De ce „După dealuri” nu a fost nominalizat la Oscar

Regia: Cristian Mungiu

Distributia: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuta, Dana Tapalaga

Odată cu anunţarea, la 10 ianuarie 2013, a nominalizărilor la Oscar, desigur că unii români şi-au manifestat din condei dezamăgirea profundă că filmul propus de România la categoria „cel mai bun film străin” nu a fost nominalizat. Există o explicaţie foarte bună pentru această „nedreptate”: „După dealuri” este un film prost. Nu că filme proaste n-ar fi nominalizate la Oscar, dar ca să se întâmple asta, trebuie măcar să fie bine făcute. Iar „După dealuri” nu stă prea bine nici la acest capitol. În plus, să ne gândim că alte filme, mult mai bune, mult mai apreciate, au făcut concurenţă puternică: L‘enfant d’en haut (R: Ursula Meier), Barbara (R: Christian Petzold), Despues de Lucia (R: Michel Franco ), De Rouille et d‘os (R: Jacques Audiard). Nici acestea nu au fost nominalizate. Deci de unde şi până unde această „dezamăgire”? Mungiu nu avea o şansă nici măcar în visele sale cele mai frumoase să fie nominalizat la Oscar.

Conţinutul şi forma

Ca redactor cultural cu o oarecare cultură cinematografică, nu se cuvine să desfiinţez un film doar pentru că nu sunt de acord cu autorul. Una este ce spune un cineast în filmul său, alta este cum spune. Aşa cum părintele iartă uşor copillul pe care îl iubeşte, la fel şi spectatorul vrăjit iartă uşor cineastul cu care nu e de acord, dacă acesta ştie să comunice elegant. Spre exemplu filmele din seria James Bond, sau seriile Mission Impossible. Ştim cu toţii că sunt propagandă anglo-americană, dar sunt bine făcute, spectaculoase şi ne încântă, ne face să credem că este doar un joc, şi de aceea le iubim, chiar dacă ştim că lucrurile nu sunt în realitate precum pe ecran.

Una din primele aplicaţii istorice ale cinematografului, după entuziasmul artistic şi poveştile nemuritoare cu fraţii Lumiere şi Georges Melies, a fost propaganda. Nimic nou aici. Atât americanii, cât şi germanii au înţeles aplicaţiile noii arte, atât pe timp de pace, cât şi pe vreme de război.

Am avut onoarea şi deliciul de a asista la lansarea cărţii Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989), Editura Polirom, Colecţia „Cinema“, Iaşi, 2011, 298 p., în noiembrie 2011, la târgul de carte Gaudeamus din Bucureşti. Autorul ne-a împărtăşit, că pe culoarele cenzurii comuniste, Securitatea nu stătea degeaba, iar spionii domestici nu erau proşti. În notele interne ale rapoartelor desecretizate ulterior, stătea o concluzie foarte relevantă: „Înainte de a ne gândi dacă un regizor este în stare să facă film de propagandă, trebuie mai întâi să ne întrebăm dacă ştie să facă film în primă instanţă”.

Cristian Mungiu face un film de propagandă. Este dreptul lui. Totuşi, modul în care o face… ridică întrebări la care probabil că autorul nu s-a gândit.

Am pornit să văd După dealuri ştiindu-i reputaţia, despre care am scris aici. Totuşi, am fost surprins. Filmul a fost mult, mult mai diferit decât mă aşteptam.

În primul rând, să lămurim un lucru. După dealuri nu este un film obiectiv. Ceea ce prezintă în film ca ortodoxie este o cioară vopsită care dacă ar fi avut finalul puţin schimbat (adică dacă popa ar fi pus mâna pe sapă în loc să cheme salvarea), ar fi mers eventual ca schemă pentru un episod al Dosarelor X. Mai întâi să lămuresc acest lucru, pentru a stabili că autorul ori este rău intenţionat, ori nu s-a documentat.

Mungiu scoate ortodoxia din context şi o tratează ca pe o cioară vopsită şi legată, gata să fie ciuruită de tirada ferventă a sarcasmului nejustificat, contând pe buna practică a ortodoxiei de a întoarce şi celălalt obraz. Dacă ar fi făcut asta cu religia ebraică, ar fi ajuns în închisoare. Dacă ar fi făcut asta cu religia musulmană, probabil ar fi fost asasinat. Dar, în zilele acestea, este „cool” să fii anti-creştin, chiar şi dacă nu ştii prea bine ce înseamnă asta. Vă invit să citiţi articolul meu scris pe acest subiect, Ortodoxia ca şi confesiune creştină vs. Ortodoxia după Mungiu.

Limbajul cinematografic

Aşadar, Mungiu are o teză. Teza lui sună cam aşa: „ortodoxia este un pericol la adresa societăţii”. Am înţeles. Până aici, lucrurile sunt clare. Să vedem acum demonstraţia.

Filmul este una din formele de artă în care se arată, se vede. Un film nu este o carte, în care personajele să îşi exprime sentimentele prin dialog, iar naratorul să le descrie stările. Totuşi, în acest film se vorbeşte extrem de mult, absolut halucinant, despre lucruri care nu au absolut niciun rost.

Exemple:

poliţistul care în timp ce o întreabă pe Voichiţa unde vrea să meargă (ce treabă are poliţia cu plecarea în Germania, eu nu am înţeles), stă la cioace cu colegii din birou că e ziua contabilei;
Voichiţa duce o ladă cu fructe până la colţul blocului, se întâlneşte cu unul şi zice că nu poate să stea, apoi mai stă puţin să se uite în gol şi face stânga-mprejur;
preotul stând la taclale la masă despre hrănitul câinelui, tăiatul lemnelor şi sobă;
poliţiştii care comentează în aşteptarea procurorului că iarna e lungă şi afurisită.

Apoi, secvenţe statice, în care nu se întâmplă nimic.

Exemple:

Voichiţa se uită pe fereastră în autobuz;
Voichiţa lipa-lipa prin zăpadă în curte. Se opreşte. Se gândeşte. Priveşte. Intră într-o încăpere şi se uită la pereţi.
Alina legată pe scândură, respiră în frig. Şi respiră. Şi respiră. Şi nu vedem nimic nou.

Înţeleg ce vrea să spună autorul, dar poate să o spună mai simplu şi mai repede. Nu sunt cretin. Mă prind repede.

Un cineast care este în stare să stăpânească limbajul cinematografic foloseşte formulele: „arată, nu spune” şi „resurse minime, rezultate maxime”. Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns să bage mesajul în ochii spectatorilor, Cristian Mungiu doreşte parcă să demonstreze cu vârf şi îndesat că el chiar nu cunoaşte limbajul cinematografic, aşa că, pentru cei pentru care nu a „ţipat” pe ecran suficient de tare, mai pune şi o ironie în gura unui medic pe ecran: „pe mine să mă lăsaţi să mă duc în iad, să nu vă rugaţi pentru mine” – ca şi cum Alina ar fi murit de la rugăciuni (!)

Ultima jumătate de oră a filmului, de la momentul în care Alina este luată de ambulanţă ar fi putut la fel de bine să lipsească şi să fie înlocuită de trei rânduri pe ecran. De ce? Pentru că nu ne spune nimic nou. După ce două ore a bătut apa în piuă spunând în loc să arate, în ultima jumătate de oră, Mungiu ţine să ne arate în loc să ne spună, când de fapt finalul avusese loc. Filmul ar fi fost mult mai eficient în demersul său dacă s-ar fi sfârşit odată cu venirea ambulanţei. Poate chiar ar fi pus pe gânduri. În schimb, distruge şi ultima fărâmă de răbdare a spectatorului. În această porţiune, singurul zgomot constant în afara sunetului prost, tipic românesc, era zgomotul uşii de la ieşirea din sala de cinema, pe care tot făceau vânt cei care ieşeau, plictisiţi probabil sau enervaţi. Poate că plictiseala şi enervarea sunt singurele stări emoţionale pe care filmul a reuşit să le suscite, având în vedere că nici actorii, nici acţiunea şi nici regia nu ne face să ne pese vreo clipă ce se întâmplă cu personajele. Ah, da, şi satisfacţia sadică a anti-creştinilor.

Exemplu elementar de încadratură proastă.

(continuă să citești după media ↓)

Acţiunea

Ceea ce ilustrează Mungiu pe ecran, în calitate de scenarist şi regizor nu este nicidecum un caz de posedare, ci un caz psihiatric la mintea cucoşului: din momentul în care Alina a încetat să mai ia pastilele, a luat-o razna. Aici nu e nimic mistic. Nicio filosofie. Un pacient cu impulsuri suicidare trebuie să stea sub observaţia psihiatrului şi trebuie consultat cu regularitate, chiar şi atunci când nu este internat. Partea care într-adevăr este reuşită a filmului lui Mungiu este surprinderea incompetenţei crase, a delăsării, a ignoranţei, a corupţiei şi a prostiei din sistemul sanitar de stat. Dar aceasta este o reuşită de tipul: „unde dai şi unde crapă”. Nici aici, nimic nou.

Personajele nu au logică şi nici consistenţă. În afara celor două protagoniste, caracterele par nişte marionete schematice puse acolo ca să facă o demonstraţie pedagogică şi tezistă. Preotul, căruia parcă i-ai făcut un profil psihologic în prima oră şi jumătate, o ia razna în următoarea jumătate de oră, fără niciun crescendo, fără nicio tensiune ci brusc, parcă din senin. Cristian Mungiu a avut şansa ca rolul preotului să fie jucat de un actor bun, pentru că astfel filmul mai câştigă puţină valoare artistică. Totodat, aceata este şi o neşansă, deoarece cu cât mai bine joacă actorul, cu atât ne dăm seama că este mai prost scris personajul.

Protagonistele joacă peste medie, în special Cristina Flutur. Nici Cosmina Stratan nu e de lepădat, deşi după o oră şi jumătate, începea să mă cam irite jocul monosilabic cu privirea în pământ şi cu glăsciorul fărâmiţat de lacrimi.

Restul măicuţelor sunt un personaj colectiv, schematic şi care au rolul de a alerga care încotro ca nişte pui de gâină cu captele tăiate. Nici aici nu avem parte de subtilitate. Totul în acest film este atât de evident, încât parcă a fost făcut pentru proşti.

(continuă să citești după media ↓)

Compartimentul tehnic

Un prieten de-al meu, văzând „După dealuri” şi succesul de critică şi de casă pe care l-a avut, a ajuns concluzia: „păi dacă poţi să iei premii cu o asemenea porcărie, apăi şi eu pot să fac film!”. Cine poate să îl contrazică?

„După dealuri” este unul din cele mai deficiente filme la capitolul „montaj sunet” din câte veţi fi văzut în viaţa voastră. Mircea Olteanu a semnat şi montajul de sunet, şi pe cel video. Olteanu a mai lucrat la 3 documentare şi un scurt-metraj, care au fost văzute şi votate pe imdb cam de tot atâţi cititori cât are Filme-carti.ro într-o zi proastă. Chiar dacă a fost realizat în coproducţie cu Franţa şi Belgia, filmul are cam acelaşi sunet de proastă calitate cu care v-aţi obişnuit din toate filmele româneşti. Recomandarea mea este: dacă mai aflaţi de vreun film în care şi-a băgat dejtele Mircea Olteanu, fugiţi ca dracu’ de tămâie! Dar, ca să nu îi lăsăm pe umeri întreaga responsabilitate, trebuie să recunosc că filmul îmi pare montat video de parcă Mungiu i-ar fi stat în spate şi i-ar fi spus: „taie aici!”, iar el, lăsând creierul la o parte, a spus: „da, şăfu!”, iar la capitolul sunet faptul că actriţele vorbesc, după cum observa şi Grid Modorcea, un fel de păsărească ce trece drept un accent moldoviniesk greu de înţeles dacă nu ai subtitrare. Totuşi, eu am văzut filmul în Italia, unde vocile au fost dublate. Când am văzut versiunea românească originală, mi-am zis: „WTF?!?”

Imaginea filmului este semnată Oleg Mutu, reputat profesionist de renume internaţional, care, între altele, a mai fost director de imagine şi la: Zapping (2000), Corul pompierilor (2000), Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (2004), Moartea Domnului Lăzărescu (2005), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) şi V tumane (2012). Cum se explică limbajul necinematografic? Foarte simplu. Dacă operatorul de imagine face ce-i zice regizorul, atunci regizorul e responsabil. Totuşi, aveam aşteptări ceva mai mari. Scenele convulsiilor Alinei nu sunt dramatice, nu sunt terifiante, ci sunt atât de prost filmate încât mi se păreau de-a dreptul comice.

Lipsa muzicii se dovedeşte a fi mai degrabă un neajuns. Singura melodie care se aude este la final, o melodie care vine ca nuca-n perete, tot ca să-ţi scoată ochii de parcă ar spune: „hă, hă, hă, ce proaste sunt personajele!”.

Văzând „După dealuri”, orice neofit îşi poate permite să creadă (şi nu aş putea să-l contrazic cu desăvârşire) că şi el ar putea să facă un film, cam de aceeaşi calitate cu cel al lui Mungiu, doar că fără harnaşamentul tehnic. Acum, cu un iPhone sau cu un iPad, şi bunica poate să devină regizor!

Dezamăgirea numită Mungiu şi de ce contează ea pentru români

Cristian Mungiu a fost zugrăvit în presa românească drept un paragon, un stâlp viu al culturii româneşti. Luată la bani mărunţi însă, din opera sa de lung-metraj nu rămâne mare lucru.

Occident (2002) este o comedioară mediocră, care a fost întâmpinată cu entuziasm pentru simplul motiv că pe atunci nu prea se făcea film românesc, iar 2002 a fost un an de revenire uimitoare pentru cinematografia românească. Cristian Mungiu era un tinerel care promitea, mai ales că ştia să facă film pe gustul occidentalilor.

4 luni, 3 săptămâni şi două zile (2007) este o capodoperă, dar probabil nu vom şti niciodată cât de mult din asta se datorează faptului că Mungiu a furat ideea scenariului lui Dan Mihu, „Să iubeşti şi să tragi apa”, pe care s-a grăbit să o transpună pe ecran după ce a descoperit-o la concursul de scenarii HBO din 2006. Filmul a fost de asemenea criticat pe motiv că promovează o cultură a morţii.

Amintiri din epoca de Aur (2009), un efort colectiv, plagiază de-a dreptul, în scurt-metrajul „“Legenda activistului în inspecţie” proza scurtă „Povestiri din Bocşa” a lui Ioan Cărmăzan.

Trecut-au anii şi promisiunea a rămas neonorată. Aşadar, ne rămân puţine elemente de care să ne agăţăm imaginea măreaţă care nu suportă comparaţia cu realitatea. Aşa cum există milionari de carton, există şi intelectuali de carton. Şi Cristian Mungiu este unul dintre ei.

Nu vă faceţi iluzii, „După dealuri” nu este un film de artă. Este ceea ce americanii numesc „artsy”, adică ceva care are pretenţii de film de artă, dar care de fapt este un film comercial care nu se ridică nici măcar la nivelul mediocrităţii. Este un film comercial, pentru cei care urăsc religia în general şi ortodoxia în special.

Dar astea sunt doar forme. Problema de fundal nu este aici. Problema de fundal este în altă parte. Atâta vreme cât avem intelectuali de carton, nu prea ne putem aştepta ca intelectuali de valoare să apară în lumina rampei. Ne dispar standardele. Adevărul dureros este că proştii de obicei nu prea suportă ca un intelectual să arate că este cu mult mai deştept decât ei. Prin urmare, România culturală, sau ce-a mai rămas din ea, trăieşte în umbra intelectualilor de carton, pe care puţini îndrăznesc să-i conteste.

Dar, depinde foarte mult şi care este publicul care apreciază un asemenea film. Spre exemplu, la premiera în decembrie 2012 a documentarului „Roşia Montană – Town on the Brink” a regizorului Florian Daub, moderatorul care traducea între public şi regizor, a făcut un maraton pe numărătoarea inversă: „mai avem 7… 5… 4. 2 minute. Mia putem să luăm o ultimă întrebare…. ne pare rău, timpul a expirat. Vă invit să părăsiţi sala, sau, după caz, să rămâneţi. Urmează filmul După dealuri”. Din sala plină ochi s-a auzit dezgust: „Oooo, nu… plecăm! Nu asta!”.

James Bond vs. Cristian Mungiu

Am invitat odată, acum vreo 5 ani, un prieten de-al meu la mine, ca să ne uităm împreună la un film american foarte bun. După ce ne-am uitat vreo 3 ore la film, am mai discutat despre el vreo alte 2 ore. La un moment dat, colegul meu de apartament de atunci, care se afla în camera alăturată şi a auzit conversaţia noastră, a venit şi m-a întrebat:

Ce faci?
Păi ce să fac? Uite, îi împărtăşesc lui George părerile mele despre cât de bun e filmul ăsta.

George mă aproba la fiecare cuvânt pe care îl spuneam şi îmi dădea şi el exemple.

Păi eu nu aud că îi spui ceva nou. După ce v-aţi uitat la film, te-ai mai apucat să i-l mai povesteşti odată.

Dacă un cineast român ce respectă reţeta „artsy” ar dori să facă un lung-metraj, filmul lui n-ar avea nicio legătură cu filmul american, ci ar începe după ce se termină acesta şi ar cuprinde discuţia mea cu George, întreruptă şi finalizată de colegul meu de apartament.

Am folosit această anecdotă pentru că, întâmplător, am văzut După dealuri imediat după Skyfall şi am avut senzaţia cumplită pe care o ai atunci când pui o manea după Anotimpurile lui Vivaldi. Contrastul pur şi simplu te zgârie pe creier. Să observăm câteva diferenţe elementare. Şi nu, nu are legătură cu banii. Are legătură cu intelectul. Skyfall e cinema. „După dealuri” nu este nici măcar teatru prost.

Skyfall	După dealuri
Film comercial, onest	Film comercial, făcut să pară de artă
Subtil, tratează patriotismul ca motivaţie	Evident, ţipător, atacă unul din fundamentele de identitate ale patriotismului
Strălucit realizat tehnic	Prost realizat tehnic
Scenariu complex, bine articulat	Scenariu simplu, complicat, făcut iniţial ghiveci şi spre sfârşit terci
Melodia şi secvenţele de acţiune îţi rămân în minte şi îţi rulează încă vreo câteva zile, mai cauţi video-uri pe Youtube despre film	Unele scene sunt atât de prost filmate, unele lungimi sunt atât de deranjante, încât te bântuie şi noaptea, nici nu vrei să mai auzi de film
Te face să simţi un fel de plăcere vinovată	Îţi scade stima de sine ca cinefil
Finalul este neaşteptat, amplu, relevant şi bine dezvoltat	Finalul este lung, obositor şi inutil
La sfârşitul genericului de final, studioul îţi promite că James Bond va reveni pe ecrane	Nici nu-ţi mai vine să stai la genericul de final şi speri că autorul nu va mai face film vreodată

Spuneam în deschiderea cronicii că filmul lui Mungiu a fost mult mai diferit decât mă aşteptam. În sensul că a fost mult mai prost decât mi-aş fi putut imagina. Criticii străini pe care i-am pomenit în acest articol au fost blânzi cu filmul. Am hotărât şi eu, într-un spirit caritabil, să fiu blând cu punctajul meu critic pentru acest film.

Punctajul meu: 2.5/10.

Update 5 decembrie 2013: Rapoartele medico-legale arată că de fapt Irina Cornici, tânăra supusă tratamentului sever de către preot în cazul de posedare demonică a fost ucisă de fapt de medici. Citiţi mai multe aici.

P.S. Îi mulţumesc lui Sorin că a scris articolul ăsta şi ăsta. În general, nu sunt de acord cu stilul lui Sorin, şi nici cu tot ce scrie el, dar trebuie să recunosc că pe subiectul „film în România” a atins atins cam toate punctele sensibile. S-ar putea să vă distraţi şi voi.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Ortodoxia ca şi confesiune creştină vs. ortodoxia după Mungiu.

După dealuri, cobori la vale

10 farse mediatice de zile mari

Marcus Victor Grant

ocazional, critic de film

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.