Recenzia cărţii „Pentru un ideal comun”, de Călin Georgescu, partea II

10 11 2012

Acest articol este publicat în două părţi. Aceasta este partea II. Partea I aici. Referinţele detaliate aici.

Am realizat acest articol cu acordul lui Ştefan Ene, coordonatorul editorial al blogului cultural Filme-Carti.ro, care mi-a pus la dispoziţie cartea spre recenzie în cadrul colaborării pe care o am din luna august cu acest blog. Poziţiile reflectate în acest articol sunt subiective şi nu exprimă în niciunfel un consens de opinie cu vreun alt autor din cei care publica pe Filme-carti.ro.

 Locul controlului

 

Pornesc acest subtitlu păstrând în minte două întrebări:

  • Cine este responsabil, în viziunea autorului, pentru starea în care se află acum România?
  • Cine are potenţialul şi resursele pentru a realiza o schimbare în România, după părerea dr. Călin Georgescu?

Locul controlului este o variabilă psihometrică ce stabileşte dacă un individ sau un grup consideră că responsabilitatea pentru o anumită situaţie stă „în propriile mâini” (locul controlului intern) sau „în mâinile altora” (locul controlului extern) (41). Locul controlului este, într-un sens, locul responsabilităţii. Locul controlului, alături de cadrul de referinţă şi scenariul gândirii formează o matrice utilă (42) pentru a determina în ce măsură un potenţial angajat îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce face sau dă vina pe alţii când ceva nu-i convine.

Autorul are o preferinţă deosebită pentru folosirea modului conjunctiv la diateza pasivă şi modul operaţional de necesitate (43). Ideea pe care adesea autorul o transmite este una care trădează un loc al controlului extern şi o formulare intenţionat vagă (44): „trebuie să se facă”. Despre acest stil, Motru (1998) comentează:

Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă uşor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influenţa mulţimii românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte uşor. Nu este iniţiativă pe care să nu o ia românul în grup! Să facem o şcoală? Să facem şi două. Să facem o societate cu scopul acesta şi acesta? Să facem şi mai multe! Să contribuim pentru a asigura mersul acestei şi acestei instituţii? De ce nu? Să contribuim. Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuţie hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut. Când se adună din nou grupul, atunci încep recriminările şi noile hotărâri. Este ruşine, domnilor, trebuie să începem odată! Patria îşi are ochii îndreptaţi asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe lucru. A doua zi aceeaşi indiferenţă. În grup, şi ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să înceapă ceilalţi, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia.”.

Afirmaţiile formulate în stilul „trebuie să se facă” sunt manipulative deoarece nu specifică cine se presupune că ar trebui să se ocupe de acţiunea respectivă (aşadar, cine consideră autorul că ar trebui să fie responsabil pentru implementare) şi sugerează o necesitate fără a specifica cine a stabilit că aceasta este o necesitate. Adesea, autorul nu specifică o sursă pentru prezumţiile trecute sub semnul necesităţii. (44)

Este interesant de observat cum, în capitole diferite ale cărţii, părerea dr. Călin Georgescu despre cine este responsabil de starea actuală a României şi cine este responsabil pentru schimbare se schimbă. Astfel:

Este fals şi nedrept să pui incompetenţa şi corupţia unora pe seama unor închipuite defecte congenitale ale întregului popor român. Nu toţi suntem hoţi şi leneşi, am fost doar prost conduşi.” (p.58)

Politicienii? Ei nu sunt responsabili.

Unul din verdictele dr. Călin Georgescu, atunci când vorbeşte despre români, este:

Ne lipseşte atitudinea! Toată lumea dă vina pe politicieni, dar uităm că noi înşine i-am ales şi tot noi putem renunţa la serviciile lor. Se creează uneori impresia că la noi unii devin politicieni pentru că nu ştiu să facă nimic altceva. De ce să-i condamnăm?” (p. 198)

Aşadar, deşi autorul critică lejer nepreformanţa din timpul mandatelor prezidenţiale ale lui Ion Iliescu, în speţă 1989-1996 şi consideră că românii au fost prost conduşi, îi „eliberează” de responsabilitate pe politicieni, chiar şi dacă aceştia au devenit politicieni pentru că nu ştiau să facă nimic altceva (autorul nu infirmă impresia citată).

Sunt românii, ca popor, responsabili pentru starea ţării, a naţiunii, în virtutea unor caracteristici culturale specifice, transgeneraţionale? În citatul din subtitlu, autorul pare a sugera că nu. Totuşi, în diferite alte pasaje din carte, se contrazice pe sine. Presupun că acesta este rezultatul adunării unor texte scrise în momente diferite, reunite sub coperţile acestei cărţi. Oare nu a procesat nimeni logic această carte, citind-o, înainte să fie publicată?

Poporul e „înţelept”, nu se schimbă.

Dr. Călin Georgescu susţine, că instituţia în care are cea mai mare încredere este

Instituţia poporului român. Înţelepciunea bine aşezată a unui popor se construieşte în timp şi evoluează pe parcurs. Un popor care a trecut prin multe încercări ale istoriei nu se poate schimba foarte uşor.” (p. 199).

„Continuitatea istoriei <<a fost ruptă şi, dacă firul istoriei s-a rupt, nu ai de ce să te legi şi rătăceşti>> [Nicolae Iorga]. Manualele sunt eseuri, iar istoria şi geografia la bacalaureat sunt opţionale.” (p. 197)

Poporul pierde timpul, nu se schimbă.

Autorul citează dintr-o lucrare neprecizată, ceea ce susţine a fi o caracterizare făcută de Dimitrie Cantemir :

domnitorul moldovean spunea că, în ţările româneşti, timpul este irosit cu tot atâta conştiinciozitate cu câtă este folosit la maxima sa eficienţă de oamenii Europei nordice. Iar cât despre calităţile noastre, Cantemir nu găsea altele decât… credinţa şi ospitalitatea. Cam greu pentru un popor să intre în lumea modernă cu asemenea bagaj moştenit secol după secol, vreme de un mileniu!” (p. 223)

Părea greu de înfăptuit un ideal comun.

Autorul susţine că, odată cu realizarea Marii Uniri în 1918, „nici românii, în ciuda identităţii de limbă şi de cultură, nu se simţeau atât de fraţi” (p. 234) şi nici nu aveau un ideal comun, chiar dacă primiseră cetăţenia română.

Românii au nişte caracteristici culturale comune?

Lăsând la o parte argumentele dr. Călin Georgescu, Motru (1998) argumentează că există o serie de caracteristici culturale specifice româneşti. Bodea (2011) confirmă, printr-o cercetare de tip survey pe un eşantion reprezentativ al populaţiei României că există o serie de caracteristici culturale specifice, şi care creează probleme. Constantin Rădulescu Motru este menţionat ca o personalitate a culturii din România la p. 130. Dr. Călin Georgescu îi recunoaşte autoritatea, dar în subtitlul citat de la p. 58., îi contrazice fundamental lucrarea bazată pe cercetare.

Probleme de logică şi argumentare; contazicerea unor caracteristici.

Din pasajul citat de la p. 58, înţeleg următoarele:

  1. Aluzia că defectele specifice poporului român, demonstrate prin cercetare ca fiind persistente, la începutul sec. XX, respectiv la începutul sec. XXI sunt ironizate de către dr. Călin Georgescu ca fiind „congenitale”, „închipuite” şi „false”.
  2. Pentru a-şi argumenta aluzia, dr. Călin Georgescu foloseşte o eroare de logică, pornind de la corelaţia falsă: „dacă studiile şi/sau istoria arată că românii au anumite caracteristici, atunci toţi românii au aceste caracteristici”, ceea ce presupune o formulă ilogică de tipul: SiP (propoziţie particulară afirmativă) → SaP (propoziţie universală afirmativă). În plus, autorul nu specifică sursa care l-a inspirat să creadă că hoţia şi lenevia ar fi caracteristici specifice româneşti. Nu cunosc vreo sursă statistică oficială care să suţină că hoţia şi lenevia ar fi caracteristici specifice româneşti şi mă îndoiesc că vreuna din sursele citate de autor poate să furnizeze o asemenea supoziţie. Consider tehnica folosită de autor extrem de manipulativă, întrucât, prin exagerare, contrazice idei care fac apel la demnitate, ori aceste idei, în forma prezentată de autor, nu au existat şi nici nu le este prezentată vreo sursă. Asta mă face să cred că autorul inventează argumente pentru a avea ce contrazice. O practică pe care o găsesc aplicabilă în acest context pentru definiţia demagogiei: „înșelare a opiniei publice prin [...] discursuri bombastice etc., practicată de cineva pentru a-și crea popularitate; purtare de demagog” (45); “lingușirea poporului ca să-i exploatezi” (46).
  3. Oare dr. Călin Georgescu nu a citit sau nu este de acord cu lucrarea lui Bălan (2006), Istoria trădării la români? În această lucrare, Bălan demonstrează cum de la geto-daci şi până în perioada comunismului, trădarea a fost politică de stat, mai mult neoficial decât oficial. Aşadar, autorul ignoră nu doar argumente psiho-sociologice, ci şi argumente istorice care demonstrează caracteristici naţionale care susţin corupţia. De asemenea, îi recomand şi lucrarea Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, apărută la aceeaşi editură cu cartea domniei sale. Aici Rogojan (2012) argumentează cum trădarea îşi continuă tradiţiile.
  4. Nu îmi propun nicidecum o critică a poporului român ori a românilor prin argumentele prezentate în această recenzie. Susţin, pe baza Motru (1998) şi Bodea (2011) că există o serie de trăsături specifice, stabile, care se manifestă atât într-o manieră pozitivă, productivă, cât şi într-o manieră negativă, neporoductivă, la o majoritate a românilor. Exagerând atributele negative pentru a le contrazice, autorul doreşte să suţină „un ideal comun” nu prin argumente coezive, ci printr-un discurs demagogic, învăluit în cuvinte bombastice şi idei contradictorii. În acest demers ideologic, am urmărit să investighez care anume este părerea autorului despre cine este responsabil şi cine poate schimba situaţiile neproductive în care se găseşte per ansamblu, România şi poporul român. Consider că am aflat.

Este responsabilitatea tinerilor?

În schimb, dr. Călin Georgescu pare a sugera, în cartea sa, că locul controlului pentru schimbarea în bine a României este plasat la tineri:

E posibil ca mulţi să prefere emigrarea şi soluţii individuale, adică o desolidarizare de obligaţiile lor sociale către România […] Altfel, riscăm să investim în tineri care pleacă şi care vor evita să-şi asume îndatoririle ce le revin în calitate de cetăţeni ai României.” (p. 128)

Cuvântul „îndatorire” este sinonim cu „răspundere” (47). Cum se numeşte cel sau cei care în mod sistematic nu pot sau nu vor să îşi asume răspunderea?

În acelaşi timp (de fapt, chiar în timpul în care dr. Călin Georgescu era plătit din banii statului drept consilier guvernamental), programul bursei speciale Guvernul României, care avea ca obiectiv perfecţionarea a 150 de tineri români performanţi cu scopul de a fi angajaţi în administraţia publică din România, a eşuat. 18 dintre participanţii în program au dat chiar în judecată statul român, deoarece acesta nu şi-a respectat partea contractuală şi nici măcar nu le-a propus locuri de muncă în administraţie (deşi era oblşigat), după ce au finalizat studiile (48)(49). Investiţia în program s-a ridicat la 6 milioane de euro.

Într-o frază care ocupă mai bine de jumătate de pagină, autorul susţine că

este de importanţă vitală să se adopte măsuri pentru promovarea participării civice şi a valorilor solidarităţii sociale intergeneraţionale în rândul tinerilor prin […] dezvoltarea sistemului de e-governance pentru generarea politicilor publice privind protecţia socială a tinerilor, inclusiv a celor care nu sunt încadraţi în structuri socio-economice sau asociative organizate [...]”. (p. 171)

Dincolo de limbajul bombastic, nu am înţeles ce legătura are e-guvernarea cu valorile solidarităţii. Dacă există vreo legătură, nicio cercetare sau măcar argumentare nu este prezentată în acest sens. Totuşi, verificând realitatea şi nu elucubraţia dr. Călin Georgescu, conform unui studiu realizat în România de către GfK în 2009, tinerii din România sunt individualişti (50). Nu înţeleg cum anume folosirea unei platforme software poate să schimbe valorile unei societăţi. Asocierea mi se pare ilogică şi neargumentată.

Ambiţiile politice.

Numele dr. Călin Georgescu a fost vehiculat pentru a fi propus pentru funcţia de prim-ministru al României (51)(52). Această funcţie este în prezent ocupată de dr. Victor Ponta, autor al unui important plagiat universitar (53) sub îndrumarea dr. Adrian Năstase (de asemenea fost prim-ministru al României), care a fost condamnat la închisoare în 2012 pentru

folosirea influenței sau autorității funcției de președinte al unui partid, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, în formă continuată” (54).

Îmi pun întrebarea: „la care noi se referă dr. Călin Georgescu în următorul context?”.

Autorul argumentează conţinutul şi viziunea strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă, (document aprobat de guvern, coordonat de dr. Călin Georgescu) incluzând ideea că „natura poate exista foarte bine fără om” (p.181), un articol din Formula As şi propunând în primul rând: „Însuşirea şi aplicarea principiului <<menţine sănătos ceea ce te menţine sănătos>>.”. În acest context, el face o apologie a dezvoltării serviciilor, uitând să menţioneze de industrie (de fapt, am constatat cum evită să pomenească prea mult în carte despre aportul industriei grele la exporturile româneşti în timpul comunismului). Spre încheiere, impune sub titlul condiţii

Extrem de utile României sunt regulile acestui club în care ne aflăm. Obiectivele Uniunii Europene sunt şi ale ţării noastre. Noi trebuie să-i anunţăm pe oameni unde vrem să ajungem” (p. 194) şi perorează: „Aici este nevoie de competenţă şi profesionalism.” (p. 195).

Dacă se referă la „noi” ca experţi sau competenţi într-o direcţie strategică, atunci care este aceea şi pe ce bază se include autorul într-un asemenea „noi”?

Dacă, dimpotrivă, se referă la „noi” ca politicieni sau prezenţi, foşti ori doriţi prim-miniştri, atunci mă întreb de ce autorul uzează termenul „să-i anunţăm pe oameni” ca şi cum s-ar referi la un fapt împlinit, când de fapt politicienii se presupune, în virtutea profesiei lor, că reprezintă interesele celor care i-au ales?

Pe cine reprezintă dr. Călin Georgescu în acest demers?

În cuprinsul cărţii, dr. Călin Georgescu menţionează cu mândrie că este membru al Clubului de la Roma. Clubul de la Roma, în viziunea lui Mătrescu (2008), are ca scop

important şi nedisimulat […] să frâneze dezvoltarea industrială şi cercetarea ştiinţifică” , „programul de asanare rasială (Rassensanieraufsprogramm), cuplat cu reducerea la circa 2,5 miliarde de oameni a populaţiei globului, ceea ce va permite prezervarea unei elite şi a unei mase de executanţi educate în spiritul “noii ordini” (55)

Concluzii despre locul controlului

Deci, conform argumentaţiei dr. Călin Georgescu, responsabilitatea pentru schimbarea direcţiilor României nu trebuie aşteptată de la politicienii aleşi în funcţii, care controlează resursele financiare şi mijloacele necesare de a implementa strategii pentru remedierea cauzelor problemelor reale ale României. Modalitatea prin care, pe parcursul cărţii, autorul alege să susţină ideologia unui „ideal comun” este o utopie (56), pe care o evidenţiază prin opoziţie cu o distopie (25). El suţine un ideal comun, dar evită să precizeze al cui, mai exact şi mai ales cu ce efecte şi costuri pentru omul de rând.

De fapt, înţeleg că în viziunea dr. Călin Georgescu, eu şi tu, cu mic, cu mare, se presupune că suntem responsabili pentru „un ideal comun”, iar dacă nu reuşim să ajungem acolo unde „ei ne anunţă” că doresc să ajungem, ne aşteaptă: suprapopulare, foamete, uragane, tornade, inundaţii catastrofale şi moarte în chinuri şi, ceea ce este poate cel mai rău în viziunea autorului, „o contribuţie modestă în context european” (p. 288). Autorul scapă din vedere să argumenteze logic mai exact cum, dar probabil se aşteaptă să fie crezut pe cuvânt (?). Idealul comun spre care dr. Călin Georgescu îşi doreşte să însufleţească cititorii pare să fie:

profesionalizarea susţinută şi schimbarea de mentalitate în întreaga societate în raport cu cerinţele şi responsabilităţile inerente calităţii de membru al Uniunii Europene”. (p. 288)

 Care este nivelul de alfabetizare ştiinţifică al dr. Călin Georgescu?

Care este nivelul de alfabetizare ştiinţifică al dr. Călin Georgescu?

Dr. Călin Georgescu se arată îngrijorat că

ponderea elevilor de 15 ani care nu reuşesc să atingă nici măcar nivelul de alfabetizare ştiinţifică este în 2008 de 52,7 % faţă de 19,4 % cât este media în UE.” (p. 190)

Găsesc afirmaţia interesantă, întrucât la aceasta adaug şi faptul că

Studiul STISOC [2010] a arătat că doar aproximativ 15% din populaţia României este „alfabetizată ştiinţific”, majoritatea fiind un amestec eterogen de neştiutori, superstiţioşi şi/sau fanatici ai pseudo şi/sau non-ştiinţelor.” (57)

Nu sunt sigur dacă dr. Călin Georgescu este familiar cu ceea ce înseamnă cu adevărat conceptul de alfabetizare ştiinţifică (scientific literacy). Acesta este constituit dintr-o sumă de abilităţi , în conformitate cu care doresc să confrunt lucrearea dr. Călin Georgescu. Conform National Academy of Sciences din SUA (58), o persoană alfabetizată ştiinţific are capacitatea de a:

  • înţelege experimentele şi raţiunea, ca şi faptele ştiinţifice şi însemnătatea lor;
  • descrie, explică şi prezice fenomene naturale;
  • citeşte şi înţelege articole despre ştiinţă în presa populară şi se angajează într-o conversaţie socială despre validitatea concluziilor;
  • identifică probleme ştiinţifice care se află la baza deciziilor naţionale şi locale şi exprimă poziţii care sunt informate din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic;
  • evaluează calitatea informaţiei ştiinţifice, pe baza sursei sale şi a metodelor care sunt folosite pentru a le genera;
  • propune şi evaluează argumente bazate pe dovezi şi aplică în mod potrivit concluzii din asemenea argumente.

În schimb, constat că dr. Călin Georgescu, în cuprinsul acestei lucrări:

  • Susţine o părere subiectivă prezentă într-un SF ca pe un adevăr ştiinţific, citând o sursă inexistentă;
  • Susţine date demografice depăşite, incomplet citate, neconforme cu realitatea şi care prezic date fanteziste;
  • Nu discerne între o sursă populară de informaţie şi o sursă ştiinţifică de informaţie;
  • Realizează o judecată de valoare asupra celor care nu sunt de acord cu el;
  • Evită să explice termeni şi concepte de specialitate pe care le foloseşte inclusiv în citarea incompletă a unor date statistice ale căror surse de referinţă nu sunt precizate clar în cuprinsul cărţii;
  • Face greşeli de logică şi argumentare;
  • Nu face nicio referire metodologică de specialitate cu privire la cum au fost obţinute cele mai multe din datele pe care le prezintă;
  • Pretinde că oferă soluţii la probleme ale căror cauze sunt marginalizate sau ignorate;
  • Foloseşte o structură neclară a argumentelor, pe baza cărora formulează concluzii scurte, fără să prezinte clar înşiruirea logică prin care a ajuns la ele;
  • Se referă la subiecte ştiinţifice controversate, asupra cărora se pronunţă cu certitudine, pe baza unor surse neştiinţifice;
  • Foloseşte surse care se află la baza deciziilor naţionale şi locale şi exprimă poziţii care sunt informate din punct de vedere politic, nu ştiinţific şi tehnologic;
  • Evită să evalueaze calitatea informaţiei ştiinţifice, pe baza unor surse verificabile şi a metodelor care sunt folosite pentru a le genera;
  • Demonstrează, pe parcursul cărţii, o selectare intenţionată a datelor care îi susţin punctul de vedere şi o ignorare deliberată a celor care îl contrazic;
  • Foloseşte o tehnică de manipulare intitulată „intoxicarea statistică” , cu scopul de a convinge cititorul că autorul e

mai deştept, sau în orice caz, mai documentat decât el […] În faţa unui adversar competent, informat şi abil, tactica nu are prea mari şanse, dar nici nu are nimic de pierdut” (59);

  • Autorul pare să practice, în esenţă ceea ce critică la alţii:

acestor autori, subiectivi sau insuficient informaţi, li s-au adăugat după 1990 unii istorici români din generaţia care şi-a făcut cultura de pe internet, preluând idei şi etichete sumare, fără efortul de a le trece prin filtrul critic al gândirii proprii” (p. 206);

  • Deşi primul punct în strategia „de purtat în inimă” pe care o numeşte dr. Călin Georgescu la p. 114 este legi „simple şi uşor de înţeles, făcute pentru a uşura viaţa cotidiană”, lucrarea lui nu este deloc simplă şi nici uşor de înţeles. În plus, autorul se contrazice în această idee, folosind ca argument cu care e de acord afirmaţia despre care pretinde că ar fi aparţinând lui Nicolae Iorga (nu ştiu exact de unde este preluată, deoarece autorul nu spune): „legile nu pot da de la o zi la alta năravuri mai bune”. (p. 239)

Desigur, această recenzie nu îşi propune să demonstreze că dr. Călin Georgescu ar fi analfabet ştiinţific, şarlatan (60) sau incompetent. În acelaşi timp, luând în considerare că în unele din interviurile pe care le citează a fost numit „expert”, nu am reuşit să înţeleg prea bine în ce anume.

Un expert este cineva amplu recunoscut ca o sursă credibilă, verificabilă, de tehnică sau skill (61, 62) a cărui facultate de a judeca sau a decide corect, just sau înţelept, căruia i se acordă autoritate şi statut de către colegi şi de către public într-un domeniu foarte bine distins. Într-un sens mai amplu, un expert este o persoană care are extinse cunoştinţe sau abilităţi, bazate pe cercetare, experienţă sau ocupaţie într-o arie particulară de studiu. (63) Eu nu am înţeles exact în ce anume este expert dr. Călin Georgescu. În perioada septembrie-octombrie 2012, am consultat zeci de pagini obţinute în urma diferitelor căutări pe Google după numele autorului şi nu am reuşit să găsesc nicio singură lucrare academică de pedologie publicată de dr. Călin Georgescu.

Am accesat un articol pe Wikipedia (64), construit fără surse secundare credibile, căruia îi lipsesc citate şi verificare, în care dr. Călin Georgescu este creditat ca expert în dezvoltare sustenabilă şi planificare strategică.

Se cuvine să îl judecăm pe dr. Călin Georgescu?

Cei care sunt încă tineri acum vor fi îndreptăţiţi, odată ajunşi la maturitatea, să ne ceară socoteală” (pp. 143-144)

Să fie vorba, probabil, de acel „noi” despre care am prezentat mai sus?

Între un analist mediocru şi un tâmplar de geniu, eu îl prefer pe cel de-al doilea. Asta pentru că fiecare cetăţean al României ar trebui să poată să răspundă la întrebările: ce ştii să faci? Ce eşti dispus să faci din ceea ce ştii? Sunt întrebări elementare pentru o societate sănătoasă şi dinamică.” (p. 197)

Luând în considerare că autorul se aşteaptă, după propriile afirmaţii să fie judecat, şi invită la întrebări tranşante, am următoarele întrebări pentru dr. Călin Georgescu:

  • Ce ştiţi să faceţi, dle dr. Călin Georgescu?
  • Ce sunteţi dispus să faceţi din ceea ce ştiţi, dle dr. Călin Georgescu?
  • Care a fost planificarea dvs. strategică în citarea datelor statistice şi a ideilor citate pe care le prezentaţi în această carte?
  • Consideraţi că stilul în care aţi scris această carte asigură o dezvoltare durabilă a carierei dvs.?

Esenţa dominantă trebuie să fie acţiunea constructivă. Dacă ne cantonăm într-un criticism steril, situaţia actuală se va perpetua la nesfârşit”. (p. 198)

Prin urmare, aştept cu interes o carte de la dr. Călin Georgescu în care să povestească ce acţiuni constructive a întreprins el şi îmi permit să îi sugerez, dacă alfabetizarea ştiinţifică va continua să îi dea bătăi de cap, să încerce genul SF, pentru care se pare că are apetenţă.








Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 276 other followers

%d bloggers like this: