Seria Hannibal – capcanele psihicului uman

22 02 2013

Începutul a fost constituit de trilogia cărţilor lui Thomas Harris, care a şocat sensibilitatea cititorilor prin plasarea acţiunii într-un context social in care violenţa e o banalitate. Au urmat patru ecranizări de lung-metraj pentru marele ecran, inegale ca valoare şi succes.

  

Între bani şi realitate

Dacă astăzi ne-am obişnuit să vedem creieri zburaţi la fiecare cincisprezece minute într-un film aşa zis “de acţiune”, lucrurile erau diferite în anii ’80. Spectatorii, consumatorii produsului numit “film” nu erau pregătiţi să accepte ca inexorabil modul în care violenţa exista în societate, iar orice om de cinema care ar fi avut curajul să arate adevărul, lupta între poliţişti şi criminali, care sunt oameni, s-ar fi făcut vinovaţi de a răpi spectatorilor comoditatea indiferenţei.

  

Fitilul

Da, inevitabilul s-a produs dar nu în cinema, ci în televiziune, iar explozia a fost mare. Fenomenul s-a numit Miami Vice, unul din cele mai longevive, mai veridice, mai adorate şi mai bune serial poliţist din istoria televiziunii. Michael Mann, regizor de filme tematice (al său Insider a avut in 2000 şapte nominalizări la Oscar) a creat şi coordonat consecvent această producţie care avea să-i ofere consacrarea lui Don Johnson.

Viaţa in Miami Vice arată ca un coşmar nesfârşit. Strada e câmpul de bătaie şi cimitirul unui război în care nu există învingători, ci doar învinşi. Poliţiştii nu mai sunt eroi mereu la datorie ci nişte oameni disperaţi, bolnavi de munca lor, iar moartea pare singurul „leac”. Nişte oameni care au renunţat la totul pentru o meserie care îi făcea de cele mai multe ori să se simtă inutili. O intepretare binevenită, pe scurt, era: “Aceasta este realitatea. N-o puteţi nega.”

  

Conceptul de bază

Răul se foloseşte de slăbiciunea umană, pentru a prinde rădăcini. Supravieţuirea pare un lux. Există două opţiuni: renunţă sau mergi mai departe. “Cine salvează o viaţă, salvează lume întregă” este deviza celor ce vor să supravieţuiască într-o meserie de om al legii. “Care este limita dintre bine şi rău atunci când violenţa trebuie combătută cu violenţă ?”, “Care este limita până la care trebuie împinsă sensibilitatea oamenilor legii pentru ca ei să nu devină apatici ?”, “Cum suportă conştiinţa preţul unei alegeri de viaţă şi moarte ?” sunt doar câteva din subiectele de meditaţie.

  

Filmele

Manhunter/ Vânătorul de oameni Pr: DeLaurentiis Entertainment Group, 1986 R: Michael Mann Sc: Michael Mann, după Red Dragon, de Thomas Harris. Cu: William Petersen (Will Graham) Kim Greist (Molly Graham) Joan Allen (Reba McClane) Brian Cox (Dr. Hannibal Lecter) Dennis Farina (Jack Crawford ) Tom Noonan (Francis Dollarhyde) Benjamin Hendrickson (Dr. Frederick Chilton)  Dramă psihologică.

Filmul e un mariaj echilibrat între stilul Miami Vice şi astmosfera sumbră harrisiană, mizându-se pe conturarea portretelor psihologice ale personajelor.

Subiect: Will Graham, agent FBI retras după capturarea lui Hannibal Lecter (un criminal în serie, fost psihiatru), e nevoit să lucreze cu acesta pentru capturarea unui alt criminal în serie. Acestă situaţie răvăşeşte interiorul lui Graham, pus în situaţia de a recugeta alegerile făcute.

Scenariul se axează pe conflictul din sufletul şi conştiinţa lui Graham: el are o datorie morală faţă de potenţialele victime, dar împlinirea acestei datorii şi experienţa nefericită (care i-a lăsat o cicatrice fizică şi psihică) îl afecteză ca om.

Francis Dollarhyde, criminalul din film, este fără îndoială un mostru, dar şi un om. Groaza pe care o stârneşte acestă idee este determinată de frica de a nu avea şi noi, spectatorii, fie şi o parte din neomenia ce l-a determiant pe acel om să comită acele crime îngrozitoare. Tocmai prin această mentalitate, răul se conturează în minţile ce gândesc astfel în jurul unui singur individ responsabil pentru toate relele cauzate. Dar cine dintre noi aflând azi despre nenumărate evenimente tragice neaccidentale, ne întrebăm care a fost cauza primordiala a nebuniei ? Explicaţii puerile se găsesc o mulţime. Pentru asta, Thomas Harris a scris şi un alt roman, în afara trilogiei, care a fost din nefericire foarte prost ecranizat: Hannibal Rising. În această poveste, aflăm că Hannibal s-a născut în Lituania şi şi-a văzut sora ucisă şi mâncată de nişte criminali de zăboi, pe care mai apoi i-a urmărit la maturitate şi i-a ucis.

Francis Dollarhyde a fost traumatizat psihic de o societate ce l-a ostracizat, începând din copilărie. Acel copil a avut o doriţă crescândă de cunoaştere şi, lipsit de familie a început să si-o dorească tot mai mult. A învăţat să privească societazea prin ochii intoleranţei, dar a avut de ales.

Vânătorul de oameni se centrează pe războiul psihologic, iar conflictul fizic e transpunerea celui mental. Drept contrapunct la virtuozitatea scenelor de acţiune, scena confruntării finale este o dezolantă, asurzitoare, degradantă înfruntare a propriilor obsesii, din partea lui Graham şi a lui Dollarhyde. Finalul îl arată pe primul ca un supravieţuitor, care are însă de înfruntat viaţa.

  

The Silence of the Lambs/ Tăcerea mieilor Pr: Orion Pictures, 1991 R: Jonathan Demme Sc: Ted Tally, după The Silence of the Lambs, de T. Harris. Cu: Jodie Foster (Clarice Starling) Anthony Hopkins (Dr. Hannibal Lecter) Scott Glenn (Jack Crawford) Anthony Heald (Dr. Frederick Chilton) Ted Levine (Jame ‘Buffalo Bill’ Gumb) Frankie Faison (Barney Matthews)  Film psihologic.

Beneficiind de o echipă de Oscar, un scenariu puternic (Oscar – scenariu adaptat), o interpretare excelentă (Oscar – actor principal, actriţă principală), un regizor (Oscar – regie) obişnuit să rupă gura târgului prin nonconformismul filmelor sale şi seriozitatea abordată şi de o promovare eficientă, filmul este fără îndoială cel mai bun al seriei (Oscar – film) şi totodată singurul în care se reuşeşte generalizarea conflictului la lupta între bine şi rău.

Subiect: Agenta FBI Clarice Starling este nevoită să lucreze cu acelaşi Lecter la cazul unui criminal în serie care a răpit-o pe fiica unui senator. Acesta e momentul decisiv din viaţa ei în care îşi validează toate principiile teoretice de până atunci.

Clarice Starling trebuie, pe de-o parte să fie imună la răul ce ameninţă societatea iar pe de alta trebuie să îşi păstreze sensibilitatea ce îi oferă o motivaţie.

Hannibal există pentru a arăta ineficienţa sistemului şi de a profita de pe urma acesteia, pentru a ne obliga sa nu fim indiferenţi faţă de ceea ce înseamnă, pentru a ispiti şi distruge cele mai deosebite calităţi umane pentru a reproşa societăţii că există. Răul există pentru ca binele să existe, în acest univers tenebros creat de autori. Fragilitatea binelui în comparaţie cu răul este superb ilustrată în secvenţa în care Clarice bâjbâie prin întuneric sub privirile criminalului ascuns.

Toţi au interese, dar nu şi recunoştinţă; nici chiar fata răpită, eliberată, nu îi e recunscătoare lui Clarice Starling. Un moment clasic în istoria cinematografului, care ilustrează importanţa motivaţiei interioare pe care omul legii trebuie să o aibă.

Finalul planează ca o ameninţare asupra binelui ca o amintire că răul există, e acolo şi trebuie înfruntat.

  

Hannibal Pr: Universal Pictures, MGM, 2001 R: Ridley Scott Sc: David Mamet, Stephen Zaillian, după Doctor Hannibal, de Thomas Harris Cu: Anthony Hopkins (Dr. Hannibal Lecter) Julianne Moore (Clarice Starling) Giancarlo Giannini (Inspector Rinaldo Pazzi) Gary Oldman (Mason Verger) Ray Liotta (Paul Krendler) Frankie Faison (Barney Matthews) . Thriller.

Deşi a lucrat cu o echipă de Oscar, Ridley Scott nu poate realiza un film măcar mediocru, scenariul slab fiind făcut, evident pe deviza “cât mai mulţi bani”.

Subiect:Hannibal Lecter, aflat în libertate, îşi propune să revină la vechile deprideri, provocând-o pe Clarice Starling la un nou joc de-a şoarecele şi pisica în care e implicată şi o fostă victimă a criminalui, dornică de răzbunare.

Pentru Clarice Starling, anii de meserie trecuţi de la evenimentele din Tăcerea mieilor reprezintă o acumulare a unei experienţe mereu verificate de principiile cimentate în timp, pe care se vede din nou pusă în situaţia de a le reconfirma. Pentru aceasta, ea trebuie să întâlnească răul pe care nu l-a putut opri. Finalul arată că dincolo de acestă mască a răului există totuşi şi un bine, ce rămâne misterios conturat.

Fie că Ridley Scott s-a întors la conceptul de operă bine realizată dar săracă în conţinut, fie că şi cei mai buni scenarişti mai iau uneori o pauză de la calitate, rezultatul e atât de clar pe cât e de transparent: Hannibal e ca o poză frumos făcută (Efectele tehnice sunt la înălţime; soundtrack-ul e o bijuterie; peisajele sunt memorabile), dar lipsită de conţinut. Scenele “tari” sunt concepute ca spectacol, iar suspansul aproape că lipseşte.

Problema pusă de Hannibal e indirectă: “de ce a avut atât de mult succes ?”. Primul pas către comiterea răului e acceptarea. Sunt slabe şanse ca cineva să devină criminal urmând modelul “Hannibal”, deşi s-a întâmplat. Toţi spectatorii care nu au fost măcar puţin şocaţi, dacă nu chiar oripilaţi de acest îngrozitor (de comercial) spectacol, ar trebui poate să-şi pună întrebări serioase în privinţa sensibilităţii lor.

  

Red Dragon/ Dragonul roşu Pr: DeLaurentiis Entertainment Group, Universal Pictures, MGM, 2002 R: Brett Ratner  Sc: Ted Tally, după Red Dragon, de Thomas Harris. Cu: Edward Norton (Will Graham) Anthony Hopkins (Hannibal Lecter) Ralph Fiennes (Francis Dolarhyde) Harvey Keitel (Jack Crawford) Emily Watson (Reba McClane) Mary-Louise Parker (Molly Graham)  Film poliţist.

Pe de-o parte urmând o schemă comercială dar pe de alta beneficiind de talentul scenaristului, care adaptează foarte fidel romanul cel mai bun al trilogiei, Dragonul roşu este un spectacol bine construit de un regizor al generaţiei MTV (autorul celor două “Ore de vârf”), dar psihologia e schematică, iar personajele nu sunt bătute, ci făcute chisăliţă în tiparele hollywoodiene.

Subiect: Will Graham, agent FBI retras după capturarea lui Hannibal Lecter, e nevoit să lucreze cu acesta pentru capturarea unui alt criminal în serie. Acestă situaţie răvăşeşte interiorul lui Graham şi îi pune în pericol familia.

Filmul este atractiv dar spectatorul nu poate înţelege complet motivaţiile personajelor, deoarece focalizarea se face pe subiectul poliţist. Cele mai bune scene sunt acelea în duet: Norton / Hopkins şi Watson / Fiennes. Conflictul interior al lui Graham e mai bine conturat.

Dragonul roşu e un film în care ura câştigă războiul împotriva iubirii, iar răul se conturează cel mai bine în finalul deschis care lasă o senzaţie de cerc complet.

Producţia a fost concepută pentru publicul către care a fost marketat, spectatori care au agreat ambele sau numai unul din filmele cu Hopkins din serie (singurul pretext pentru un prequel). Nu e chiar un spectacol feroce ca în Hannibal (de genul “Pac! Hâşti! Hannibal a mai mâncat pe încă unul!”), ci se apropie de tensiunea abil costruită în Tăcerea mieilor, dar nu depăşeşte media.

Desigur, se pune problema: ce sensibiltate mai poate avea un public care a ingerat Natural Born Killers în 1994 şi Se7en în 1995, apoi a devorat valul de producţii cu criminali în serie din anii ’90? Acea sensibilate pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă pentru a face sufletul să supravieţuiscă (bine înţeles, şi aceasta este o noţiune relativă…).

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Anunțuri

Acțiuni

Information

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: