce simte o femeie. De fapt, reuşeşte să fie ofensatoare atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Cu ce drept vorbeşte Liviu, acest frustrat furibund, în numele bărbaţilor? Şi de unde până unde această suprasimplificare, de ca şi cum femeia s-ar aştepta să fie datoare să iubească o singură persoană, şi anume bărbatul? Unde sunt copiii? În „burtici umflate”, probabil element specific femeii, dar nu şi mamei. Liviu, ca să devii tată vreodată, ai nevoie să creşti mare!

Patronul şi artista s-au întâlnit„. Aşa, şi?

Poetul Apple” se  caută pe sine. Poate că e hipster. Şi-a pierdut sufletul. Oferă recompensă. Ce anume? Nici el nu ştie cât. Eventual, te anunţă după ce se culege de pe unde s-a deşirat.

Singuri, dar împreună- ars poetica” este o declaraţie de neputinţă. Asta e, autorul scrie sumbru. Ştie că are puţini cititori, dar atâta poate el. Deci pe lângă faptul că românul e agasat din 13 unghiuri zilnic că e de cacao viaţa, Liviu vine să ne mai aducă argumente. NU, mersi. Eu nu sunt masochist.

În engleza de baltă” autorul îşi exprimă plictiseala. Am văzut altele mai originale.

Stă ea, divorţata” este din nou o prejudecată ţintită către o anumită categorie socială. Este oarecum  suprinzător cu câtă lejeritate pune autorul oamenii în cutii şi judecă crunt şi în acelaşi timp îşi doreşte să fie plâns, înţeles şi eventual compătimit.

„Un  mireaz într-o mrează” este o poezie cu potenţial, care merită să mai fie lucrată, are potenţial. Jocul cu oglinzi este unul fermecător.

Unlocking device” este o nostalgie faţă de vremea comunistă, când căminiştii nefamilişti cântau piese de Iris pe întuneric, preperând să uite că există Dumnezeu. Înduioşător, nu altceva.

Renovare” este o demonstraţie a faptului că autorul nu se pricepe, cel puţin deocamdată, să facă poezie cu rimă.

CNP 292” ne dezvăluie fantezia nesurprinzătoare a bărbatului trecut de prima tinereţe care jinduieşte după june abia majorate.

Un maieu numit Tania” este o odă închinată derivei feminine. Fata prostuţă şi eventual puţin curvă e în ochii autorului „frumoasă”. Nu vreau să ştiu cum arată o fată „urâtă” în ochii lui.

O sticlă de Borsec pentru un poem” are substanţă, dar nu înţeleg legătura conţinutului cu titlul. Fotografia e în schimb sugestivă.

Poezia „Un ceai” nu are rolul de a linişti, ci de a toropi. Alegerea titlului este nereuşită. Fotografia, în schimb, este mai puţin bine aleasă.

Alcolicamor” probabil a fost scrisă la beţie. Aşa arată.

Duminiceală” oferă un nou sens zilei de odihnă. Mai degrabă o denaturare.

Reeşalonare” îmi pare cam fadă. Probabil că autorul crede în vieţi ulterioare şi trecute. Sau s-a resemnat, sau voia să doarmă. Pentru că poezia asta e obosită.

E pericoloso sporgersi” este o poezie reuşită, dar cam scurtă. Probabil că autorul s-a temut să mai adauge strofe. Când nu ştii prea multe, e bine să te limitezi la puţin. Totuşi, să ştii că nu e un păcat să scrii o poezie mai lungă de o pagină, Liviu. Trebuie doar să spui ceva interesant şi cu imaginaţie, şi preferabil care să nu-l scuipe între ochi pe cititor.

Cerere” e o apostază a miştocăriei şi a tupeului lipsit de margini a autorului faţă de Divinitate. Liviu nu are nimic sfânt. Nici nu-i de mirare că şi-a luat numai şuturi de la atâtea femei. Again, anti-creştinii furibunzi vor fi încântaţi. NU mai contează ce spune autorul, dacă Îl ia la mişto pe Dumnezeu, pentru unii asta trebuie să fie uber-cool!

Social Media Love” este confirmarea absolută că pentru autor, femeia constă în sâni. Unii s-au apucat să îi aprecieze misoginismul spunând că e vina societăţii, că dacă femeile promovează cultura silicoanelor. Eu nu sunt de acord. Dar am observat că mulţi au considerat această poezie suficient de merituoasă încât să o preia pe blogul lor.

The wannabe-poet insistă că a încheiat cu o „Capitulare precoce„. Sper că nu o să mai văd poezie de Liviu Alexa cât oi trăi. Şi dacă mai prind pe cineva care se apucă să îl citeze, mă voi bucura că l-am citit şi eu, căci aşa voi şti sigur de ce dau unfollow, block, delete, SPAM, unlike şi toate celelalte. Poeziile bune sunt bune, dar cele proaste, mon cher… cele proaste… te scot din sărite!

Volumul lui Liviu Alexa are o combinaţie foarte interesantă de ludic promiţător, cu cretinism misogin, cu tulburări anxios-depresive şi cu mania grandorii, îmbibate de un melanj de victimizare întărite cu tupeu la umbra unui copac cu bani pe care probabil autorul nu ştie cum să-i folosească. Nu mai irosi copaci tăiaţi din pădure pentru hârtie şi bani şi timp, Liviu! Ia sfatul ăsta de bun, şi fă-ţi o viaţă cu o femeie care să te ierte şi să te tolereze aşa cum eşti, să accepte să aibă răbdare până îţi vin minţile în cap. Banii pe care aveai de gând să îi arunci pe cartea asta, dă-i mai bine pe terapie, sau donează-i pentru copiii din Africa. Cu 1-2 euro poţi să cumperi un vaccin care să salveze viaţa unui copil. Lasă-i pe români în suferinţa vieţii lor zilnice, nu mai au nevoie să îi sufocvi cu tristeţea ta bolnavă! Păcat de tine, că ai talent, dar nu ştii cum să-l foloseşti. Poţi să scrii poezii faine, dar alegi să le publici pe cele proaste. Chiar aşa de îndrăgostit eşti de tine? Dacă tăceai, filosof rămânei. Aşa, ai vrut să fii poet. Wrong choice.

Am scris această recenzie cu conştiinţa faptului că va fi ofensatoare pentru unii. Este o oglindire a cărţii. Nici autorului nu i-a păsat dacă ofensează. Mie de ce mi-ar păsa? Poate că nu sunt în publicul-ţintă. Dar ştiu să recunosc un om care se ascunde după degete, aşa cum mărturiseşte chiar şi Liviu în poezia „Nici Billy Idol nu mai e ce-a fost„. De fapt, Liviu vrea să îi cumpărăm cartea ca să-l ascundem noi după degete, să aibă mai multe degete după care să se ascundă, ca să nu se mai uite în oglindă şi să se vadă pe sine. Liviu doreşte să vadă imaginea de artist pe care i-au creat-o cititorii, a unui idol cu picioare de clei ce mai au puţin şi se topesc. Iar Liviu îmi pare că are multe probleme pentru care e cazul să consulte un psihoterapeut sau chiar un psihiatru. Nu e un artist. E doar un om foarte, foarte, foarte frustrat.

Poate că tinerii agramaţi care ies de pe băncile şcolii doborând an de an pragul de jos al standardelor bacalaureatului vor avea o satisfacţie perversă în non-convenţionalul epatant, frapant, ostentativ şi plin de amar care transpare prin poezii. Poate că maneliştii, emo, rockerii supăraţi pe viaţă şi pe toată lumea şi unii manelişti vor aprecia această formă de sub-cultură. Dacă Mungiu a reuşit să ia premiu la Cannes cu aberaţia numită „După dealuri” (citiţi mai multe pe acest subiect aici, aici, aici şi aici), atunci şi bunicuţa poate face film cu telefonul.

Dacă Liviu publică acest volum de poezie, atunci şi cei care pică bacul pot să înfiinţeze un cenaclu literar în care să-şi cânte doine prin SMS. Când citesc asemenea elucubraţii, mă gândesc că oricine poate scrie poezie! Bani să aibă de aruncat! Cititori s-or găsi gârlă! Sau nu. Să revenim cu picioarele pe pământ.

Dacă v-a plăcut acest articol, atunci vă recomand şi:

Recenzia cărţii “Gnosticismul”, editura Herald

Teoria conspiraţiei între minciună, iluzie şi mistificare – comentarii critice la cartea ”Iluminații” de Pierre Andre-Taguieff – partea I, Partea II, partea III

Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea I. Dawkins vs. Religie; Partea II. Creştinismul după Dawkins; Partea III. Argumentele (i)raționale ale lui Dawkins; Partea IV. Argumente evoluționiste și creaționiste

secţiunea „Ortodoxie” pe Discerne

Copyright text (C) Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

6 păreri la “Recenzia draftului de carte „Vulvonerabilitate. Cum să ai un orgasm în 3,5 paşi” de Liviu Alexa.”

  1. Şi uitam ceva ce e mult mai important. Felicitări, şi nu pentru coerenţă în explicaţii, profunzime, ironie fină ş.a.m.d! Felicitări pentru faptul că aţi avut răbdare şi că aţi alocat timpul necesar scrierii acestei recenzii de foarte mult, extraordinar de mult bun simţ.

    Apreciază

  2. Si eu am participat in campanie si am citit cam tot ce s-a scris dar de-abia acum vad aceasta …recenzie? E mai mult decat o recenzie, pentru cate ponturi i-ai servit autorului meritai din plin premiul. Dupa cum ai observat insa a castigat cineva care a facut o critica literara romantioasa, plina de metafore si absolut inutilizabila din punct de vedere practic. La ce te asteptai?

    Apreciază

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s