Recenzia cărţii „Gnosticismul”, editura Herald

„Despre gnoză şi gnosticism”, de Henri-Charles Puech a apărut în colecţia Cultură şi Civilizaţie, în traducerea lui Cornelia Dumitru. Editor: Aurelian Scrima. Editura Herald, 2007.

Titlul original „En Quete de la Gnose. Tome I: La Gnose et le temps et autres essais”, editura Gallimard, 1978.

O carte deosebit de interesantă, pentru cei care doresc să afle cum este văzut gnosticismul de către gnostici. Volumul este deosebit de subiectiv, ilustrând o perspectivă francă, vădit anti-creştină, şi care face un istoric seducător al acestor ideologii.

În primul rând, cartea are meritul deosebit că stabileşte un istoric pre-creştin al gnosticismului. Gnosticismul este o atitudine de întoarcere spre sine, de negare a Creatorului şi a creaţiei, care a existat din timpuri străvechi.

Originile luciferice ale acestor înclinaţii sunt uşor de observat pentru cititorul cu oarece pregătire spirituală. Nu este vorba despre o filosofie, ci despre un set de convingeri religioase prin care fiecare îşi creează propriul adevăr şi se plasează cu aroganţă deasupra lumii, pe principiul că gnosticul este „luminat”, realizând astfel o discriminare pe bază ideologică.

Gnosticismul nu are prea multe reguli ferme stabilite, ceea ce înseamnă că există mai multe variante ale aceleaiaşi doctrine, bătându-se cap în cap unele cu celelalte. Autorul încearcă să convingă cititorul că de fapt aceasta este o aparenţă dincolo de care se află profunzimi cuceritoare, dar nu reuşeşte să argumenteze această teză în mod suficient şi nici nu se chinuie prea tare să o facă.

Gnosticismul oferă o oglindă înşelătoare pentru sufletul avid de cunoaştere, ilustrându-i o lume bogată, plină de sensuri care să fie căutate în sine. Lumea exterioară nu este decât o închisoare, în care Dumnezeu ca şi creator este privit ca un demiurg dement, imperfect şi sadic, i-a închis pe toţi oamenii. Din această lume, conform gnosticismului, se eliberează gnosticii prin gnoză, prin ceea ce ei numesc sophia/înţelepciune. Dar sensul gnostic al înţelepciunii şi sensul creştin al înţelepciuni sunt foarte diferite. Gnosticismul este un univers al sensurilor duble sau multiple. Lumina devine întuneric, iar întunericul devine virtute. În acest nor de interpretări, gnosticul nu îşi poate conteni totuşi, spaima în faţa morţii, pe care încearcă să o camufleze cu dispreţ sau cu aşteptarea unei eliberări din închisoarea trupului material.

Gnosticul, ca un „iluminat” se mântuieşte indiferent ce face, doar pentru că el deţine cunoaşterea. „La baza indiferenţei lor absolute se găseşte superioritatea lor nativă” (p. 208). Asemenea considerente mai întâlnim şi în alte sisteme piramidale, cum sunt masoneria, partidele politice şi serviciile secrete de spionaj.

Aflată în concurenţă directă cu creştinismul, căruia încearcă să îi revendice adevărul, atacă mai multe din tezele creştinismului timpuriu prin interpretări, tratându-le ca dogmatism rigid şi oferindu-le într-o nouă lumină (sau un mai degrabă întuneric). „Pentru spirituali, pentru care mântuirea s-a realizat deja, predicarea Dumnezeului necunoscut atribuită lui Isus devine, odată realizată, inutilă. De fapt, Isus istoric nu era pentru Gnoză decât o fantomă”.

Citez de la pagina 182: „Întunericul este sinonim cu întunecarea provocată de o lumină prea vie, sau, în general, nu are decât un sens peiorativ: ea desemnează un obstacol prealabil viziunii luminii pure, obstacol ce ţine de materie, de trup, de simţuri, şi nu, ca la Philon şi în mistica creştină, de inadecvarea radicală a subiectului creat şi a obiectului transcendent al viziunii”.

Observăm, deci, cum autorul trimite în ceaţă cititorul prin crearea unei aparenţe erudite, dincolo de fapt se află o idee bombastică ce atacă creştinismul în simbolurile sale esenţiale şi confirmând, de fapt ceea ce scrie în Biblie, că „şi satana se poate transforma în înger de lumină”.Chiar autorul recunoaşte la p. 214 că imaginea şarpelui este dominantă în anumite secte gnostice care îşi au originea în Babilon, Asia Mică şi Siria.

Autorul caută să ne convingă că există chiar un „creştinism gnostic” şi în acelaşi timp ne-o descrie ca o „ramură de nesuferit ieşită din trunchiul ortodoxiei”(p. 187) – pe parcursul cărţii se mai contrazice pe sine de câteva ori.

Esenţa gândirii gnostice o găsiţi la pp 192-193.

Pentru cei care nu ştiu în ce se implică citind asemenea cărţi, autorul poate părea persuasiv, seducător şi îndrăzneţ.

Pentru cititorii avizaţi, autorul poate părea un fanfaron tupeist care scrie blasfemii fără logică, pe care nici nu se chinuie prea tare să le argumenteze: cei care nu împărtăşesc gnoza sunt lăsaţi, probabil să „moară proşti” pentru că nu se ridică la nivelul elitei din care autorul se consideră parte. Plin de auto-importanţă, el îşi impune totuşi o calitate incontestabilă: persuasiunea.

Dacă vreţi să studiaţi o carte concepută intenţionat pentru a rătăci lumea, puteţi să studiaţi cu luare-aminte „Despre gnoză şi gnosticism”. Ideile sale nu sunt noi şi nici nu au nevoie să fie. Infamia autorului rămâne, totuşi. veşnică.

Ţin să mulţumesc lui Vlad Doroican, de la Editura Herald, pentru că mi-a pus la dispoziţie spre recenzie un exemplar gratuit din această carte şi pentru admirabila sa răbdare pentru a aştepta ca această cronică să vadă publicarea în fluxul RSS, negru pe alb.

Dacă v-a plăcut acest articol, atunci vă recomand şi:

Recenzia draftului de carte “Vulvonerabilitate. Cum să ai un orgasm în 3,5 paşi” de Liviu Alexa.

Teoria conspiraţiei între minciună, iluzie şi mistificare – comentarii critice la cartea ”Iluminații” de Pierre Andre-Taguieff – partea I, Partea II, partea III

“Dumnezeu: o amăgire”, de Richard Dawkins. Analiză. Partea I. Dawkins vs. Religie; Partea II. Creştinismul după Dawkins; Partea III. Argumentele (i)raționale ale lui Dawkins; Partea IV. Argumente evoluționiste și creaționiste