Fetița și vulpea/Le renard et l’enfant (2007)

Nu știu cum sunt alții, dar filmul acesta e un clasic instantaneu! Un film despre copilărie care poate fi vizionat cu multă plăcere și de adulți. De fapt, părerea mea este că filmul va fi mai savurat de adulți decât de către copii, având ceva din maturitatea reflexivă specifică unei retrospective ulterioare asupra copilăriei. Nu trebuie să fiu înțeles greșit: filmul este deosebit de distractiv, chiar fermecător – are ceva din parfumul poveștilor fraților Grimm.

A încerca să descrii în detalii firul narativ ar fi inutil și contraproductiv; astfel, e suficient de spus că povestea filmului urmărește o fetiță de zece ani care locuiește într-o frumoasă zonă montană, undeva în Franța, și care descoperă lumea cu ajutorul neașteptat al unei (bineînțeles, doar ne spune și titlul) vulpi. Titlul, prin simplitatea sa, ne sugerează în fapt și structura generală a acestei producții franceze regizate și coscrise de Luc Jacquet, căci tocmai o vulpe năstrușnică și o fetiță roșcovană și simpatică vor fi singurele personaje propriu-zise ale filmului (cu excepția altor reprezentanți de seamă ai faunei forestiere, însă rolurile acestora fiind mai mult episodice).

le renard 2

 Jacquet ne va arăta din nou în acest film, așa cum a făcut-o în 2005 cu March of the Penguins/La Marche de L’Empereur (pentru care a luat Oscar in 2006), faptul că știe să citească natura în mod dramatic. În acest film veți vedea imagini absolut incredibile pe care nu le credeați posibile fără ajutorul efectelor speciale, însă regizorul francez reușește să creeze un film care la prima vedere ar fi părut neregizabil (cam ceea ce a făcut Ang Lee cu Life of Pi, dar cu un buget de zece ori mai mic, fără o echipă de specialiști în efecte vizuale si fara conotatiile spirituale controversate).

Această realizare cinematografică este o metaforă despre începutul sfârșitului copilăriei, despre pierderea inocenței. Am spus mai sus că a încerca să povestești acest film este inutil, însă voi încerca să-l punctez analizând câteva scene remarcabile. Filmul se deschide cu descoperirea plină de uimire a unui vulpoi (care mai târziu se va dovedi a fi o vulpiță) în timp ce încearcă să-și prindă prada, de către o fetiță curioasă și curajoasă în același timp. Această întâlnire are în realitate rolul unei priviri în oglindă, și astfel devine clară din primele minute metafora centrală a lui Jacquet. Și nici că putea face o alegere mai bună artistul francez: vulpea, animalitatea ca stare a ingenuității, a neresponsabilității își joacă perfect menirea simbolică. Această relație stilistică duce cu gândul cumva la starea paradisiacă a lui Adam și a Evei, goliciunea lor nefiindu-le temei de rușine, tot așa cum instinctele animalice de agresivitate care sunt ilustrate și în cazul vulpii încă la începutul filmului sunt privite prin ochii fetiței (care  propos, nu are nume în film, ci e pur și simplu o copilă, întruchipând deci orice copil) cu o naivitate caracteristică, ca ceva natural și inevitabil. De asemenea, chiar această confundare a sexelor (inițial, fetița crede că a dat de un vulpoi, însă apoi , după ce descoperă că „vulpoiul” are pui, își corectează caracterizarea), este un simbol al acelei perioade când această dihotomie conteaza prea puțin, sau când, în orice caz, în mintea copiilor, sexualitatea repezintă ceva vag și exterior lumii lor.

le renard 3

În același timp, filmul este unul despre inițiere și maturizare, despre depășirea de obstacole și frici, despre speranță și vitalitate. La un moment dat în evoluția relației acesteia zooantropice, copilița începe să se aventureze tot mai departe, explorând pădurea tot mai adânc alături de prietena sa vulpea (probabil că descrieri de genul acesta sugerează mai mult desene animate decât un film artistic, însă vă asigur că nu este nimic de carton în personajele poveștii, ci sunt cât se poate de vii). Personajul uman (jucat de o fetiță care oferă o interpretare absolut fermecătoare și naturală) ajunge să sară ape învolburate de la înălțimi cu adevărat periculoase (nu știu cum a reușit Luc Jacquet să filmeze unele scene care par de-a dreptul imposibile pentru un copil), să pătrundă în peșteri întunecoase sau să-și petreacă noaptea printre copaci care într-o minte infantilă capătă forme înfricoșătoare; însă toate acestea le face cu dârzenie și îndrăzenală specifică doar copilăriei (la un moment dat, reușește să sperie o haită de lupi înfometeți – cum? veti afla in film – e genul de moment „kids, don’t try this at home, nor in the woods”). Dar nici „interpretarea” vulpiței nu este mai prejos, redând emoții destul de intense și probabil mai autentice, căci și ea trebuie să facă față unor pericole reale: de la dușmani naturali precum lupi  și râși până la încercări de exterminare din partea oamenilor – toate acestea cristalizate în scene dramatice create cu o regie magistrală.

le renard

Aceste comentarii s-ar putea întinde încă pe multe pagini și tot nu ar putea surprinde suficient cadrele mirifice, locurile cu grijă alese, diferitele niveluri de înțelegere pe care filmul le ocazionează. Miza pe care reușeste să o îndeplinească Luc Jacquet este aceea de a îmbina un film care te face să te simți bine (a feel good movie) cu o meditație figurativă (ce uneori aduce a Tarkovski) asupra unor procese umane și relația acestora cu lumea în general.

Punctaj: 8/10

Guest post scris de George Perju copyright (C) George Perju, martie 2013

Anunțuri

3 păreri la “Fetița și vulpea/Le renard et l’enfant (2007)”

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s