Dreptul aplicat vs. dreptul teoretic în regimul comunist românesc

Studiind drept constituțional la facultatea de drept, am fost curios să citesc și constituțiile românești din timpul perioadei numite comuniste (o perioadă de maximă dezvoltare pe toate planurile, dar mai ales moralicește vorbind, căci, spre deosebire de exploatarea omului de către om din capitalism, în orânduirea comunistă exploatarea era exact invers) și am fost frapat să descopăr ce nobile erau în exprimare, iubirea de popor debordând din fiecare literă a textelor (spre exemplu, Constituția din 1952 repetă de 11 ori cuvântul ,,popor” în primele 7 articole ale sale). Lăsând ironiile la o parte, chiar mi-am pus problema următoare: cum a fost posibil ca o lege fundamentală atât de democratică în literă (și constituțiile comuniste vorbesc despre suveranitatea poporului, drepturi și libertăți, legitimitate etc.) să se transpună într-un regim care în spirit era nu doar diferit de litera legii, dar chiar opus acesteia?

Deși anumite devieri de la litera și chiar spiritul Constituției există și în țări considerate civilizate, ca regulă, acestea sunt justificate de un scop superior, dar chiar și atunci când nu sunt, ele nu se transformă în ceva atât de teribil ca o tiranie totalitară, profund aberantă din punctul juridic și, de asemenea, anti-umanitară. Fie că vorbim de Patriot Act în Statele Unite ale Americii sau de interzicerea dezbaterii intelectuale pe marginea unui eveniment istoric care s-a produs într-un fel sau altul (revizionsimul), acestea sunt nuanțe care creează o ușoară atmosferă de regim semi-autoritar, ele rămânând însă în fond îndepărtate de ceea ce reprezintă cu adevărat o dictatură și mai cu seamă un totalitarism.

În cele ce urmează voi încerca să explic, desigur într-un mod care nu va fi exhaustiv, cauzalitățile ce au determinat pozitivitatea specifică  (în sensul de aplicabilitate practică) regimului din România din perioada 1944-1989.

În primul rând, consider că motivul principal ce explică autocontradicția atât de caracteristică totalitarismului stângist este absența principiului separării puterilor în stat și înlocuirea acestuia cu principiul unității puterii. După cum spunea și al patrulea președinte american James Madison: „Acumularea tuturor puterilor, legislative, executive și juridice, în aceleași mâini (…) poate fi considerată drept cea mai bună definiție a tiraniei”. De asemenea, Charles de Montesquieu afirma în a sa lucrare „Spiritul legilor” că: „Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau ale aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naște teama ca același monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. (…) Totul ar fi pierdut dacă același om sau același corp de fruntași, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obștești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari.” Cu alte cuvinte , în statele în care se va întâlni o situație opusă, va fi inutil să vorbim despre drepturile omului, căci o concentrare foarte mare a puterii nu va avea alte consecințe decât abuzuri de putere și încălcări ale drepturilor indivizilor. Ca urmare, recunoașterea abstractă a suveranității poporului, așa cum se făcea în constituțiile socialiste, nu face să crească cu nimic suma libertății indivizilor.[1]

A doua mare cauză a relației proaste dintre pozitivitatea și teoreticitatea dreptului în regimurile totalitare socialiste stă în subordonarea dreptului față de Partidul Comunist și ideologia sa. Prin urmare, întreaga societate și cu statul în frunte erau subordonate Partidului, sau mai exact spus, elitei acestuia. Această adversitate față de drept își are rădăcinile în însăși concepția marxistă. Marx a avut întotdeauna o relație dificilă cu dreptul și, mai ales, cu egalitatea în drepturi. El a studiat științele juridice în universitățile germane, dar, după cum ne spune și el, s-a ocupat de drept doar ca de o disciplină secundară. Acest dispreț față de drept se clarifică foarte bine în intervențiile sale relative la legea libertății presei, relevându-se simultan concepția sa antiegalitară ce a fost transpusă și în practică decenii mai târziu.

Probabil că Friedrich von Hayek a scris cel mai bine despre necesitatea supremației dreptului ca o condiție absolut necesară pentru prevenirea totalitarismului. Marele filosof și economist scria că nimic nu diferențiază cu o precizie mai mare o țară cu adevărat liberă de una guvernată în mod arbitrar decât respectarea domniei legii. Această domnie sau supremație ne spune că statul, în toate acțiunile lui, este limitat de reguli fixate și anunțate în prealabil, reguli care fac posibilă prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care autoritatea își va folosi puterile coercitive într-o împrejurare dată și fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe baza acestei cunoașteri. Fiind sigur că puterea statului nu va fi folosită în mod deliberat pentru a-i dejuca intențiile, individul este liber să urmărească țelurile lui personale, în cadrul regulilor cunoscute ale jocului.[2]

Care este locul dreptului în comunism, Manifestul Partidului Comunist ne lămurește destul de satisfăcător: „Proletariatul va folosi dominația lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul. (…) La început, acest lucru nu se poate face, firește, decât printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate și a relațiilor de producție burgheze.” Din perspectiva acestor idealuri, Constituția nu este decât un mijloc provizoriu, util până la dispariția statului. Tocmai de aceea, drepturile prevăzute în constituțiile socialiste se nasc golite de conținut, „forme fără fond” cum ar spune Titu Maiorescu. Constituția este, pentru cetățenii statului totalitar, ceea ce este și Manifestul Comunist, adică un obiect exterior. Lipsit de orice semnificație și de autonomie, dreptul își pierde statutul de știință normativă.[3] Acest provizorat de care am vorbit și în capitolele precedente s-a reflectat cu precădere în ușurința cu care au fost revizuite constituțiile în perioada totalitară, o constituție care este foarte ușor de revizuit fiind la fel de îndepărtată de ideea de democrație ca și o constituție care impune limite extrem de rigide ale revizuirii.[4]

În al treilea rând, ambiguitatea în reglementarea anumitor aspecte constituționale, și mai ales a drepturilor și libertăților cetățenești, precum și lipsa unor garanții categorice de respectare a acestora indică lipsa de seriozitate și de bună-credință din partea legiuitorului comunist, ca și cum acestea ar fi trecute în constituție, oricare din cele trei, doar de formă, știindu-se de la început că ele vor fi încălcate. De asemenea, se remarcă generalitatea prevederilor constituționale și erorile conceptuale, precum existența, la un moment dat, a trei organe supreme în stat. De exemplu, odată cu recunoașterea principiului suveranității poporului, care se face în toate cel trei constituții de la noi, este necesar, chiar urgent, să-i înțelegem bine natura și să-i determinăm cu precizie întinderea. Fără o definire exactă și precisă, triumful teoriei ar putea deveni inexistent în practică – nisip în vânt.[5] De exemplu, principiile politicii penale și ale dreptului penal socialist, care, în ciuda denaturărilor produse de ideologia politică, exprimau, în general, cu privire la combaterea criminalității, unele idei și concepții fundamentate, au rămas lipsite de eficiență datorită contradicției flagrante dintre aceste principii și realitatea socială, precum și din cauza lipsei garanțiilor legale pentru aplicarea corectă, în toate cazurile, a legii penale. De aceea, în evaluarea concepțiilor și principiilor de politică penală, ca și a normelor și instituțiilor dreptului penal din țările socialiste, trebuie să se facă distincție între aceste principii și instituții, în ele însele, pe de o parte, și modul cum au fost ele aplicate și respectate în practică. Este cunoscut că ori de cîte ori aceste principii, norme sau instituții apăreau, în aplicarea lor practică, fie și numai aparent ca reprezentând o deviere de la linia ideologico-politică a partidului unic, aplicarea lor era pur și simplu înlăturată.[6]

În al patrulea rând, se poate aprecia că militarismul constant, prezența eternului „dușman al poporului”, menținea populația într-o stare vecină cu cea de război, adică într-o veșnică stare excepțională, de criză. Inamicul era bineînțeles oricine era contra orânduirii socialiste, însă această contrarietate față de regim era o noțiune mai generală decât categoriile aristotelice: burghezul, chiaburul, capitalistul putea fi studentul care spunea un banc politic înainte să vină profesorul la curs sau țăranul care refuză să își dea pământul la colectivizare. Această nedeterminare clară a dușmanului cu care se lupta deschidea larg calea arbitrariului și se prepara justificarea oricărui act de forță brutală din partea autorității publice. Această situație este prezentată conceptual de către Ernesto Garzon Valdes sub denumirea de „războiul vertical”, acest război explicând divergența dintre ordinea juridică proclamată și ordinea reală a lucrurilor, căci în numele său poate fi sacrificat orice.[7] Acest lucru devine foarte evident în America Latină, unde aproape toate statele au adoptat sistemul prezidențial american, însă unde, datorită militarismului istoric din această parte a lumii, ce vine de al Simon Bolivar încoace, aproape toate regimurile prezidențiale au creat o instabilitate cronică, crize și lovituri de stat, mai mereu militare în natura lor. În mod paradoxal, s-ar putea spune că regimul constituțional din această țară nu este adaptabil altor țări, astfel că reușita democrației americane se explică mult mai mult prin resursele profunde ale societății civile și prin cultura politică decât prin sistemul său constituțional.[8]

Prin urmare, ca să recapitulăm, o neseparare a puterilor în stat va însemna o densitate mare a puterii ce va face ceea ce știe ea mai bine – să corupă și să ducă la abuzuri. Primatul ideologiei comuniste a însemnat trecerea dreptului în plan secundar, aplicarea sa fiind subsidiară aplicării programului politic al Partidului. Ambiguitatea și generalitatea unor prevederi constituționale le-a lipsit de valoare juridică reală și de efectivitate practică; pe deasupra, retorica belică a conducătorilor, a creat o atmosferă propice derogărilor perpetui de la lege, făcând din drept un instrument în mâna politicienilor.

Acest fenomen al separației dintre teorie și practică a fost observat cu un înalt grad de precizie de către una dintre cele mai agere minți din istoria gândirii. Karl Popper face o demonstrație magistrală în una din lucrările sale de căpătâi, privind chiar pe mult-veneratul filosof al antichității – Platon. Acest uriaș al antichității care a fost Platon folosește cuvinte deosebite pentru a descrie programul său politic: Dreptate, Înțelepciune, Adevăr și Frumos. Însă aceste idei, concluzionează Popper, nu-l duc pe Platon dincolo de totalitarism, tot așa cum, am spune noi, Suveranitatea Poporului și bogățiile tot ale Poporului, precum și drepturile omului, scrise expeditiv pe o bucată de hârtie, nu fac din socialism o democrație genuină. De ce? Pentru că Platon înțelege prin dreptate ceea ce este în interesul statului ideal, adică să blocheze orice schimbare, prin menținerea unei rigide împărțiri în clase. „Principiul cel mai înalt din toate – citează Popper pe Platon – este ca nimeni (…) să nu fie niciodată fără un conducător. Și nici să fie deprins sufletul cuiva să facă ceva din propria inițiativă (…). Ci, atât în vreme de război, cât și în vreme de pace, să aibă ochii ațintiți spre conducător și să-l urmeze cu credință. Să asculte de el în cele mai neînsemnate lucruri…ca nici măcar să nu i se năzărească vreodată să acționeze de unul singur și să devină complet incapabil de așa ceva. În felul acesta viața tuturor se va desfășura într-o comunitate totală.” Iată deci ce înțelegea întemeietorul Academiei prin Binele politic suprem – dictatură absolută. Concluzia este că e riscant să te lași impresionat de simple cuvinte, căci diavolul, după cum știm, se poate arăta ca înger de lumină, fiind extraordinar de facil de a uzita o retorică convingătoare sau un aparat propagandistic evoluat pentru atingerea unor scopuri diabolice.[9]

 


[1] Benjamin Constant, Despre libertate la antici și la moderni, Institutul European, Iași 1996, p.30

[2] Friedrich A.Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, București 1997, pp.88-89

[3] Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, București 2006, pp. 38, 188-194

[4] Raportul Comisiei Prezidențiale…, p.26

[5] Benjamin Constant, op. cit., pp.29-30

[6] Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală., Editura Universul Juridic, București 2007, p.49

[7] Ernesto Garzon Valdes, op. cit., p. 39

[8] Raportul Comisiei…, pp. 5-6

[9] Karl R. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, volumul I – Vraja lui Platon, Editura Humanitas, București 2005, pp. 227, 123, 125, 143-144

Guest post scris de George Perju Copyright © George Perju, 2012-prezent

Publicat de Marcus Victor Grant

Un gând despre „Dreptul aplicat vs. dreptul teoretic în regimul comunist românesc

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.