Periplu artistic francez 2011-2012

Anul trecut am avut oportunitatea de a viziona mai multe filme franceze de artă, din care am selectat 10, produse în 2011-2012. Despre acestea, consider că merită să ştiţi şi voi, fie că sunt mai reuşite, fie că sunt mai puţin. Unele dintre ele au fost realizate în coproducţie. Pe câteva dintre ele le-am văzut pe ecrane româneşti (cel mai ades în cadrul unor mini-festivaluri cu proiecţii limitate), pe altele pe ecrane străine şi pe altele pe DVD. Vi le prezint pe cele care nu au mai avut parte de cronică pe filme-carti.ro, ]n ordine aleatorie. Toate sunt vorbite în franceză.

Filmele franceze beneficiază în ultimul deceniu de un compartament tehnic remarcabil, care face concurenţă filmelor americane. Printr-un sistem dezvoltat de coproducţii internaţionale, autorii totali reuşesc să conceapă cu suficientă libertate filme de artă cu mesaje nealterate şi care pun spectatorii pe gânduri. Zecile, chiar sutele de autori francezi fac din industria cinematografică franceză un peisaj divers, cu suficient loc pentru toate genurile şi pentru mulţi actori talentaţi. Desigur, în Franţa sistemul de distribuţie al filmelor funcţionează la standarde înalte, atât calitativ, cât şi cantitativ – ceea ce le permite producătorilor să scoată bani inclusiv din filmele de artă.

Un bun PR pe care îl putem observa la aceste filme este prezenţa la multe festivaluri internaţionale, ceea ce este o strategie de marketing foarte bună pentru distribuţia peliculelor în teritoriu. De asemenea, filmele apar pe DVD în timp relativ scurt de la lansarea acestora în cinematografe (cam 6 luni).

Aşadar, multe, multe filme foarte bune şi multe de învăţat de la francezi.

Notă: pentru a înţelege trailerele, trebuie să ştiţi limba franceză. Eu o ador 🙂

 La Guerre est declaree

La Guerre est déclarée / Războiul s-a declarat (2011) Regia: Valérie Donzelli Distribuţia: Valérie Donzelli, Jérémie Elkaïm, Brigitte Sy producţie Franţa

O tulburătoare dramă psihologică, despre un cuplu recent căsătorit (Romeo şi Julieta) care se luptă cu boala băiatului lor, Adam. Valérie Donzelli este o talentată autoare totală (regie, scenariu, interpretare) despre care vă recomand să aflaţi cât mai repede, căci veţi mai auzi de ea. Un film de o frumuseţe rară, care suprinde personajele cu blândeţe, cu gingăşie, cu umanitate, cu afecţiune în drama lor. Un film despre triumful speranţei şi al perseverenţei în faţa unei morţi anunţate. Războiul la care titlul face referire este unul invizibil, este al luptei personajelor însele cu sine, pentru a continua să lupte pentru fiul lor. Producţia se axează în principal pe jocul celor doi actori principali, care întruchipează pe de-o parte, pe cont propriu, şi pe de altă parte, un efort conjugat pentru a rămâne împreună şi pentru a trăi. Chiar dacă filmul are umor şi cântec, nu e romantic, iar la sfârşit personajele sunt răvăşite, mai puternice, mai realiste.

8 premii în Franţa, Spania şi China, pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu şi cei mai buni actori. Nominalizat la 7 premii Cesar, inclusiv film, regie, scenariu şi actriţă.

Punctajul meu: 7.5/10

  

 l-enfant-d-en-haut-8

L‘enfant d’en haut / Sister (2012) Regia: Ursula Meier Distribuţia: Kacey Mottet Klein, Léa Seydoux, Martin Compston, Gillian Anderson coproducţie Elveţia-Franţa

Simon şi Louise alcătuiesc o familie cel puţin neobişnuită, care trăieşte de azi pe mâine în zona Alpilor elveţieni. Simon, un copil de vreo 13 ani, se dă drept Julien şi îşi face veacul pe pârtia de schi, unde caută schiuri şi accesorii uitate şi se ocupă cu mici furtişaguri, pentru a vinde câte ceva turiştilor, astfel încât să îşi poată cumpăra de mâncare. Un film cu peisaje superbe, cu imagine splendidă, care mai mult arată, nu spune. Bogăţiei turiştilor străini veniţi să se distreze li se opune sărăcia lucie în care Simon trăieşte. Astfel, Alpii elveţieni ni se descoperă pe de-o parte ca loc de vis şi loc de coşmar. Relaţia sa cu Louise este una conflictuală, iar certurile din cauza banilor agravează situaţia, care devine una de anticomunicare. Simplitatea şi profunzimea mesajului se regăseşte în scena de final. O capodoperă a tăcerii, o cronică a non-comunicării, un film psihologic de studiat. Probabil asta încearcă multe filme româneşti să fie, dar nu reuşesc.

Premiu: Ursul de Argint, Berlin, 2012

Punctajul meu: 8/10.

  

De Rouille et d‘os / Despre rugină şi oase (2012) Regia: Jacques Audiard Distribuţia: Matthias Schoenaerts, Marion Cotillard, Armand Verdure, Céline Sallette coproducţie Franţa-Belgia

Un boxer de mâna a treia, cu un copil după el prin Europa şi o îmblânzitoare de balene ologită de un tragic accident îşi încrucişează drumurile într-o relaţie complicată. Jacques Audiard, unul din cei mai importanţi regizori francezi ai momentului, nu se dezminte şi realizeză un film sumbru, trist, dar la sfârşitul căruia se întrezăreşte o rază de speranţă. Marion Cotillard face un rol extraorinar, pentru care nu m-aş mira să fie nominalizată la Cesar şi chiar la Oscar. Matthias Schoenaerts, la rândul său, oferă fragilitate şi sensibilitate personajului său care creşte, se dezvoltă, se descoperă. Un film psihologic greu, despre maturizarea emoţională şi redescoperirea unui sens în viaţă. Te pune pe gânduri, te răvăşeşte. Scenariul este solid, dar atmosfera generală mi s-a părut prea apăsătoare, chiar dacă realistă. Filmul conţine secvenţe dure de violenţă în timpul scenelor de box. Muzica e superbă. Filmul a participat în competiţia oficială anul acesta la Cannes.

Punctajul meu: 7.5/10

 220px-La-source-des-femmes-poster

  

La Source des Femmes/Izvorul femeilor (2011) Regia: Radu Mihăileanu Distribuţia: Leila Bekhti, Hafsia Herzi, Sabrina Ouazani Coproducţie Belgia-Italia-Franţa

O comedie cu suflet, aşa cum Mihăileanu a arătat că poate face cu excelenţă (Le Concert, Train de Vie), cu atât mai mult cu cât este făcut de un evreu, despre o comunitate arabă. Filmul spune povestea reală a unor femei care au intrat în „greva dragostei” pentru a-i determina pe soţii lor să lupte pentru a aduce apă potabilă şi electricitate în satul lor. Consemnat cu un cultivat simţ etnografic, producţia este o incursiune plăcută în inima unei comunităţi surprinse parcă într-un documentar. Unul dintre filmele plăcute şi reuşite despre lupta pentru drepturile fundamentale ale omului. Din păcate, scenariul propune prea multe personaje, care fac prea puţine lucruri, în schimb vorbesc mult. Nimic rău, filmul e bun, doar că putea să fie mai mult. Scenografia, costumele şi imaginea salvează producţia din capcana pateticului.

Filmul a participat în competiţia oficială anul trecut la Cannes.

Punctajul meu: 6/10

  

Omar m‘a tuer/Omar m-a omorât (2011) Regia: Roshdy Zem Distribuţia: Sami Bouajila, Denis Podalydès, Maurice Bénichou, Salomé Stévenin Coproducţie Franţa-Maroc

Unul din cele mai celebre cazuri franceze din ultimii 25 de ani este expus în acest film cu o meticulozitate documentară. Vă invit să citiţi detalii despre cazul real aici. „Mă numesc Omar şi sunt grădinar” este fraza care vă rămâne întipărită în minte din interpretarea extraordinară a lui Sami Bouajila, nominalizat la premiul Cesar pentru cel mai bun actor principal. O dramă de tribunal cu implicaţii politice, un film care merită văzut pentru scenariul său, pentru interpretarea unui rol greu şi pentru înţelegerea unor probleme fundamentale ale sistemului de justiţie francez, care a primit o palmă grea pentru modul în care l-a tratat pe acest magrebin: Omar Raddad. Deşi după numeroase procese care au durat aproape două decenii şi după ce a petrecut ani în închisoare, Omar a fost declarat nevinovat de către tribunale pentru uciderea unei bătrâne la care era grădinar, statul francez a continuat să îi interzică practicarea meseriei sale.

Un film bun, dar tezist, pedagogic şi care ar fi fost demn de un regizor mai bun. Oricum, peste medie.

Punctajul meu: 6/10

  

Le prénom/Prenumele (2012) Regia: Alexandre de la Patellière, Matthieu Delaporte Distribuţia: Patrick Bruel, Valérie Benguigui, Charles Berling, Guillaume de Tonqudec, Judith El Zein, Françoise Fabian coproducţie Franţa-Belgia

O comedie franceză savuroasă, care ne aminteşte oarecum de Carnage. Cinci prieteni de familie se întâlnesc pentru a sărbători faptul că aşteaptă un nou membru al familiei. Ceea ce iniţial era planificat ca o cină între rude şi prieteni se transformă dintr-o comedie a erorilor într-o comedie a ororilor, care porneşte de la disputa aprinsă despre numele pe care viitorul tată doreşte să-l dea copilului: Adolf. Un film foarte bun, excelent scris din punct de vedere psihologic, care arată că lucrurile foarte rar sunt ceea ce par, iar cele mai mari secrete se ascund în familie, inclusiv invidii şi perfidii, ascunse dincolo de o mască a bunăvoinţei. Umorul cel mai fin vine din dinamica relaţiilor între personaje, ceea ce îl face un must see mai ales pentru cei pasionaţi de psihologia interpersonală, de sinergologie şi de psihologia personalităţii.

Punctul forte cel mai puternic al filmului este echilibrul şi păstrarea unei note optimiste. Ironia nu capătă niciodată valenţe de judecată, ci doar taxează cu discreţie personajele pentru ceea ce (nu) spun prin vorbe şi reacţii. Ceea ce e OK, filmul reuşeşte în ce-şi propune: nu să fie o capodoperă, ci doar o comedie foarte reuşită.

Trailerul este grozav şi vă va face să râdeţi.

Punctajul meu: 7/10

 Polisse

  

Polisse /Îngerii păzitori (2011) Regia: Maïwenn Distribuţia: Karin Viard, Joey Starr, Marina Foïs, Nicolas Duvauchelle, Maïwenn, Karole Rocher, Naidra Ayadi Producţie Franţa

Filmul, vorbit în franceză, italiană, română şi arabă, ilustrează, într-un stil cinema-verité (de altfel bazat pe fapte reale), atmosfera, acţiunile, cazurile şi provocările unei brogăzi speciale însărcinate cu prevenţia abuzurilor asupra minorilor, care îşi desfăşoară activitatea în Paris. Conceput prin ochii unei jurnaliste jucate chiar de scenarista-regizoare ( Maïwenn), filmul are un ritm alert, printr-un montaj rapid şi filmări neconvenţionale, în multiple decoruri. Problemele pe care le ridică sunt foarte serioase şi sunt tratate cu gravitate, oferind spectatorului o incursiune reuşită în cum arată viaţa celor care trebuie să vegheze la siguranţa generaţiilor viitoare. Adesea, tensiunile se adună şi conflicte izbucnesc între colegi, care nu mai reuşesc să-şi gestioneze viaţa privată. Finalul tragic te lasă cu gura căscată, dar este rezultatul firesc al unei construcţii dramaturgice încărcate. Un film pe care merită să îl revăd pe DVD cândva, pentru a-l înţelege mai bine.

Poate că este vorba doar despre efectul primei vizionări, dar mie filmul acesta mi-a făcut capul girofar. Am senzaţia că atenţia mea trebuie să alerge de la o scenă la alta, de la un personaj la altul , fără să îmi permită să înţeleg în profunzime ce se întâmplă. Poate că regizoarea a vrut să cuprindă prea mult într-un film şi-aşa mai lung de 2 ore. Acest film este nerecomandat sub 16 ani.

Premiul juriului pentru cel mai bun film, Cannes, 2011.

Premii Cesar pentru interpretare (Naidra Ayadi) şi montaj. Alte 12 nominalizări la Cesar, inclusiv pentru film, regie, scenariu şi 6 actori.

Punctajul meu: 7/10

 laconquete2

  

La conquête/Cucerirea (2011) Regia: Xavier Durringer Distribuţia: Denis Podalydès, Florence Pernel, Bernard LeCoq, Michèle Moretti, Samuel Labarthe, Emmanuel Noblet, Hipolyte Girardot Producţie Franţa

Un fel de satiră politică à la Nanni Moretti, doar că fără Nanni Moretti. Xavier Durringer face o reconstituire politică relativ amuzantă, dar cam seacă pentru cei care nu cunosc politica franceză şi cam săracă în detalii relevante. Cum a ajuns Nicolas Sarkozy preşedintele Franţei? Actorii joacă bine, dar sunt prost îndrumaţi, deoarece în cele din urmă, spectatorului nu ajunge să îi pese de nici unul din ei. Muzica lui Nicola Piovani este extraordinară (soundtrack-ul merită căutat).

Ca unul care a citit cartea lui Sarkozy, „Martor”, vă pot spune că filmul este destul de sărac în informaţii relevante de culise, dar este bine făcut şi recomandabil celor care nu au chiar nicio idee despre politica franceză.

Concentrarea pe viaţa amoroasă a lui Sarkozy ar fi fost o miză interesantă la rândul ei, dacă scenariştii nu ne-ar scoate ochii cu tiradele politice. În cele din urmă, premisa nu reuşeşte decât să-l victimizeze pe Sarkozy, care sunt convins că le este recunoscător scenariştilor pentru cât de blânzi au fost cu el în realitate.

Punctajul meu: 5/10

Le Havre

  

Le Havre /Portul (2011) Regia: Aki Kaurismäki Distribuţia: André Wilms, Jean-Pierre Daroussin, Kati Outinen, Blondin Miguel, Jean-Pierre Léaud Coproducţie Finlanda-Franţa-Germania

Nu sunt familiarizat cu filmele lui Kaurismäki, dar mi-a plăcut „Portul”. Este o poveste onestă, plină de suflet, despre un bătrân pantofar care îl ajută pe un copil african să se ascundă de poliţia portuară şi să ajungă la destinaţia sa, inclusiv prin susţinerea unui concert caritabil! Un film care te cucereşte, cu un ritm intenţionat lent, care dezvoltă personajele şi le înscrie într-un univers al lucrurilor care se desfăşoară încet, dar cu înţelepciune. Filmul are suspans şi umor, iar personajele sunt uşor de îndrăgit. Probabil mulţi l-au adorat pentru latura emoţională, dar filmul se opreşte la limita pateticului şi, spre meritul său, nu aspiră la statutul de capodoperă, ci se mulţumeşte să ofere o gură de aer cinefilului pasionat de filmul de artă vizionat cu răbdare.

Premiul criticii internaţionale (FIPRESCI) şi menţiunea specială a Juriului Ecumenic la Cannes, 2011. Premiat în Franţa, Finlanda, Germania, Islanda şi SUA inclusiv pentru cel mai bun film, regie, scenariu.

Punctajul meu: 7/10

 presume-coupable-L-WKNlr_.jpeg

  

Présumé Coupable/Presupus vinovat (2011) regia: Vincent Garenq Distribuţia: Philippe Torreton, Wladimir Yordanoff, Noémie Lvovsky, Raphaël Ferret Coproducţie Franţa-Belgia

O dramă de tribunal excelent scrisă, excelent regizată, superb interpretată. O adevărată capodoperă. Inspirat de asemenea de un caz real care a „scuturat” justiţia franceză, filmul ne arată povestea unui om acuzat pe nedrept, care pierde totul şi se avântă într-un război cu statul francez, pentru obţinerea nevinovăţiei şi remedierea sa morală în urma prejudiciilor suferite în procese. Philippe Torreton, premiat pentru interpretarea sa, ilustrează un om a cărui răbdare şi speranţă ajung la limitele umanului într-o situaţie care pare de coşmar. Scena finală a procesului este înmărmuritoare şi vă va rămâne întipărită în minte prin tragicomicul situaţiei. Un film mai solid decât contracandidatul său pe o temă similară, „Omar m‘a tuer”, prin faptul că dezvoltă mai multe personaje, mai bine, ne face să ne pese de ele şi surprinde esenţa unor situaţii în scene bine închegate, fără să facă apel în exces la emoţiile spectatorului sau la implicaţiile morale ale cazului. Stilul rămâne obiectiv, ferm şi distant.

Premiul „Label Europa Cinemas” la Festivalul de la Veneţia, 2011. Alte premii în SUA şi Slovacia.

Punctajul meu: 8/10

Copyright (C) Ştefan Alexandrescu.

Materialele de pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.

Te invit să-ţi împărtăşeşti gândurile în legătură cu acest conţinut!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.