Romeo şi călugărul

 Unul dintre prietenii pe care mi i-am făcut în liceu era un geniu (şi încă mai este). Spre deosebire de mine, care învăţam cu orele în fiecare zi, el părea să ştie fără să înveţe, părea să fie mereu disponibil, mereu făcea câte ceva interesant, mereu… era atracţia fetelor. Dacă eu eram un Don Juan ratat, el era un Don Juan adevărat care sucea minţile tuturor fetelor din liceu. Lucian lua fetele de mână şi dansa cu ele pe stradă, fără muzică. Le mângâia palmele şi le şoptea prin păr, înnebunindu-le. Ce mai, era un băiat foarte emotiv. Şi a rămas. Ne-am cunoscut la trupa de teatru a liceului. Unul din noi îl juca pe Romeo şi celălalt pe călugăr. Şi de aici totul e istorie.

Părinţii lui Lucian erau destul de săraci. Lucian mergea ades pe jos. Unii spuneau că e boem. Eu ştiam că n-avea bani de transport. Eu, în primul an de liceu, păstram banii de tramvai de la mama şi călătoream fără bilet… până când am fost prins de două ori. Prima oară i-am spus mamei să plătească amenda, a doua oară lui tata. A treia oară, cui era să mai spun?…

Eu am rămas fascinat de spontaneitatea şi poezia lui, căci era cel mai bun poet din liceu. Şi, slavă Domnului, erau mulţi care să se „întreacă la sportul ăsta”. Fusese şi premiat, din nou şi din nou. El rămăsese fascinat de inteligenţa şi pasiunea mea pentru învăţat. Cumva, eram complementari. Şi aveam clasele perete în perete. Iar într-o vreme stăteam chiar aproape unul de celălalt. Şi chiar atunci când m-am mutat într-un alt capăt al oraşului, venea pe jos până la mine şi apoi se întorcea la el. Sau eu până la el.

Cumva ne plăcea amândurora să filozofăm. Ţin minte că în clasa a XI-a scrijelisem împreună matematic şi epistemologic cu zecile de ore pentru… construcţia unui aparat pentru detectarea gradului de conştiinţă spirituală a individului… apoi gândindu-ne la ce aveam în mână, am hotărât că ar fi mai bine pentru omenire ca aşa ceva să nu fie construit vreodată, sau cel puţin, nu de noi, căci – cine ştie pe ce mâini ar putea încăpea? Apoi, am descoperit, desigur, ani mai târziu că aşa ceva chiar fusese inventat (fără legătură directă cu scrijelelile noastre din liceu)… şi tocmai de un român! Este vorba despre aparatul BioSpecter, MindSpring al lui Dumitru Grigore, care măsoară, pe lângă funcţiile creierului şi inteligenţa, indicele de transcendenţă… Genială invenţie!

Mare lucru când se întâlnesc doi oameni care îşi pun unul altuia creativitatea în provocare! Dar, ca toate geniile româneşti (nu ştiu dacă geniile din străinătate se comportă altfel, dar am constatat că geniile româneşti cam subscriu la acest capitol), era nu doar sclipitor, ci şi unreliable. Azi era, mâine nu era. Pur şi simplu nu puteai conta pe el. Şi când era, nimeni nu ştie pe unde era. Poate era pe undeva făcând ochi dulci vreounei domnişoare fermecătoare. Sau poate era prin Copou, sorbind din inspiraţia teiului lui Eminescu printre pletele-i tot mai lungi şi compunea vreo poezie nemuritoare cu care să surprindă umanitatea… Sau poate era pe la vreo mănăstire, sfătuindu-se în taină şi înţelepciune, întru rugăciune, cu călugării. Dar… era un mister. Cert lucru, era un fel de luceafăr care apărea şi dispărea precum vroia el, dar atunci când aveai nevoie de el, ia-l de unde nu-i! Pe acasă nu prea stătea, părinţii oricum nu ştiau pe unde umbla, cât despre telefon mobil… pe vremea aceea era un lux (eu am avut unul, împrumutat de o mătuşă, abia pe la sfârşitul clasei a 12-a). Oricum, chiar şi atunci când şi-a luat telefon, prin facultate, nu răspundea la el. Lucian, luceafărul nostru, nu aparţinea acestei lumi. Era ca un fel de fantomă, despre care te convingeai că există doar atunci când îl vedeai că mai şi mănâncă, poate între două cântece de chitară. Aveai mai multe şanse să te întâlneşti cu el întâmplător, pe stradă, decât să îl cauţi tu…

Pot spune că am petrecut timp frumos împreună. Bineînţeles, era şi o competiţie între noi, pe toate planurile posibile. Eram amândoi concurenţi feroce… la olimpida de limba română. Cu toată poezia lui şi cu toate că era la singura clasă de filologie din liceul de informatică, chiar şi în zilele mele proaste, nu a reuşit vreodată să mă depăşească la limba română. Care nu era decât o verificare a faptului că avea o minte liberă, neîngrădită de sistem 🙂 .

Apoi, am intrat la Teatrul Ludic. Într-o bună seară de toamnă a anului 2001, un nebun cules de pe străzi s-a făcut popâc în faţa domnului Luca, vajnicul domnitor pe tronul Ieşilor de aproape jumătate de secol peste coroana încă neegalată a Teatrului Studenţesc Ludic… cu un discurs care a rămas în istorie. A Teatrului Ludic, desigur. Unii veneau cu poezii de Topîrceanu. Alţii, cu poezii de Eminescu. Cei mai curajoşi încercau direct chiar un monolog. Acest nebun, nu. A venit cu Pacino. Al Pacino, cu discursul la primirea Globului de Aur pentru întraga carieră. În limba engleză. Înainte să înţeleagă prea bine ce se întâmplă, deja apucasem să mă desfăşor pe scenă, iar între două pufăieli de ţigară, vajnicul domnitor a rămas cu gura căscată. Nu ştiu dacă era de la interpretarea mea, sau că venisem tocmai cu Pacino, sau îşi tocmai realizase că femeia care făcea curăţenie în teatru uitase să aerisească acea zi. Ce e cert este că şi în anul III de facultate, m-am trezit că un coleg mă fluiera cu putere de pe partea cealaltă a străzii, făcându-mi cu mîna încât să atragă privirile tuturor privitorilor: „Al Pacino!”. E adevărat că după aia am jucat-o şi pe Julia Roberts, dar mai puţini îşi aduc aminte şi de asta (ce bine! Ar fi fost aiurea să mă fi strigat în plină stradă „Julia”!).

Desigur, şi Lucian s-a înscris la teatrul Ludic. O fantomă însă nu putea să joace un rol. Fantoma ar fi trebuit să fie prezentă la o anumită oră, la un anumit loc. Desigur, dacă domnul Luca a avut simţul umorului ca singurul rol pe care mi l-a atribuit vreodată în cei patru ani şi ceva cât am fost la teatrul Ludic – adică acela de Difuzor – putea să aibă acelaşi simţ al umorului să-l pună pe Lucian să joace vreo zână… sau vreun spiriduş, sau vreun alt tip de fantasmagorie scenică.

Liceul de Informatică avea şi asemenea genii, şi, pe bună dreptate, se mândrea cu ei!

PS: În ultimul an de liceu, eu cu Lucian am încercat să punem în scenă o piesă de teatru scrisă de mine, cu două personaje. Un el şi o ea. Ea urma să fie Zeineb, o frumuseţe dintr-o clasă mai mică. Ei bine, trebuia să ne întâlnim cu Zeineb şi să lucrăm în aşa fel încât nu cumva să ştie prietenul ei, pentru că plana riscul să ne facă arşice pe amândoi. Evident că până la urmă a trebuit să schimbăm actriţa (am împrumutat una de la teatrul Ludic), iar în cele din urmă am lăsat-o moartă.

Update marţi 28 mai 2013. Acest articol face parte dintr-o serie intitulată „Amintiri din Liceul de Informatică”, ce a fost publicată pe Discerne în perioada septembrie-noiembrie 2012. Seria a fost retrasă de pe blog în martie 2013, deoarece a stat la baza unui volum tipografiat în 2014, intitulat „Ce (mai) înseamnă succesul la şcoală„.

Marcus Victor Grant

Copyright © Marcus Victor Grant 2012-prezent, toate drepturile rezervate.

Materialele publicate pe acest blog sunt supuse acestui disclaimer.