Top Michael Haneke

[later edit: Între 2012-2021, Michael Haneke a main regizat 2 filme, din care am văzut Happy End, care s-a încadra în acest top între La pianiste și 71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls]

Scriam în articolul anterior despre importanţa lui Michael Haneke în contextul coproducţiilor europene, drept contrapunct la cinematograful Hollywoodian. Astăzi vă propun un top alcătuit subiectiv, din cele 12 filme pe care le-am văzut din filmografia autorului austriac. Vă invit să le vizionaţi pe fiecare dintre ele şi să le studiaţi cu atenţie. Aceste filme vă vor oferi un regal artistic care vor întrece orice aşteptări şi vă vor oferi câteva din cele mai importante provocări intelectuale şi emoţionale din ultima vreme.

1. Caché /Ascuns (2005)

Coproducţie Franţa-Austria-Germania-Italia-SUA. Vorbit în franceză

A fost declarat cel mai bun film din 2000-2009 de către revista The Times. Este unul dintre cele mai premiate filme ale sale. Povestea celor două familii este o metaforă pentru relaţiile tensionate între Franţa şi populaţiile din nordul Africii şi, prin extensie, între creştini şi musulmani. După părerea mea, este cel mai bun film politic al acestui secol. De asemenea, filmul subliniază în mod subtil mecanismul psihologic al terorii şi cum se propagă aceasta la nivel de societate, printr-o cultură a fricii şi a lipsei de înţelegere faţă de celălalt. Ca să înţelegeţi filmul, vă recomand să staţi cu ochii lipiţi de ecran la cel puţin trei vizionări succesive. Cheia se află chiar în ultimul cadru. Dacă tot nu înţelegeţi filmul, căutaţi analize cinematografice avansate. Veţi descoperi că sunt sute de oameni pasionaţi de analiza filmului Caché pe internet.

Punctajul meu: 10/10

(continuă să citești după media ↓)

2. Amour (2012)

Coproducţie Franţa-Austria-Germania. Vorbit în franceză şi engleză.

Oscar. Palme D’Or. Globul de Aur. BAFTA. Cesar. Goya. În total, 77 de premii şi 67 de nominalizări. Din care 46 de premii pentru cel mai bun film sau cel mai bun film străin. Unul din cele mai bune filme făcute vreodată despre artă şi misiunea ei. Şi despre libertate. Punct. Apartamentul personajelor principale funcţionează ca un microcosmos în care acestea se izolează şi, încet, dar sigur, îşi pierd minţile. Filmul este o critică profundă la adresa artei de consum, care cosmetizează lucrurile, prezentându-le într-o lumină strălucitoare, dar înşelătoare. Finalul este halucinant, zguduitor şi vă testează abilitatea de cinefili atenţi la imaginile propuse până în acel punct. Filmul mai este şi o cronică despre cum fiecare din noi ne încuiem în propriile minţi şi ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu conştiinţa şi cu libertatea (scena prinderii porumbelului este pur şi simplu antologică). „Amour” este şi extensia, la o scară mai largă, a mesajului din ambele „Funny Games”.

Punctajul meu: 10/10

(continuă să citești după media ↓)

3. Das weiße Band – Eine deutsche Kindergeschichte /Panglica albă (2009)

Coproducţie Germania-Austria-Franţa-Italia. Vorbit în germană, italiană şi poloneză.

48 de premii şi 27 de nominalizări, inclusiv Oscar, Globul de Aur, Cannes, BAFTA, Academia Europeană de Film şi Toronto.

Acţiunea se petrece într-un sătuc din nordul Germaniei înainte de izbucnirea primului război mondial. O forţă ascunsă, nevăzută şi nedescoperită comite fapte oribile. Dinamica micii comunităţi este aruncată în aer, iar oamenii încep să se suspecteze unii pe alţii. Filmul este o critică dură la adresa regimurilor dictatoriale şi autorul face o referinţă indirectă la SUA de astăzi. Interpretări excelente din partea tuturor actorilor, fără excepţie.

Punctajul meu: 9/10

(continuă să citești după media ↓)

4. Funny Games / Jocuri stranii (1997)

Producţie Austria. Vorbit în germană, franceză şi italiană.

Liniştea unei familii obişnuite, compusă din mamă, tată şi un fiu, este spulberată de către doi tineri foarte diplomaţi care, printr-un pervers joc psihologic, îi transformă în marionete care trebuie să danseze aşa cum hotărăsc răpitorii lor.

Cel mai anti-american film din cariera autorului, „Funny Games” este o critică acidă la adresa formatului hollywoodian şi oferă spre sfârşit, un artificiu narativ ce va mai fi folosit şi în finalul lui „Amour”, dar altfel. Generaţia de astăzi a ajuns atât de obsedată de violenţă, încât nu mai este posibil să crezi într-un happy end. Promotorii şi consumatorii acestei culturi a violenţei sunt criticaţi deopotrivă. Acesta, după părerea mea, este cel mai dur şi cinic film al lui Haneke.

Punctajul meu: 9/10

(continuă să citești după media ↓)

5. Benny’s Video / Caseta lui Benny (1992)

Coproducţie Austria-Elveţia. Vorbit în germană, engleză, arabă şi franceză.

Un adolescent fascinat de uciderea porcilor comite o faptă abominabilă prin care îşi distruge familia. Un subgen al horrorului, numit horror-of-personality Inspirată de poveşti adevărate, de groază, din ziare, această producţie aruncă o nouă privire asupra unei false inocenţe şi a unei prezumţii de nevinovăţie. Una din capodoperele cinematografice timpurii ale maestrului Haneke.

Punctajul meu: 8/10

(continuă să citești după media ↓)

6. Der siebente Kontinent / Al şaptelea continent (1989)

Producţie Austria. Vorbit în germană, franceză şi engleză.

Bazat pe o poveste adevărată, reconstituită cu minuţiozitate, pornind de la un articol din presa vieneză. O critică dură la adresa materialismului societăţii occidentale şi încă şi mai dură asupra extremismului la care acesta poate împinge. Destinaţia îngrozitoare, terifiantă şi implacabilă a personajelor se construieşte treptat. Al şaptelea continent este o metaforă pentru fantasma unei evadări imposibile, a unei călătorii fără întoarcere, într-o altă dimensiune. Tototdată, filmul de debut pe marile ecrane al lui Haneke.

Punctajul meu: 8/10

(continuă să citești după media ↓)

7. La pianiste / Pianista (2001)

Coproducţie Austria-Franţa-Germania. Vorbit în franceză şi germană.

Unul dintre cele mai bune filme psihologice europene din acest secol. Un film greu despre masochism, perversiuni, mutilare şi închiderea în sine. Sub lupa severă a lui Haneke, spectatorul este martor la o perspectivă tragică asupra consecinţelor erotismului folosit ca forţă distrugătoare, care separă şi închide în loc să atragă şi să deschidă. Un film despre patologia psiho-sexuală a vremurilor noastre, care te pune serios pe gânduri cu privire la sensul în care se îndreaptă societatea occidentală. Isabelle Huppert face unul din cele mai bune roluri ale carierei sale.

Punctajul meu: 7.5/10

(continuă să citești după media ↓)

8. 71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls /71 de fragmente dintr-o cronologie a întâmplării (1994)

Coproducţie Austria – Germania. Vorbit în germană, română, engleză.

Un alt film inspirat dintr-un eveniment real, anunţat la ştiri: un măcel la o bancă. Filmul prezintă fragmente din viaţa celor care se găsesc în bancă. Toate aceste fragmente, aparent fără legătură, converg către final. În spatele fiecărei ştiri despre violenţă, se ascunde un complex de drame umane, de vieţi luate, date, distruse, schimbate pentru totdeauna. Efectul ştirilor televizate asupra spectatorilor îi transformă pe aceştia în maşini insensibile, ignorante în faţa suferinţei şi tragediei, până în clipa în care ei înşişi se confruntă în mod brusc, fulgerător, cu nebunia pe care societatea o ascunde sub covor cu atât de mult spor.

Punctajul meu: 7/10

9. Code inconnu: Récit incomplet de divers voyages / Cod necunoscut (2000)

Coproducţie Franţa-Germania-România. Vorbit în: franceză, malinka, română, germană, engleză, arabă, limbajul semnelor.

Un film extraordinar despre anticomunicare, despre modul în care oamenii folosesc limbajul ca pe un mod de a se bloca, de a se închide, în loc de a comunica. O provocare pentru omul contemporan de a redescoperi frumuseţea, tăcerea şi pe aproapele.

Un sub-plot memorabil tratează problematica ţiganilor români prinşi la cerşit în Franţa, trimişi înapoi într-o Românie ante-NATO şi ante-aderarea la UE. Aceasta este o dezvoltare a unei idei care există într-o manieră mai restrânsă în 71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls.

Structura fragmentară a filmului este în mod intenţionat un puzzle incomplet, din care bucăţile care contează se găsesc în mâinile fiecărui spectator. Unul din cele mai greu de analizat filme ale lui Haneke şi, întâmplător, primul pe care l-am văzut. Am avut plăcerea să îl văd la cinema în România, la scurt timp după ce a fost lansat. Nu l-am mai revăzut de atunci, dar mi-a rămas viu în minte.

Punctajul meu: 7/10

(continuă să citești după media ↓)

10. Funny Games U.S. / Jocuri stranii (2007)

Coproducţie SUA-Franţa-Marea Britanie-Austria-Germania-Italia. Vorbit în engleză.

Un remake aproape copiat după filmul original din 1997. Tim Roth şi Naomi Watts fac nişte roluri grozave. Filmul capătă anumite valenţe artistice în plus fiind realizat în America şi cu un buget mai mare. Sub aspect tehnic, filmul este mai bun. Vă recomand să vedeţi mai întâi filmul original şi apoi remake-ul, nu invers, cum am făcut eu. Povestea e aceeaşi, dar originalul e mai bun (a se citi: originalul e un film perfect, remake-ul este doar foarte bun). Foarte probabil că dacă oricine altcineva ar fi făcut acest film, ar fi ieşit prost. În schimb, sub bagheta lui Haneke, a ieşit un film entertaining, inteligent şi profund.

Punctajul meu: 7/10

(continuă să citești după media ↓)

11. Le temps du loup /Vremea lupilor (2003)

Coproducţie: Franţa-Austria-Germania. Vorbit în franceză şi română.

Un viitor neprecizat. Un război distrugător, care a şters civilizaţia din tărâmurile pe care Haneke ni le ilustrează. Grupuri de oameni care se organizează, se bat, se ceartă, se ajută sau se omoară între ei, încearcă să supravieţuiască vânând, furând şi împărţind proviziile.

Acesta este extremisul culturii terorii, care dezbină comunităţile din temeliile lor, pornind de la familie. Suma tuturor fricilor formulate în celelalte filme ale lui Haneke se dezlănţuie aici într-un carusel halucinant al degradării umanităţii. Modul în care înfăţişează trecerea brutală de la o societate de consum paşnică către o hoardă individualistă preocupată de supravieţuire este şocant. Principalele victime în acest film foarte grav şi pesimist sunt copiii.

Producţia este, în schimb, evident dezavantajată de lipsa unui buget hollywoodian, care ar fi putut transforma reprezentarea acestui scenariu într-o capodoperă. Filmul este, totodată, şi singurul fantastic realizat până acum de către Haneke. Iată mai jos o scenă din film, care ilustrează ideologia fascinsmului, apoi încă una, care ilustrează ideologia capitalismului sălbatic.

Punctajul meu: 7/10

(continuă să citești după media ↓)

12. Das Schloß / Castelul (1997)

Coproducţie Germania-Austria. Vorbit în germană.

Ecranizare după opera omonimă neterminată a lui Franz Kafka.

Filmul ne oferă două interpretări excelente din partea actorilor principali în acest coşmar birocratic distopic. Scenariul suferă în mod evident de neajunsul de a ecraniza o operă neterminată, lucru care se simte prin finalul abrupt. Pe de-o parte, Haneke se ridică la înălţimea pe care un cititor fidel de-al lui Kafka ar aştepta-o, ceea ce nu e puţin lucru. Pe de altă parte, sensul nou pe care încearcă să îl dea Haneke acestui material nu funcţionează tocmai excelent. În orice caz, un film care merită văzut. Este cel mai simplu film, din cele 12.

Punctajul meu: 6/10